L-am prins pe Mihai Barbu între două drumuri și l-am rugat să ne spună ce descoperiri a făcut în ultima vreme, ce l-a scos din sărite și ce l-a făcut să-i treacă.
Ce/Pe cine ai descoperit mișto/relevant/de dat mai departe în ultima vreme (în muzică, literatură, film, în parc, în spațiul public, în presă etc. etc.) de la noi și de aiurea?
Am avut bucuria şi norocul să întâlnesc o familie călătoare desprinsă parcă din poveşti. O familie de argentinieni, numită Zapp. Herman şi Candelaria au plecat în, dacă nu mă înşel, 2001, din Argentina până în Alaska, conducând o maşină Graham-Paige din 1928. Cinşpe ani mai târziu, ajung în Bucureşti, după ce au străbătut aproape toate continentele lumii. Mai mult decât atât, de unde plecaseră doi, acum sunt şase. Cei patru copii ai lor, Pampa, Tehue, Paloma şi Wallaby au fost născuţi pe drum, fiecare într-un colţ al acestei lumi. Bucuria de a-i întâlni e una tare ciudată. Spun asta pentru că, avându-i în faţă, îţi vine să cazi în genunchi şi să plângi. Fiindcă, brusc, tot ce ştiai până în momentul ăla se duce naibii. Fiindcă îţi dai dintr-o dată seama că toate valorile pe care societatea a avut grijă să ţi le injecteze în sânge, fără ca tu nici măcar să ştii, sunt degeaba. Că se poate trăi şi altfel. Că, vorb-aia, fericirea e în altă parte. Îţi dai seama, cunoscându-i, că beţele ţi-au fost băgate în roate de nimeni altul decât tu.
Ce/Cine te-a enervat cumplit de cînd a început primăvara?
Nu prea reuşesc să mă enervez cumplit, în general. Există, totuşi, o chestie care m-a enervat rău, rău de tot, numai că a fost astă-toamnă. Toată vara am fost plecat, împreună cu Oana, iubita mea, şi micuţul Vladimir, prin 41 de ţări ale Europei, în motocicleta noastră cu ataş. Am ajuns, la finalul celor patru luni de hălăduială, în Bucureşti. Ne anunţasem prietenii că trecem să bem o cafea în centru, la un bar pe care-l frecventăm, zicându-le că ne-am bucura să-i întâlnim acolo, înainte de a pune punct călătoriei. De la intrarea în Bucureşti, pe A1, dinspre Piteşti, până la Universitate am facut în jur de 45 de minute. Nimic spectaculos. Era seară, oră de vârf, mă aşteptam. Ce m-a lovit însă, ajuns acasă dupa 120 de zile de Europa, a fost altceva. Chipurile oamenilor din spatele volanului, apăsatul încrâncenat al claxonului, stresul. Întâlnisem trafic nasol prin locurile în care am fost, dar niciunde atâta ură. Ura e aia care m-a enervat rău, rău de tot. Ura e cea care ne-a determinat atunci, la sfarşitul celor 45 de minute, să ne canalizăm toate energiile spre a ne muta din marele oraş cât mai repede cu putinţă.
Ce te-a bucurat?
E ceva ce mă bucură de ceva vreme, dar în primăvara asta m-a bucurat parcă mai mult, pentru că s-a întâmplat mai des. După călătoriile mele pe motocicletă în Mongolia, în 2009, şi prin Europa vara trecută, am fost întrebat, în diverse rânduri, dacă nu vreau să împărtăşesc experienţele mele altor oameni, în cadru mai mult sau mai puţin organizat. N-am refuzat invitaţii şi m-am pomenit vorbind prin corporaţii şi cârciumi, nu foarte des, dar destul. Vorbitul în public nu e un lucru cu care să mă simt confortabil. Toate astea până într-o zi când, nerefuzând invitaţii, m-am trezit vorbind unei clase de copii de 12 ani. Am plecat, după o oră de vorbit copiilor, absolut bulversat. Mama mamelor jurnaliştilor nu mi-a pus vreodată asemenea întrebări. Niciodată n-am vazut pupile dilatate în asemenea hal şi urechi atât de pâlnie. Am luat atunci decizia că, dacă voi mai vorbi vreodată unui grup, acel grup va fi alcătuit exclusiv din copii. Sunt singurii în faţa cărora am avut sentimentul că ce zic chiar contează, sentimentul înălţător că ceea ce fac e bine, că are efect, că schimbă vieţi în bine, că vorbele ce-mi ies pe gură sunt absorbite asemeni apei de către burete. Şi asta m-a bucurat, mă bucură şi sper să mă mai bucure şi de-acum înainte. Să ai certitudinea că ceea ce faci contează e mare lucru.
Ce crezi că ar fi important să existe în spațiul cultural-social de la noi și de ce (încă) nu există?
Poate puţin mai puţină durere în cur. Biserici fortificate, construite la 1300, se prăbuşesc peste noapte, oamenii ard ca şobolanii prin cârciumi, când merg la un concert. Maşina lui taică-miu e găsită zgâriată-n parcare după ce strică socotelile edililor locali din Petrila, reuşind să claseze o parte din clădirile minei Petrila, acum închisă, ca monumente istorice. Pentru că, evident, fierul vechi al minei valorează mult mai mult decât ar putea produce vreodată spaţiul cultural în care vrea Ion Barbu să transforme fosta mină. Sunt subiectiv cu acest ultim exemplu, ştiu. Însă îmi admir tatăl pentru faptul că e o ultimă cămilă în deşertul cultural al Văii Jiului. E ăla care şi-a luat amendă de la poliţia locală pentru că, într-o noapte, a umplut zidurile Petrilei de poezii scrise cu spray-ul şi despre care presa locală a scris că e satanist. Aşa că, cu toată subiectivitatea, cred că, în spaţiul cultural-social de la noi, important e ca oamenii cu rol decizional din ţara asta tristă, plină de umor, să creadă în oameni asemeni tatălui meu.
Foto: Familia Zapp în jurul lumii. Sursa: Arhiva familiei
