„Malmkrog” e ca aproape tot ce a dat Cristi Puiu de mai bine de zece ani încoace: megaloman, plin de seriozitate și pândit la tot pasul de găunoșenie formală. Prin spatele acestei vești proaste se fofilează totuși o respirație creatoare incontestabilă – care se vede însă amenințată cu asfixierea de un text datat, transpus de Puiu pe ecran cu toată încrederea.
Îndelung așteptatul Malmkrog promitea, cel puțin în ochii mei, să reactualizeze o dezbatere veche, dar în continuare vitală pentru cinefilia de azi: ce mai poate mizanscena filmului în fața unui conținut care, în mod evident, e cât se poate de departe de tine? Te mai poți lăsa în voia măiestriei formale – racordul sublim, panoramicul revelatoriu, gestul actoricesc precis – când aceasta se trezește pusă în slujba unor idei dintre cele mai respingătoare? Greu pariu, pe care Malmkrog nu ne îngăduie să-l lichidăm prea iute, întâi pentru că ceea ce afirmă capătă uneori niște nuanțe contradictorii care aduc mai mult a dialectică – și mai puțin a demonstrație conservatoare –, și-apoi pentru că ceea ce arată e prea puțin interesant pentru a ne face să uităm cu totul că asistăm, de fapt, la show-ul unor aristocrați care-și dau arama pe față. Și că Puiu ține cu ei.
Dar să ne amintim, totuși, cum în 2011 Puiu realiza Trei exerciții de interpretare, un film jucăuș – sub forma unui laborator dramatic filmat într-o doară – în care diferiți actori improvizau liber pe baza celor Trei convorbiri despre război, progres și sfârșitul istoriei universale ale filosofului rus Vladimir Soloviov, pe care se bazează și Malmkrog. Actorii de-acolo erau francezi, locul de improvizație avea dimensiunile unui oraș – Toulouse, cu casele, tramvaiele, curțile și studiourile sale –, iar printre dialogurile grele ale lui Soloviov filmul presăra tot felul de prozaisme hazlii, care transformau proiectul într-o struțo-cămilă meta, propice personajelor cu vieți multiple. Căci Soloviov discuta teme de căpătâi – în pasajul din carte reluat iar și iar în film găsim considerații despre Biblie și Binele absolut, sau despre pace și moarte –, iar tot ce exista pe lângă ținea de ordinul hârjonelii amoroase între doi soți burghezi și obosiți, de o ședință de spiritism unde nimeni nu înțelegea nimic sau de un periplu turistic de-a lungul unui canal construit pe vremea lui Ludovic al XIV-lea. Într-o secvență aproape burlescă din timpul unui prânz convivial, un invitat neanunțat, de profesie militar, își arunca săgeți mute cu gazda, care îl privea superior și oblic. În alta, patru oameni stăteau afundați într-o canapea și priveau placid un film thailandez, regizat întâmplător de marele Apichatpong Weerasethakul, căruia cineva îi pocea numele, în timp ce altcineva îi lua la mișto cadrajele.
Bref, bazându-se pe același text, care îl locuiește de ceva vreme, Puiu a dat, în decurs de 10 ani, un film lejer ca un carnet provizoriu de însemnări și un film greoi ca o capodoperă cu majusculă. Bineînțeles, îl prefer pe primul, pentru că al doilea e ostil și chitit să ne învețe o lecție. În locul supleții ludice a dispozitivului – lectura din Biblie, prezentă și la Soloviov, e întreruptă în Trei exerciții de militarul care se grăbește la cinema să vadă Thor –, Puiu a adus acum arsenalul de costume de epocă, de încăperi somptuoase, de cadre bibilite, precum și dorința de confruntare 1 la 1, fără poante, cu textul aproape integral al lui Soloviov. Trei exerciții era o încercare fără fason, dedicată memoriei lui Éric Rohmer, care la acea dată murise de puțină vreme; Malmkrog e contrariul riguros – o arătare pedantă cu mișcări încete, care nu cunoaște lejeritatea vieții, atât de țipătoare în filmele francezului. O arătare cu-atât mai puțin rohmeriană cu cât nu-și autorizează vreo permutare decisivă, măcar de dragul autoreferențialității comice, între puncte de vedere contrarii. Pretinzându-se plural, filmul sfârșește într-o fundătură: Evanghelia e singurul adevăr al acestei mostre de academism.
În linii mari, dialogurile lui Soloviov, scrise chiar pe muchia secolelor XIX-XX (și traduse la noi în anii ’90), se prezintă ca o încleștare argumentativă pe marginea religiei, cu scopul de a separa grâul adevăratului creștinism de neghina fariseilor care jură pe Hristos doar cu vorba. Puiu ne duce la un conac pierdut între munți, pe timp de iarnă: acolo, în lumină rece, în jurul unor mese împărătești, trei femei și doi bărbați se duelează în piruete retorice cu privire la necesitatea războiului și la utilitatea păcii (primul dialog), la capacitatea civilizatoare a Europei și la relevanța politeții într-o lume care conduce invariabil spre moarte (al doilea dialog), la destin și la prevalența răului în lume (al treilea dialog). Lucruri care pică greu la stomac, și pe care Puiu are grijă să nu le îndulcească cu nimic. Malmkrog e o experiență de vizionare grea: e cu atât mai grea cu cât cele 3h20 de rulare nu prezintă, per ansamblu, decât un val de cuvinte neîntrerupt, fără miză narativă (nicio evoluție spectaculoasă a personajelor) sau afectivă (nicio emoție formată pe nepusă masă), fără suspans (cine are dreptate e irelevant) sau deznodământ (nicio schimbare de statu quo). Sigur, există ceva vertiginos și hipnotic în aceste luări de poziție diluviene, care ajung să ne poarte volens nolens până în miezul unor subtilități retorice aproape nemaivăzute pe ecran. Pentru că dialogul de dragul dialogului rămâne, în cinema, lucru rar, iar cineastul e cât se poate de silitor. Cu alte cuvinte, dacă nu are neapărat har, Puiu are totuși pricepere: filmul creează vibrație din piatra seacă a discuției teoretice. Dar e prea puțin pentru a justifica efortul.
Proiectul, în sine, e grandios: Manoel de Oliveira o fi adaptat el Le Soulier de satin, piesa de sute de pagini a lui Paul Claudel, dar Puiu merge aici cu un pas mai departe. În fond, dacă adaptările după dialoguri filosofice ar constitui un subgen aparte, Malmkrog ar fi ceea ce a fost Mélo al lui Alain Resnais pentru nebuloasa transferului teatru-cinema: o adaptare care nu se atinge de textul sursă, ci îl ia în bloc și-l aruncă fără schimbări – fără nevoia unor bâțâieli suplimentare care să miroasă a „cinema” – în fața unei camere de filmat. Dar rezultatul nu e chiar același: căci în Mélo răsunau voci umane, cu slăbiciuni, cu iubiri interzise, cu tot tacâmul de derapaje în care ne identificăm; în Malmkrog răsună vocile descărnate ale unor principii filosofice: oamenii de aici au doar aparența oamenilor, dar în fapt sunt niște etichete vorbitoare, costumate în frac. De unde și dificultatea de a crede în ele. De unde și dificultatea impusă de film, prea lacom cu atenția noastră pentru o dezbatere care, în fond, nu ne privește. În toate sensurile, din moment ce întruparea Antihristului e o grijă secundară pentru cinefilul hardcore, iar realizarea lui Puiu are aerul pasiunii unui maniac: scurmată până la incandescență, dar și insuportabil de ermetică, de absorbită de sine, de încifrată – și de voluptuoasă în a face paradă cu această încifrare.
A experimenta filmul ca pe un act estetic pur și gratuit are avantajele sale, căci mizanscena e aproape onirică și, din când în când, prinde să planeze, purtată de câte un curent de aer care smulge forma, preț de o clipă, din matematismul planului-secvență sau al schemei plan-contraplan pe care Puiu, de altfel, îl respectă cu îndârjire. Aici apare și regretul că filmul nu se aventurează niciodată, nu rupe ritmul, se spală pe mâini de orice posibilă fantezie, păstrându-și constantă atracția pentru o frumusețe cam plăsticoasă, de tip Hallmark sau BBC Drama, în comparație cu care betoniera de jucărie aruncată întâmplător prin cadru în Trei exerciții face oficiul unei mari erezii. Dacă filmul e genial, atunci geniul său e îndepărtat și rece: chiar și ciobanul cu turma sa de oi, care traversează la un moment dat cadrul iernatic, aduce a tablou static, nu a perturbare atmosferică. Ca să nu mai vorbim de tonul general al filmului, de o pioșenie rușinoasă la adresa acestor aristocrați care fac și desfac lumea după bunul plac. Că Puiu pune în scenă și un al doilea palier social – inexistent la Soloviov –, cel al servitorilor (cu István Téglás în rolul principal al segmentului), e degeaba, căci de-acolo nu se naște niciun conflict de clasă, ci doar o contaminare în mojicie. Iar scena plăsmuită în care aristocrații sunt masacrați pe la spate e doar atât: o plăsmuire inexplicabilă. S-au revoltat subalternii? Mai degrabă a fost o încercare de a anima un film prea țeapăn, print-o ocheadă postmodernă. Trebuie să-l ascultăm pe Édouard (Ugo Broussot, deja prezent în Trei exerciții) făcând apologia Europei civilizatoare în numele unui paneuropenism depășit, apoi aruncând diatribe la adresa „africanilor” și „papuașilor”, pentru a ieși din amorțeala unui discurs abstract, care coboară acum în stradă, acolo unde „progresul” vine la pachet cu un rasism nelipsit. În aceste momente, tot edificiul lui Cristi Puiu poate cel mult să provoace jenă și foială în scaun: a mai trecut un secol și ceva de la scrierea textului lui Soloviov, au apărut noi teorii – vezi Edward Said, măcar; ce rost mai are, atunci, o artă retrogradă, care să dea timpul înapoi grație unei mașinării netede și frumos lustruite, care sărăcește cinemaul și ne vâră pe gât lucruri ieșite din termen?
