Scriu pe Google Maps schitul Tămand: 71 km de la Arad, 1 h 12 min., imediat după Ineu. Toate bune și frumoase până mă bagă pe un drum de țară, plin de hârtoape. În dreapta holde nesfârșite, iar în stânga calea ferată, împodobită de porumbari în floare. În rest, albine, iepuri, căprioare, vulpi. După vreo 4 km de hurducăială, ajung la halta Tămand. De pe terasamentul căii ferate se vede turla bisericuței de lemn, așezată într-o livadă în floare.
Fentez câteva împrejmuiri cu fir electric, în care pășteau niște vaci imense, trec de o poartă cu tencuiala cam picată și mă trezesc drept în ograda schitului. Mă întâmpină domnul Vasile, care împrejmuia cu plasă pomișorii de curând plantați, să nu-i roadă iepurii de câmp. După ce face puțin mișto de mine că m-am încrezut în GPS și am ratat drumul asfaltat spre schit, domnul Vasile, fost miner în Valea Jiului, mă îndrumă spre atelierul unde lucrează măicuțele. Una din cele șase femei este fiica lui și e tare mândru de ea.
Într-un capăt al clădirii cu un nivel, străjuită de un coridor lung cu arcade, din spatele unei uși albe de lemn, se aude bâzâit de mașini de cusut. Când a izbucnit molima, măicuțele, obișnuite cu războiul nevăzut, n-au stat cu mâinile în sân și au scos degrabă icoana Maicii Domnului cu Pruncul, pe care o poartă în fiecare zi în procesiune în jurul bisericii, ca să se roage pentru însănătoșirea celor bolnavi. Dar maica Serafima, stareța schitului, maramureșancă hotărâtă, știe că pomul bun după roadele sale se cunoaște și că nu e bine să ispitim pe Domnul, să așteptăm doar minuni din partea sa. Așa că s-au pus pe treabă.
Întâi au pregătit peste 200 de pachete cu mâncare caldă pentru cei care lucrau în punctul de trecere a frontierei Nădlac II, pentru medici, asistente, polițiști, jandarmi. Apoi au reprofilat atelierul de croitorie de la schit, unde făceau veșminte bisericești, și au început să confecționeze măști de protecție și cearșafuri pentru paturi de spital. Reușesc să coasă cam 200 de măști pe zi, pe care le donează. Când sunt gata, sunt preluate de arhiepiscopie, care le duce la spitale, cabinete medicale și la persoane nevoiașe. Cearșafurile ajung la spitalul din Ineu, greu încercat de COVID-19.
Măicuțele muncesc la foc continuu, ca niște roboței. Tăcerea lor e întreruptă doar de câte o poantă la care se râde cu poftă sau de scurte lecții de gramatică, pe care maica Elefteria le predă ad-hoc Mariei: „Slujbă, nu slujgbă, măi Maria!” Fetița are energie nemăsurată, iar rolul ei în producție e foarte important: măsoară și taie, cu precizie de laser, elasticele pentru măști. Maria are zece ani și de vreo patru, împreună cu mama sa Lia, a găsit adăpost la schitul Tămand. Mariei îi place la școală, se împacă și cu rânduielile mănăstirești, dar parcă tot zburdatul prin livadă și jocurile pe tabletă sunt mai ademenitoare. Maica Elefteria se străduiește să țină pasul cu aplicațiile, spațiul de stocare și setările de securitate de pe tabletă, dar tot Maria se pricepe mai bine.
La amiază prânzim, de post, fără undelemn, se scuză măicuțele, dar la final ne scăpăm un pic la dulce, cu o cafea. După masă vizitez vițelusul și pe cei cei trei păuni cu ochi atotvăzători în coadă. „Sunt cam jigăriți acum, dar când le vor crește penele noi, vor fi frumoși tare”, îmi spune domnul Vasile. Apoi îmi vine o idee cam nesăbuită și o ajut pe sora Antonina să descarce o remorcă de lemne. După câteva roabe, eu sunt terminat, iar ea numai un zâmbet în ochi.
Țăcănitul mașinilor de cusut se aude până la ora 5 după-masa, doar cu o pauză scurtă pentru un pahar de Cola. De la 5 la 7 se ține slujba de seară, apoi procesiunea cu icoana, la care participă cu mare entuziasm și cățelul schitului. Spre seară insist să facem și o poză de grup. După ce negociem puțin asupra locației (maica Serafima vrea ca fundal biserica, eu livada), ne aranjăm și facem poza. Niciodată nu-mi ies bine pozele de grup, mă grăbesc să nu se supere oamenii.
Măicuțele răsuflă ușurate că au scăpat de pacostea de fotograf. Sunt rupte de oboseală, iar mâine liturghia începe la ora 8. Vin Floriile, Săptămâna Mare, muncă multă, post greu și rugăciune. Ne luăm rămas bun și maica stareță îmi spune: „Amu, vezi tu ce alegi, mai lași pe afară ce nu e bine.”
Trec calea ferată înapoi spre locul unde am lăsat mașina. Din spatele unui piersic înflorit apare un domn cu pălărie, care se recomandă: Ioan de la studiourile Buftea, Ioan Buftea. Vrea să îl bag la televizor împreună cu vaca sa favorită. Nu-l pot refuza.
