La Scena9 ne plac exploratorii și personajele prea puțin știute, așa că, atunci când am descoperit-o pe Maica Smara, într-o sesiune leneșă de surfat pe Wikipedia, a părut că am dat peste o mină de aur. O figură austeră, cu aer monahal, dar și una dintre primele feministe ale țării. Poetă minoră, dar prietenă cu Mihai Eminescu și Veronica Micle. A pus umărul la reformarea învățământului românesc și a călătorit prin Europa, într-o perioadă în care femeile abia începeau să-și ceară drepturile. Din familie de moșieri, dar progresistă și pacifistă. Personaj tolerat sub regimul comunist, atât pentru viziunile ei de stânga, dar și pentru filonul naționalist care-i străbate scrierile.
Cine a fost cu adevărat Maica Smara e greu de spus - cărțile ei au fost înghițite de timp, iar figura ei istorică a supraviețuit firav în arhive și cercetări contemporane. E ușor, în astfel de cazuri, să ne proiectăm propriile valori asupra unui personaj. De altfel, Smaranda Gheorghiu a fost acid ironizată în timpul vieții și transformată fals în legendă după moarte. Ce știm cu adevărat despre viața ei, însă, e ceea ce puteți citi mai jos.
Smaranda Gheorghiu s-a născut la jumătatea secolului XIX: tatăl ei era moșier și avea vii, iar mama ei era soră de general, plimbată prin muzeele Europei. De la mamă, Alexandrina, a moștenit pasiunea pentru călătorit. Smaranda a fost cea mai mare din paisprezece frați, așa că, celor zece care au supraviețuit, le-a fost în multe privințe o a doua mamă. Mai târziu în viață, scriitoarea își amintea o copilărie mai degrabă tristă.
„Sunt nepoata celui care a visat pe ruinele Târgoviştelor”, scria Smaranda Gheorghiu despre poetul Grigore Alexandrescu. Istoria adeseori fragmentată a începuturilor literaturii române moderne n-a consemnat gradul exact de rudenie dintre cei doi, dar Smaranda a studiat intens opera și viața fabulistului.
Clasele primare le-a făcut „la școala de la Curtea Domnească” din Târgoviște și, deși a terminat ca elevă eminentă, își amintea că pedagogia de care a avut parte acolo s-a bazat în primul rând pe nuia. Apoi a absolvit liceul la Școala Centrală din București, școală pentru fetele de „familie bună”. Cum se purta în epocă, părinții au decis s-o mărite fără s-o întrebe și pe ea, cu profesorul George Gîrbea, fondator al gimnaziului din Târgoviște.
Cam zece ani a durat căsnicia - și n-a mers ca pe roate. Viața i-a „arătat colții”, avea Smaranda să scrie mai târziu. Cu toate astea, înainte să-și părăsească definitiv primul soț, la începutul anilor 1880, Smara i-a citit acestuia toată biblioteca. În scurt timp, avea să organizeze „serate” literare cu cele mai mari nume ale epocii, printre care Caragiale, Coșbuc și Vlahuță.
După divorț, Smaranda s-a mutat la Sinaia, unde tocmai se deschisese o școală nouă. Toată viața a lucrat în învățământ - a început ca învățătoare și a ajuns inspectoare. Despre școală avea să scrie că e o neîntreruptă „ucenicie, care îţi răpeşte timp, energie, jertfă, oferindu-ţi în schimb sentimentul datoriei împlinite”.
Faptul că în școlile românești s-a purtat uniformă i se datorează Smarandei Gheorghiu. Tot ea a insistat că materiile din programă care treceau drept neimportante (gimnastica, muzica și desenul) sunt esențiale pentru elevi. A studiat portul și cusăturile populare și, pentru că a trăit în vremuri în care România abia prindea identitate, filonul național se resimte puternic și în versurile pe care le-a scris. După o excursie pe Valea Prahovei, de pildă, a surprins niște turiști bucureșteni conversându-se în franceză în Gara din Predeal. S-a suit supărată în tren și a scris un catren care-i ironiza pe francofili:
„Jepilor, tu Caraimane, Piatră-Arsă, Vârf-cu-Dor,
Ziceți-le să vorbească în limba strămoșilor;
Limbă dulce…armonioasă, ce-au vorbit-o ei, sărmanii,
Și le-au dat-o moștenire dacii, geții și romanii.”
A început să publice în 1881: mai întâi versuri, în revista lui Alexandru Macedonski, Literatorul, apoi scrieri pedagogice și literatură pentru copii. A continuat cu poezie și eseuri, în revistele literare ale vremii, printre care Convorbiri literare, Fântâna Blanduziei și Revista literară.
S-a recăsătorit și s-a mutat la Ploiești în 1883, după soțul căpitan de armată. A durat doar câțiva ani până când a rămas văduvă, cu două fiice, câte una din fiecare căsnicie. Întoarsă la București, a continuat să scrie, să predea (unele dintre școli, cum ar fi Ferdinand I, mai există și astăzi) și cam tot atunci a devenit inspectoare. Ea e cea care a introdus ideea de asistență școlară în România și, inspirată de ce văzuse prin alte țări, a pledat pentru cursuri în aer liber.
La jumătatea anilor 1880, trecută de 30 de ani, Smara era un nume pe scena culturală a capitalei. Nu unul lipsit de controverse: comicii vremii îi ironizau lipsa de talent și personalitatea dură. Era adeseori luată peste picior în caricaturi. În ciuda detractorilor, tot atunci și-a cunoscut și cei mai importanți aliați și prieteni: pe poetul Mihai Eminescu, și el tot inspector școlar în perioada respectivă, și pe iubita acestuia, Veronica Micle.
În 1888, cu un an înainte de moartea celor doi, Smaranda Gheorghiu debutase cu volumul de poezii Din pana suferinței. Avea o aplecare către tragism, umbla în haine negre, de călugăriță, și petrecea mult timp în biserici și mânăstiri. Asta i-a inspirat pe Micle și Eminescu s-o numească Maica Smara, un nume care a însoțit-o pentru tot restul vieții.
La schimb, Smaranda a făcut tot ce-a putut să le păstreze celor doi amintirea vie. A publicat o monografie despre viața Veronicăi Micle, cea pe care azi ne-o amintim mai mult drept muza poetului național. Smara a insistat că Micle a fost poetă cu drepturi depline, care a contribuit la rândul ei la curentul romantic din poezia română. Iar în 1891, când a donat statului un bust de bronz dedicat Veronicăi, a devenit și prima femeie care a luat vreodată cuvântul pe scena Ateneului Român.
Treptat, scrierile, preocupările și cuvântările Maicii Smara au devenit din ce în ce mai asumat politice. Și-a lansat propria revistă, Altițe și Bibiliuri, în care cerea reforma învățământului de la oraș și înființarea de ateliere în școli, pentru ca elevii să învețe meserie. În 1896 a susținut printre primele două prelegeri feministe din România: Feciorii și fiicele noastre și Inteligența femeii. În cea dintâi critica educația dată copiilor din familiile avute, lăsați adeseori pe mâna guvernantelor, și susținea că învățătura trebuie să fie strâns legată de viață. În cea de-a doua, se arăta indignată de cei care consideră că femeile nu dispun de inteligență și-s bune doar de mame și soții. Le încuraja pe femei să învețe meserie, să citească și să călătorească și îi combătea pe cei care spuneau că o femeie nu poate fi filosof, militar, deputat, ministru sau senator. Avocata Ella Negruzzi avea s-o recunoască pe Maica Smara drept „cea dintâi feministă de la noi”.
A fost una dintre primele voci publice din România care a pus problema urmăririi paternității, cerând să fie introdusă în Codul Civil. A scris piese de teatru despre incest și paternitate, despre viața muncitorilor și despre Unirea Principatelor. De la tribuna Ateneului a criticat dreptul de proprietate, într-o perioadă în care moșierimea făcea legile. În conferinţa Ranele noastre sociale a criticat căsniciile aranjate, corupția, luxul, politicianismul și lipsa de caracter, pe care le numea răni interioare ale României, care trebuie vindecate.
În veșnicele sale fuste lungi, negre, cu ie și maramă de borangic, Maica Smara a fost una dintre primele românce care au călătorit prin lume ca să-și expună credințele. A fost vice-preşedinta primului Congres Internaţional al Uniunii Universale a Femeilor din Paris (1900). La conferințe internaționale, a vorbit înflăcărat despre pacifism și a propus ca tinerii să fie educați într-un spirit anti-război. În 1912 și-a publicat primul roman, cu teme feministe, Fata tatii.
Smara și-a povestit aventurile prin lume după trecerea în secolul XX. A publicat Schițe si amintiri din Italia (1900), De la București la Capul Nord (1905), Schițe și amintiri din Cehoslovacia (1925). Într-o amintire despre Smaranda, scriitorul Radu D. Rosetti o supranumea „călătoare pe pungă proprie pentru preamărirea românismului pe meleaguri îndepărtate”. Multă vreme, s-a rostogolit despre ea legenda că ar fi fost prima româncă ajunsă în cel mai nordic punct al planetei, probabil pentru că a publicat în 1932 cartea O româncă spre Polul Nord. În fapt, cartea relatează călătoria Smarandei Gheorghiu din 1902, prin Danemarca, Suedia, Norvegia și Finlanda. A ajuns la Capul Nord, unul dintre cele mai nordice puncte ale Europei continentale, dar care se află, totuși, la 2.000 de kilometri de pol.
Ultimul titlul publicat de Smara e un poem epic, Cântă Dorna (1939). La 80 de ani, după ce-și cheltuise toată averea pe conferințe și călătorii, cei care-au cunoscut-o spun că nu se temea de moarte, ci de uitare.
Cea care militase pentru abolirea războiului a murit pe 26 ianuarie 1944, în toiul celei de-a doua conflagrații mondiale. Și-a lăsat prin testament orașului Târgoviște mobila din dormitor, biblioteca, tablourile, masa de lucru, mătăniile, lornionul și costumul popular. Radu Rosetti scrie că ultimul ei gest a fost să doneze 100.000 de lei „Societăţii institutorilor, pentru a se cumpăra cărţi elevilor săraci”.
În urma ei au rămas două busturi: unul în Parcul Mitropoliei din Târgoviște, față-n față cu cel al lui Tudor Vladimirescu, ridicat prin eforturile ei, și unul pe o alee din Parcul Cișmigiu, inscripționat „Educatoare a poporului”. O școală din Târgoviște îi poartă numele.
Dar poate cel mai cunoscut lucru care ne-a rămas de la Maica Smara - deși puțini știu că e creația ei - e primul cântec pe care-l învățăm la școală. Se numește Cântecul școlarului, însă probabil îl veți recunoaște mai ușor după versuri:
„Vine, vine primăvara,
Se aşterne-n toată ţară.
Floricele pe câmpii,
Hai să le-adunăm, copii.Creşte, creşte iarba verde,
Ciocârlia-n nori se pierde,
Haideţi s-ascultăm, copii,
Al ei cântec din câmpii.Cucul, cucul strigă tare,
Pitpalacu-n luncă sare,
Mieii zburdă pe câmpii,
Haideţi să-i vedem, copii.”
