În volumul Măiastra: A History of Romanian Sculpture in Twenty-Four Parts, Timothy Stanley, artist vizual și scriitor american, jonglează cu diferite episoade din istoria artei românești și cu reflecția lor asupra istoriei naționale – de la Brâncuși la sculpturile unor figuri în costum național, prin perspectiva unui istoric de artă român fictiv, Igor Gyalakuthy. La finalul lui 2022, Timothy a fost invitat să participe în seria de evenimente Quote–Unquote: Practiced Places. Quote–Unquote este o platformă de cercetare care se concentrează pe explorarea formelor de discurs (public) din societatea contemporană prin practici artistice și colaborative. Anul trecut am participat, în cadrul Practiced Places, la Măiastra Open Lab, un tur ghidat urmat de un atelier de scriere creativă, găzduite de artist.
În plimbarea noastră am observat cum intervenții variate din spațiul public marchează elemente din narațiunea identității naționale și mișcări din interiorul ei, însoțite de instanțe amuzante ale hazardului, de la numărul tot mai mare si mai neverosimil de plăcuțe memoriale montate pe clădiri (uneori urmărind un interes imobiliar), la intervenții întâmplătoare, dar de efect, asupra unor sculpturi comemorative.
Timothy Stanley este un artist vizual și scriitor american stabilit în România. Pe lângă activitatea sa de ajutor în atelierul unui artist în Statele Unite și de pasionat al sculpturii minimaliste, a dezvoltat de-a lungul anilor o pasiune față de istoria culturală a României, de felul în care aceasta se reflectă în spațiul public, chiar de un anume high culture care se răsfrânge în vernacular prin materialitatea sculpturală, de calitatea sculpturală a memoriei. El dezvoltă în București imaginea unui teren în care sculptura poate căpăta forme multiple în încercarea de a confirma sau a compune o identitate.
Cât am discutat, Timothy, câteodată cu aerul unui personaj de Wes Anderson sau pur și simplu al unui american de treabă, preocupat în modul cel mai genuin de o altă cultură, mi-a vorbit despre sculpturile lui preferate din București, despre cum a scris Măiastra, despre viața pe care și-a făcut-o aici, dar și despre alte activități artistice.
Inițial, ai studiat literatură dar apoi ai schimbat direcția către domeniul artei, mai precis către sculptură. Cum a fost să urmezi această cale și care au fost influențele tale?
În facultate, am studiat literatură engleză și în același timp eram în departamentul de scriere creativă. La cursurile de literatură am fost atras de moderniști, James Joyce, Virginia Woolf etc. pentru că îmi plăcea felul în care acești autori experimentau cu structurile poveștilor lor. Se vedeau pe ei înșiși ca artiști, așa cum ne gândim acum la artiști, ca oameni care simt o responsabilitate față de evoluția formei. În același timp, deveneam din ce în ce mai frustrat în cursurile de scriere. Aveam câțiva profesori buni, dar în general simțeam că suntem păstoriți către forme mai degrabă convenționale de scris, în special roman. Între timp, aveam prieteni care studiau artă și care păreau că se distrează. După studii mi-am luat un job de asistent într-un atelier de sculptură și asta a fost.
Inițial, minimalismul mi-a acaparat imaginația cel mai mult. Eram nou în domeniu și era mișcarea pe care o înțelegeam cel mai puțin, deci a fost arta cu care am petrecut cel mai mult timp încercând să o descifrez. E această calitate de puzzle, cred, a simțului lucrurilor dincolo de suprafața lor, care mă încântă cel mai mult în artă. În ceea ce privește influențele, m-am oprit asupra post-minimaliștilor, artiști care au reintrodus umanitatea într-o mișcare care era aproape de a se pierde în filosofie plictisitoare. Recent, am început să mă gândesc mult la Eva Hesse și acum îi citesc jurnalul personal. Cele mai recente lucrări ale mele seamănă un pic cu ale ei.
Cum te-ai familiarizat cu România și cu istoria ei culturală modernă?
Am petrecut câteva luni în București în 2014, în care doar m-am plimbat prin oraș. Pe atunci începeam să experimentez cu textul artistic ca un mediu de a spune povești. Câteva sculpturi publice pe care le vedeam în plimbări mi-au trezit curiozitatea, la fel și poveștile pe care le conțineau. Am scris câteva scurte texte despre unele dintre monumentele mele favorite și aceste “schițe” au fost sursa de inspirație pentru primele capitole din Măiastra.
Odată ce m-am dedicat acestui proiect, am realizat că provocarea principală era să-mi fac naratorul, pe Igor, o autoritate convingătoare în domeniul sculpturii românești. După patruzeci de ani de predat, sigur ar fi fost. Asta a însemnat să cercetez încontinuu. Ca urmare a ceea ce s-a întâmplat cu istoria României după cel de-al Doilea Război Mondial, să găsesc surse de informație de încredere a fost o provocare. Din fericire acest lucru se schimbă, grație unor artiști și teoreticieni români dedicați.
Lucrările discutate în cartea ta sunt alegeri destul de eclectice.
Cred că ce m-a atras la sculptura publică bucureșteană e că sunt atât de multe stiluri suprapuse. Bustul lui Corneliu Coposu de pe Strada Batiștei, pe care l-am vizitat în timpul turului, este atât de diferit ca stil de statuia lui Caragiale a lui Barschi, sau de Modura de bronz din Bellu (sau de celelalte busturi ale lui Coposu din oraș) și totuși toate reprezintă un stil românesc distinct. Arta românească este la fel de himerică precum istoria ei, de aceea am ales himera ca metaforă centrală pentru Măiastra și motivul pentru care am construit romanul himeric, ca să zic așa, mai multe stiluri și subiecte lipite unele de altele. Am vrut ca stilul cărții să se potrivească stilului artei, dacă are sens ce zic. Am vrut ca experiența lecturii să mimeze experiența de a privi și de a învăța despre arta românească.
Spune-ne despre câteva curiozități pe care le-ai întâlnit în cercetarea monumentelor publice.
Sincer, majoritatea sculpturilor mele favorite din București se află în cimitirul Bellu. Am petrecut foarte mult timp acolo și cred că e, probabil, cel mai bun loc din oraș în care să vezi sculptură românească. Sunt atâtea monumente și povești fantastice în Bellu, dar dacă ar fi să aleg una pe care o iubesc, ar fi mormântul Sofiei Mavrodin, realizat de Constantin Bălăcescu. Sophia era o tânără alpinistă de la sfârșitul secolului 19 care a căzut de pe o stâncă și a murit după ce a fost atacată de un vultur care-și proteja puii. Îndoliat, tatăl i-a ridicat un monument care e, jur, o replică la scară mică a vârfului de pe care a căzut. Făcut din bucăți din aceeași stâncă, tatăl a angajat muncitori care să o spargă și să o transporte, piatră cu piatră, la București. Sofia e portretizată ca un înger de marmură care urcă spre munte, dar partea care mă emoționează este că tatăl a ales să comemoreze și vulturul, spunându-i lui Bălăcescu să îl toarne în bronz și să îl așeze în vârf. Este o relație cu moartea pe care o întâlnești într-un loc ca Bellu. Nu știu dacă este o realitate românească de secol 19 sau doar nu e comun locurilor din care provin eu, dar e intrigant și o sursă de inspirație pentru mine.
Un aspect important în Măiastra este această simulare a cărții, ca fiind scrisă de un istoric de artă și chiar un apropiat al artiștilor menționați. De asemenea felul în care informația este amestecată în volum te păcălește câteodată să crezi că este scrisă de cineva din interior pentru un public străin, dar în alte momente pare scrisă complet din exterior.
Desigur, ambiguitatea a fost importantă pentru mine, dar lucrând în felul ăsta mi-au apărut întrebări pe care trebuie să le pun. De exemplu: mi s-a părut destul de improbabil să am aceleași gusturi în artă cu un istoric de artă român de optzeci și cinci de ani cu demență. Am văzut Măiastra ca pe un mod de a-mi exprima ideile despre sculptură, dar aveam nevoie de momente când Igor și cu mine nu eram de acord, momente care făceau Măiastra cu adevărat fictivă. Ceea ce e ciudat, totuși, era că cu cât cercetam mai mult arta despre care credeam că i-ar plăcea (și mie nu) or petrecând timp calomniind lucrări pe care credeam că le-ar urî (și care mie îmi plăceau), cu atât mai mult mă regăseam, fiind de acord cu ell. Acest lucru cu siguranță a avut un efect în sculptura pe care o fac.
Această senzație persistă în turul ghidat pe care l-ai făcut pentru Quote–Unquote. A existat un moment foarte simpatic atunci când ai menționat o informație care este familiară cuiva din interior, aproape oricărui român cultivat – moartea lui Nicolae Labiș. Momente ca acelea există, printre altele, atunci când te concentrezi pe lucruri care par fundamentale în istoria modernă a țării noastre dar care sunt în general necunoscute, deși pot părea o informație de bază pentru un străin.
Mulțumesc, mă bucur că ai luat parte la tur. Da, Labiș mă interesează, e așa o poveste sumbră și înspăimântătoare pentru ca românii s-o învețe în școală! Totuși, este clar de ce relatarea morții sale a captivat mințile timp de aproape șaptezeci de ani. Romantismul unui tânăr, rebel poet, conspirația implicării Securității, totul este o anecdotă perfectă pentru a descrie timpurile și pentru a sublinia o rezistență intelectuală și artistică în fața regimului de-a lungul său.
Dar am încheiat turul cu Labiș pentru a sublinia o idee: că în timp ce cea mai mare parte a grupului știa povestea lui Labiș cu precizia unui documentar despre crime adevărate de pe Netflix, aproape nimeni nu știa cum chiar în spatele stației în care Labiș a murit este o sinagogă evreiască unde douăzeci și trei de evrei au ars de vii din cauza legionarilor în 1941. Am juxtapus aceste două evenimente pentru a sublinia pericolul de a lăsa poveștile (care totuși au ajutat la conservarea multor artefacte românești) să înlocuiască munca solemnă și crucială a istoriei. Nu e mereu confortabil, dar noi suntem cei care decidem ce anume reținem din trecut și ce uităm.
Cum a fost cartea ta primită de public?
Ei, e un public mic. Am publicat Măiastra într-o ediție limitată, doar 250 de copii, și a fost promovată mai degrabă ca un obiect de artă, ceea ce îmi place. Totuși, speram că își va găsi o viață a ei. Am fost încântat atunci când Dispozitiv Books au găsit-o acum câțiva ani și au început să o vândă în București. Am scris Măiastra cu prietenii mei români în minte și a fost special pentru mine să mă citească. Am planificat câteva evenimente în jurul acestei cărți până acum, cum ar fi un tur sau workshop-ul de scriere creativă la care ai venit și tu și sper să putem face mai multe.
Pe parcursul cercetării mele am observat cum mulți artiști contemporani sunt profund influențați de istoria artei românești, o istorie care este recuperată în anii de la Revoluție încoace. Chiar și ca cineva din afară sau poate în special ca cineva din afară, am simțit acest sentiment de apreciere din partea românilor care au citit cartea, contribuind astfel la un efort oricât de mic al recuperării. Mă flatez singur, știu, dar cred că, luată cu un dram de scepticism, Măiastra oferă o viziune asupra istoriei artei românești care se simte modernă și sinceră.
În jurul Măiastrei tale pare să fie foarte prezentă, undeva în umbră, figura lui Brâncuși. Vezi dezvolta mai mult despre el în viitor?
Da, Brâncuși a fost o problemă pentru mine, și pentru Igor, una cu care mulți istorici de artă români cred că se confruntă: cum să scrii despre un om fără să întărești ideea că arta românească începe și se termină cu el? Gluma din Măiastra este că deși chiar Igor este nemulțumit de deificarea lui Brâncuși de către savanții de artă români și de către umbra pe care o lasă peste alți artiști venerabili, el nu poate depăși situația și continuă să-l menționeze pe Brâncuși cu aceeași frecvență obsesivă precum istoricii pe care îi admonestează. Nu mă înțelege greșit, ador opera lui Brâncuși și asta poate fi zona în care eu și Igor nu ne înțelegem, dar îi înțeleg argumentul. În general, percep arta ca pe un proiect comunitar și sunt suspicios cu privire la artiștii care peste ani s-au transformat în idoli. Măiastra avertizează cititorii să abordeze istoria cu o doză rezonabilă de scepticism. Deconstrucția mitologiei lui Brâncuși este importantă pentru Igor și se comportă ca un fel de armură a cărții.
Despre ce este vorba în volumul al doilea din Măiastra?
Volumul II îl observă pe Igor frizând nebunia și își aduce cititorii mai aproape de vremurile noastre în istoria artei românești. Nu vreau să dau prea mult din casă, dar apare un moment într-unul din ultimele sale capitole, probabil cel mai apropiat lucru de un “climax” pe care un text despre istoria artei îl poate avea și o nouă voce este introdusă, o voce care cunoaște din interior viața personală și opera nepublicată a lui Igor. Apar noi puzzle-uri de rezolvat și o demolare meschină și veninoasă a școlii de artă românească din anii ’30 și ’40.
Cum te simți în contextul românesc, acum că ai lucrat la toate acestea?
Ei bine, nu știu dacă asta îți răspunde la întrebări dar recent am devenit rezident cu acte în regulă al României! Soția mea Sabina și fiica noastră Raya sunt motivele, dar bineînțeles că nu m-aș fi întâlnit și îndrăgostit de nici una dintre ele dacă nu făceam aceste călătorii de cercetare în România în toți anii aceștia. Este entuziasmant să trăiești într-un oraș despre care mi-am petrecut atâta timp punându-mi întrebări. Este incredibil și totuși ca un efect secundar al cercetării mele, am dezvoltat o familiaritate cu arta și arhitectura locului care mă face să mă simt ca acasă.
În SUA ai alte proiecte. Ai făcut o expoziție și lucrezi la o altă carte.
În ianuarie 2023 am avut o expoziție solo la Muzeul de Artă Crisp-Ellert din St. Augustine, Florida. Expoziția este rezultatul a mai bine de zece ani de muncă și va conține sculpturi mai vechi, dar și lucrări mai noi și instalații site specific bazate pe o nouă carte la care lucrez. Cartea este o memorialistică fictivă și explorează subiectul timpului prin baze de coduri ale jocurilor video clasice. Se numește Jocul lui Kathleen și sunt foarte încântat de ea. 🙂
O să îmi ia mult timp să o termin, cred, dar asta este ceea ce-mi place. Puține lucruri mă fac mai fericit ca un proiect care este vast și profund și cere ani de cercetare și multe, multe plimbări lungi în jurul orașului gândindu-te.
Toate imaginile sunt din arhiva personală a lui Timothy Stanley
Quote-Unquote: Practiced Places este o serie de evenimente care intenționează să investigheze punți între spații publice și sculptură, premise personale și feluri de a face legături către sfera publică. Programul probează printr-o serie de texte, tururi și workshop-uri de scriere experimentală, valențele artistice și sociale ale spațiului public din București, ale monumentalității românești și al sculpturii în localul colectiv imaginar și generează mijloace de decodare și reconfigurare. Coordonatele artistice ale proiectului se ramifică în spațiul public, naște noi niveluri ale interacțiuni și generează noi forme de colectivitate, fie ele și temporare. Prima iterație a avut loc între septembrie-noiembrie 2022 în București și a fost cofinanțată de Consiliul Municipal București prin ARCUB, ca parte a Programului București afectiv 2022.
Quote-Unquote este o platformă interdisciplinară și colaborativă de cercetare care explorează mecanismele, utilizările și efectele (publice) ale discursului și limbajului în societatea contemporană, prin practica artistică și intersecțiile cu alte domenii de activitate. Quote-Unquote urmărește și provoacă juxtapunerea unor practici diverse pentru a creea noi producții și o înțelegere a evenimentului în sine ca proces al transformării și co-creației.
Platforma este concepută, articulată și curatoriată de Irina Radu și Cristina Vasilescu.
