Un documentar despre compozitorii Iancu Dumitrescu și Ana-Maria Avram, doi reprezentanți ai avangardei muzicale autohtone, ridică întrebarea: „Trebuie să renunțe creatorul la propriile idealuri pentru a vorbi prin arta sa unei mase mari de oameni?”.
Vara aceasta, la Teatrul Masca, are loc programul CineMasca: o serie de 14 proiecții în aer liber, curatoriată de Andrei Rus, prin care criticul își dorește să aducă în atenția publicului filme din sfere stilistice diferite, dar care au ca punct comun o formă sau alta de teatralitate, toate trăgându-și seva din artele performative. Una dintre primele proiecții programate a fost cea a lui Alexandru Badea, un documentar realizat în 2023 și intitulat Magnificent Sky, plimbat la festivaluri din țară (TIFF) și străinătate (DocLisboa, unde a câștigat Mențiunea Specială în cadrul Competiției Internaționale), cu un subiect puțin valorificat și urmărit în România: creația artistică (și mai puțin viața) compozitorilor Iancu Dumitrescu (n. 1944, Sibiu) și Ana-Maria Avram (1961- 2017), doi reprezentanți consistenți ai avangardei muzicale autohtone (și nu numai), care au activat începând cu anii ’70-80, totodată un cuplu format din două personaje controversate, poate chiar pe alocuri bizare, dar mereu curajoase și aflate într-o continuă explorare din punct de vedere conceptual-spiritual-acustic.
Filmat și montat în concordanță cu spiritul experimental al muzicii celor doi, Magnificent Sky se deschide cu o scenă televizată, un interviu al criticului de artă și realizatoarei de emisiuni la TVR Ruxandra Garofeanu, aflată în dialog cu Dumitrescu și Avram pe tema ermetismului noii muzici. Un anume schimb de replici din scena cu pricina pare a fi aici chiar rampa de lansare a întregului documentar, un „ghiont” ce provoacă plonjarea în universul celor doi exploratori muzicali: moderatoarea o stârnește pe compozitoare, întrebând-o „De ce chinuiți instrumentele în halul acesta?”, iar aceasta răspunde cu un zâmbet nonșalant – „Pentru că trebuie să iasă toată zeama din ele.”. Din acest punct, documentarul se construiește din imagini-laitmotiv ale lui Iancu Dumitrescu aflat în procesul de mutare din casa comună – o acțiune care presupune, printre altele, punerea față în față cu fragmente ale trecutului (un maldăr de cărți de triat, casete video din tinerețe pe care le revede etc.), dar și expunerea la zbârnâitul bormașinii distrugătoare, despre care, într-un acces comico-furios, compozitorul remarcă ironic „...v-ați făcut moderniști, vă place muzica noise?” –, interpuse cu scene din concerte/performance-uri, interviuri, plimbări-meditații la volan sau în natură, toate menite să creeze tabloul de ansamblu al celor doi artiști curioși până în măduva oaselor și să explice pe îndelete care este credința din spatele stoarcerii zemei sonore.
Regizorul lasă deoparte informațiile despre background-ul academic al celor doi – faptul că amândoi sunt absolvenți ai Universității Naționale de Muzică din București, Ana-Maria Avram având chiar un doctorat în estetică muzicală obținut la Universitatea din Sorbonna – și nu transformă documentarul într-o platformă prin care compozitorii să fie incitați (exclusiv) să-și mărturisească nemulțumirea față de modul în care este percepută arta lor în România de către (neexistentul) public și mai ales de către breasla muzicală contemporană, însă din discursul lui Iancu Dumitrescu transpare, pe ici, pe colo, dezamăgirea cu gust amar a artistului care (consideră că) a generat o „explozie” care a priit culturii românești, dar care nu este recunoscut ca atare. Înaintaș într-un tip de manifestare decadentă, formalistă, experimentală, născătoare a unei falii creative underground în interiorul deja nișatei creații contemporane de avangardă, care te condamna în anii ’70-’80 la închisoare sau ulterior la sărăcie și ignorare în interiorul tagmei muzicale, Iancu Dumitrescu dă naștere unor opere instinctuale, anarhiste – o muzică sălbatică, viscerală, prin a cărei vibrații își propune să atingă publicul „aproape de ombilic” –, construită în special prin explorarea interiorității sunetului.
Compozitor cu preocupări ramificate filiosofico-spiritual, Iancu Dumitrescu elaborează o operă complexă, plină de mister, deopotrivă acustic-instrumentală și electronică, în care primează pe de-o parte lucrul cu materia vie, mobilă (sunetul palpitând într-un continuum, aflat într-o permanentă dinamică), dar și cu timbralitatea instrumentelor pe care le exploatează prin tehnici neortodoxe pentru a trasa tușele unor sonorități stranii, magice, incomode. Crezul său componistic este de natură spectralistă (artistul concentrându-se pe cercetarea și prelucrarea rezonanței naturale a sunetului) – o credință radical-arhetipală ce presupune reîntoarcerea la naturalitate, la sursele sonore ancestrale –, Dumitrescu având o înclinație mai ales pentru configurațiile sonore întunecate, tenebroase, subterane, zămislite prin efectologia bruitistă (rezultând într-o muzică violentă, paroxistică, zgomotoasă) și în special pentru prepararea instrumentelor cu corzi grave, deținătoare a unor coloane de armonice mai bogate. Gândirea sa creativă își are rădăcinile, de asemenea, în fenomenologie (curent filosofic bazat pe concepțiile austriacului Edmund Husserl și adaptate în viziunea dirijorală proprie de către Sergiu Celibidache, unul dintre mentorii lui Iancu Dumitrescu), un impuls către spontaneitate și adaptabilitate în actul creativ/interpretativ-performativ (care ar trebui să se subordoneze criteriului de existență/dezvoltare Hic et nunc).
Creația lui Iancu Dumitrescu este una pur metaforică, mesajul său fiind unul criptat, cu puternice reflexii misterioase datorate mistificării sensului/înțelesului. Ocultarea semnificației operei sale o plasează, așadar, într-o zonă ermetică, elitistă, de high culture, destinată unui public restrâns și inițiat – de altfel, un scurt fragment dintr-un dialog pe această temă este inserat de Alexandru Badea în documentar tocmai pentru a ne scoate cu forța din tărâmul minții compozitorului și a ne pune față în față cu realitatea tangibilității, a accesibilității rezultatului artistic. Trebuie să renunțe creatorul la propriile idealuri pentru a vorbi prin arta sa unei mase mari de oameni? Putem să ne bucurăm de muzica lui Iancu Dumitrescu și a Anei-Maria Avram fără să cunoaștem conceptul din spatele acesteia – o bucurie copilărească, pură, neîntinată de limitări stilistice, formale, metaforice etc. –, să ne lăsăm inundați de ea ca într-o meditație sonoră? Și dacă da, își atinge creația lor scopul dacă publicul nu le cunoaște intenția conceptual-artistică, ci se îmbată cu ea doar din punct de vedere sonic?
În Magnificent Sky, publicul nu se desfată doar cu întâlnirea unor tipuri de gândire și viziuni artistice noi, ci și cu șansa existenței unei legături (reducționist spus romantice) atât de bine sudată astral, încât să dăinuie dincolo de lumea palpabilă. Fără a fi invitați cu ostentație în viața cuplului, ci păstrând mereu distanța bunului simț și a intimității, suntem martorii colaborării în viața cotidiană și pe scenă a celor doi muzicieni căsătoriți (Dumitrescu și Avram au fondat împreună Ansamblul Hyperion și împart 20 de CD-uri lansate la casa de discuri Edition Modern), o conexiune ce nu își pierde din putere odată cu dispariția fizică a unuia dintre ei (Ana-Maria Avram părăsește lumea concretului în 2017), ci dimpotrivă, capătă valențe cosmice prin marea unitate (de pretutindeni) a spiritelor lor. Atașat prin carne, duh și crez/rațiune, Iancu Dumitrescu își deplânge cu un ochi partenera pierdută, iar cu celălalt ne mărturisește constanța percepției prezenței consoartei sale, marcând într-unul din monologurile sale de la volan însuși paradoxul acestui fapt: a fi (imaterial, în conștiința universală) sau a nu fi (material, corporal).
Amintirea Anei-Maria Avram, aflată acum pe „orbita eternei grații”, dăinuie mai ales prin moștenirea sa componistică (în egală măsură născută din improvizație sau notată pe partitură) și muzicologică. În finalul documentarului, regizorul ne-o arată prin ochiul camerei pe artista aflată în fața orchestrei, dirijând instrumentiștii cu frenezia creatorului și a interpretului deopotrivă, într-o coregrafie mai mult decât sugestivă și eliberată de rigorile dirijatului convențional.
Existența unui documentar precum Magnificent Sky într-un peisaj artistic românesc care întoarce, de cele mai multe ori, spatele creației muzicale de avangardă, este mai mult decât binevenită: un document audio-vizual de această natură poate oglindi cu ascuțime preocupările societății actuale și ne poate pune față în față cu propriile gânduri limitative. O invitație către un tărâm al tuturor posibilităților – așa ne putem imagina viitoarea proiecție a documentarului care îmbie publicul la cunoașterea a două entități artistice speciale și care va fi programată în curând la Muzeul de Artă Recentă, într-o dată care urmează a fi stabilită.
