În luna iulie am participat la maGma, rezidență artistică și program de mentorat ce s-a finalizat cu un showcase interdisciplinar care a umplut Complexul Geologic Racoșul de Jos (jud. Brașov) cu concerte, proiecții, performance-uri, instalații și multe alte creații. O să scriu aici despre trei dintre ele, care mi-au stârnit meditații și dezbateri interioare despre existență, natură, artă, moarte și alegeri.
Instalația Tiny worlds, realizată de artistele vizuale Maria Brudașcă și Irisz Kovacs, din echipa mentorului Mihai Păcurar, amplasează în zona Vulcanului Stins, a Lacului de Smarald și a Coloanelor de Bazalt mici figurine de hârtie, siluete albe sau colorate, surprinse în diferite momente ale existenței lor, care ne lasă libertatea să ne creăm propriile scenarii. Unii stau relaxați în poziție de lotus și reflectează la cine știe ce sensuri ale vieții, alții aleargă pentru a prinde o minge de volei pe un teren acoperit cu iarbă proaspăt tunsă, alții înoată în plută, dansează stângaci dar dezinvolt într-un club disco din anii ’70, se zbat să ia o decizie care le-ar putea schimba cursul vieții de acum înainte, stau așezați și așteaptă, așteaptă poate vizita unui nepot sau puțină atenție sinceră din partea unui străin. Câțiva dintre acești „omuleți” (cum i-au numit Maria și Irisz de-a lungul procesului de creație din timpul rezidenței – sesiuni lungi de desenat, decupat și tăiat cu cutterul pe un fund de lemn, din bucătărie) se leagănă calm pe trestiile din lac, în vântul blând de seară.
Tiny worlds ne invită discret să reflectăm asupra raportului dintre natură și om, timp și, automat, moarte. În acest spațiu nu mă simt intimidată de condiția mea de muritor, oricât de copleșitoare ar fi uneori prezența naturii – care rezistă fără probleme de atâta vreme, în timp ce generații și generații de oameni trăiesc și mor și se uită (în sensul de se uită la ea și sunt uitate, înghițite de timp). În schimb, longevitatea naturii are un efect pozitiv, îmi sfărâmă iluzia siguranței pe care viața în oraș o susține prin camere de supraveghere, sisteme de alarmă sau smartphone-uri ca prelungiri ale omului. Sfărâmarea iluziei vine implicit cu o conștientizare: complet singur în fața naturii, îți dai seama mai ușor că ești și singur în fața morții, așa că nu îți rămâne decât să trăiești și să te bucuri de micile contexte în care te găsești în fiecare zi. Iar eu în acest moment mă simt veselă, un pic awkward, un pic ludică și fragilă ca „omuleții” din Tiny worlds.
Dincolo de paranteza filosofică, fără de care nu aș fi putut să pătrund în acest spațiu (și pregătind terenul pentru alte paranteze de același tip), decid să explorez puțin împrejurimile. Trec pe lângă scena de muzică techno și inevitabil mă întreb care sunt capacitățile pe care trebuie să le aibă un critic de muzică techno; cât de formată trebuie să-i fie urechea pentru a-și exprima un punct de vedere valid în legătură cu acest gen muzical, în care, pentru mine, toate piesele sună la fel. Apoi, cobor la Coloanele de Bazalt, unde încă nu se întâmplă nimic, și, în timp ce se întunecă lent, aud cântecul greierilor care înghite orice alt sunet din jur.
Un pic mai târziu, concertul lui Vlaicu Golcea ne strânge pe marginea Lacului de Smarald, unde stăm în tăcere, în timp ce lumina dispare complet. Ascult cu atenție și încep să văd un șir de tuneluri întunecate în care picură câte un strop de apă sau de lumină, unul după altul, atingându-și uneori reverberațiile – sau în care celebra lumină de la capăt își schimbă calm culoarea și intensitatea cu cât o privești mai îndelung. După aceea, mă simt transportată într-un loc unde oamenii cântă la instrumente de percuție într-o zi însorită (să fie oare un sat de pe un alt continent?), iar ritmul alert care ne face să dansăm discret aduce deopotrivă a veselie și luptă. Mă întreb ce văd cei de lângă mine în acest moment și mă bucur că nu există posibilitatea de a simți greșit o creație artistică.
Apoi începe monologul Ninei de la începutul Pescărușului lui Cehov – cel scris de tânărul și idealistul Treplev aflat într-o intensă căutare a formelor noi, și jucat la marginea lacului în fața monștrilor sacri ai teatrului și literaturii vremii (Arkadina și Trigorin). Ascult interpretarea actriței Melei Mihai, ale cărei voce sobră și pronunție lentă mă fac să mi-o imaginez pe Nina la bătrânețe, cu părul cărunt impecabil pieptănat, reluând textul lui Treplev într-o noapte rece de toamnă, dintr-un soi de nostalgie față de ceva ce poate că ar fi putut fi altfel; ascult și mă gândesc scurt la cum continuă viața personajelor după ce autorul fixează într-un text doar anumite momente din viețile lor.
Cehov a scris Pescărușul în 1895. 127 de ani mai târziu, la vreo 2.000 km distanță, ne vorbește cu aceeași prospețime despre lumea de după distrugerea materiei, despre un timp inimaginabil de îndepărtat, la capătul nevăzut al unui tunel cilindric de care ne desparte doar spaima – cea care ține lumea în forma pe care o cunoaștem sau ne imaginăm că o cunoaștem de milenii; spaima care, oricât ar suna de deranjant, e sinonimă cu viața. O lume post-apocaliptică, rece, pustie, căreia nu îi mai rămâne decât să se reinventeze, să unească toate sufletele într-un întreg dirijat de o voință comună (deci, dreaptă, ultimă) – pe care doar vag ne-o putem imagina, în legătură cu care dezbatem de multă vreme și vom continua să dezbatem mult timp de aici înainte.
A sort of vision, instalația audio-video a lui Mihai Păcurar ne propune o altă meditație asupra raportului dintre noi și Univers. Filmări prin microscop sunt intercalate cu fragmente de text scrise de Ioana Hogman și acompaniate de muzica lui Vlaicu Golcea. Textul vorbește despre înfiorătoarea uitare care ne înconjoară, așteaptă și chiar cucerește parțial viețile. Relația dintre text și imagine îmi transmite ideea că în fața Universului suntem la fel de mici ca aceste molecule pe care le vedem proiectate pe rocile care înconjoară lacul, dar și că ceea ce uităm continuă să existe undeva, la fel cum moleculele există nevăzute în fiecare lucru.
Amintirea uneori nu există: de unele lucruri uităm imediat ce se termină – și aici nu intră doar momente pe care în general le categorisim drept banale sau hazardate, cum ar fi că ni s-a dezlegat șiretul în drum spre școală la șapte ani, sau că ne-am balonat acum o săptămână, ci uneori chiar și relații, oameni, prezența unui cerșetor pe străzile cartierului în care locuiam cândva, profesori de la școală (să nu mai vorbim de materii întregi). Granița dintre amintire și uitare, „adevăr” și subiectivitate, cât și ceea ce ne determină să facem selecția dintre oamenii, lucrurile, experiențele ș.a.m.d. pe care merită să ni le amintim (deci, reușim să ni le amintim) și cele care dispar ca într-o gaură neagră, lăsând asupra noastră urme de care nu ne dăm seama – toate acestea rămân o enigmă în jurul căreia se poate broda la nesfârșit. Muzica vine și ca o consolare și ca o accentuare a acestei reflecții reci și personale asupra uitării fără capăt în care aruncăm diferite lucruri și diferiți indivizi fără să ne dăm seama.
De ce unele lucruri se întâmplă iar altele rămân visuri, ipoteze sau obsesii mai devreme sau mai târziu uitate? Ce face ca ceva să se materializeze? Ce ar fi fost dacă…? Să fie uitarea o alegere? Dacă da, care sunt criteriile și cum ne putem da seama de ele? Muzica devine un șir de ciocniri dintre amintire și ficțiune, și dintre amintire și uitare, ca și când pietre s-ar izbi mai aproape sau mai departe de noi. Faptul că ceva din mine se regăsește în acest ritm îmi transmite poate că e perfect uman și firesc ca lucrurile să fie așa - ca lumea obiectivă și cea subiectivă să nu fie niciodată, de fapt, separate una de cealaltă. Lumea nu poate exista fără uitare, fără ceea ce nu mai face sau nu a făcut niciodată parte din viața noastră.
Cred că perspectiva din A sort of vision este mai degrabă una de acceptare și invitație la (auto)analiză decât de conflict și condamnare: nu avem ce să facem în legătură cu faptul că uităm și că ne uităm unii pe alții. Și nici cu faptul că, la un moment dat, am luat anumite decizii, indiferent cine sau ce ne-a influențat. Putem pune sub microscop doar informațiile pe care le avem și pe care le cunoaștem (pe care ni le amintim) – și le putem diviza și descifra doar până la un anumit punct, până la o anumită adâncime, până unde ne permite lupa personală.
În fotografia principală: „Creatura”, o instalație de Lala Misosniky
