„Ma Rainey’s Black Bottom”, de văzut acum pe Netflix, e unul dintre acele filme americane care, an de an, smulg câteva nominalizări la Oscar prin categorii periferice, nefiind în rest cine știe ce discutate. Viola Davis și Chadwick Boseman, în ultimul său rol, sunt în cărți pentru trofeele de interpretare – dar filmul nu prea știe cum să umple spațiul din jurul lor, blocat în reflexele nefericite ale unei mostre de teatru filmat.
Avem aici un nou film care atinge punctul nevralgic al trecutului american – încărcătura sa rasistă, care dă tot mai clar de înțeles că e una de tip agabaritic. Nu e primul, nu e ultimul și nu e nici cel mai bun astfel de film – iar limitările evidente ale proiectului sunt de găsit în originea sa teatrală, cu care regizorul nu știe ce să facă. Narațiunea se bazează pe o piesă a dramaturgului afroamerican August Wilson, pusă în scenă în 1982, și care discută o zi din 1927, când cunoscuta interpretă de blues Gertrude „Ma” Rainey are de înregistrat un disc în Chicago, în compania band-ului său. Aparența de realism a acestor texte de referință din literatura americană, de la Arthur Miller la Tennesse Williams, mi s-a părut întotdeauna înșelătoare, ca o capcană în care, odată intrat, cinemaul avea de pierdut pe toată linia. E vorba despre genul de experiment literar care aduce laolaltă, pe principiul „zilei fatidice”, o seamă de electroni nervoși, apoi se așază pe margine și așteaptă să vadă ce iese. Experiment care în cinema – artă ceva mai posesivă cu iluzia realistă – nu prea dă bine, fiindcă „alinierea planetelor” pe un ecran mare va mirosi mereu a artificiu facil, a ață albă. Cum ar veni, o zi decisivă din viața unor oameni, tratată pe modul imersiv al unei anumite tradiții teatrale, nu va putea niciodată să lămurească Istoria, ci doar să pară too much.
„Adevăratul subiect al cinemaului este teatrul”, zicea parcă pe undeva cineastul Jacques Rivette. Ce-i drept, nu cunosc dezbatere mai prăfuită și mai nemuritoare decât aceea cu privire la teatrul filmat – cu „romanul filmat”, bunăoară, nimeni nu pare să aibă probleme. Problema vine din aceea că, am impresia, nu există o rețetă a succesului în materie – și că, din două filme care aplică același tratament de transpunere a piesei pe sticlă, unul s-ar putea s-o nimerească și altul nu. Dar, ca regulă generală, aș zice că lucrurile nu merg în direcția bună atunci când un film pare că-ncearcă din răsputeri să-și facă uitată moștenirea teatrală. Cele mai bune exemple din istoria cinemaului, de la Les parents terribles al lui Cocteau (1948) la Mélo al lui Resnais (1985), par să fie întocmai acele filme care și-au zis: „OK, nu pot ascunde chestia asta, așa că o s-o fac să explodeze în plină zi”. Un fel de asumare a identității, care ne spune că cinemaul n-are de ce să se rușineze cu compoziția sa impură, ci ar trebui să fie mândru de ea.
M-am lansat în aceste considerații pentru că am simțit în Ma Rainey’s Black Bottom ca un damf de teatru filmat, pe care mizanscena voia cu tot dinadinsul să-l evacueze prin ieșiri inutile „la aer”, ignorându-și parcă adevărata chemare a interiorului. Căci „la aer”, în acest film, e urât și – ca de-obicei – desenat pe calculator, în timp ce înăuntru s-ar putea să simțim, în cele mai bune momente, o circulație intensă a energiilor și o concentrație de sebum peste limita suportabilului. Căci totul, în acest film, anunță conflictul, fiindcă toți cei implicați sunt ca niște animale sălbatice în cușcă – Ma Rainey (Viola Davis) pentru că știe ce-i poate vocea, Levee (Chadwick Boseman) pentru că e tânăr și însetat după recunoaștere, agenții responsabili de înregistrare pentru că, ei bine, sunt singurii albi din încăpere, iar chestia asta îi îmbată cu euforia stupidă a puterii. (În acest sens, o foarte bună idee dramaturgică a fost transformarea iernii din piesa lui Wilson într-o zi de iulie infernală – și ce frumos scânteiază pielea nădușită a cântăreței atunci când, zăpăcită de căldură, cere insistent o Coca-Cola rece.)
Odată ce-am stabilit că discuția despre forma filmului e contraintuitivă – într-un interviu, regizorul George C. Wolfe ne pune cu botul pe labe: „Fac un film. Nu mă gândesc la piesă. [...] Nu e parte a procesului meu de gândire. Procesul meu de gândire spune că lucrez la un film și că asta e o poveste” –, mai rămâne să discutăm despre politicile rasiale ale filmului. Prizonier al textului, filmul mizează pe declamări intense – când camera se apropie obligatoriu de chipul personajului, izolându-l – și revelații care ne iau pregătite. Așa aflăm, printre altele, că impetuosul Levee ascunde o traumă oribilă din copilărie, când mama sa a fost violată de o bandă de albi. Din păcate însă, acest adaos biografic e mai valoros pe hârtie decât pe ecran, unde vine prea brusc și prea pus cu mâna, în chip edificator.
Mai mult îmi place ideea abia susurată că parte din frustrarea pe care Ma Rainey o eliberează în atmosferă vine din faptul că prietena ei Bessie Smith s-ar putea s-o cam întreacă la vânzări. Sau secvența de încheiere a filmului, când o orchestră de albi își apropriază compozițiile lui Levee. Sau, mai ales, acest plan de aproape cu Ma Rainey și tânăra ei iubită, care aduce în față gesturi de o tandrețe tulburătoare. Înțelegem, așadar, că și pentru Levee, și pentru Ma Rainey, această sesiune de înregistrări are un gust de revanșă. Într-o analiză convingătoare a filmului, criticul Laurențiu Paraschiv scria: „În același cântec în care Ma vede singura șansă de a prelua frâiele carierei sale, Levee vede oportunitatea de a găsi succesul într-o societate rasistă care l-a lăsat fără părinți.” Însă atât timp cât filmul nu inventează o formă care să poată găzdui aceste straturi politice fără să le aplatizeze – așa cum făcea, de pildă, dubitativul Did You Wonder Who Fired a Gun? (2017) al lui Travis Wilkerson –, poveștile respective ajung simplă sursă de entertainment. Iar intepretările care le oferă substanță, simple piruete de bravado actoricesc, izolate într-o mizanscenă stângace.
