David Sedaris e unul dintre autorii noștri preferați de satiră. În primul rând, pentru că ne face să râdem chiar și-atunci când ne vine să plângem. Apoi, pentru că scrisul lui are tăișul cuțitului de filetat carnea și blândețea unei discuții între prieteni, toamna târziu. În plus, Sedaris e un individ îngrozitor de simpatic, după cum au dovedit-o cele două întâlniri ale lui cu publicul din România, anul trecut. Despre una dintre ele a scris Ioana Pelehatăi aici: „Am făcut un umorist să râdă”.

Recent, la Editura Publica, a apărut Să explorăm diabetul cu bufnițe. Eseuri etc., a treia carte de David Sedaris tradusă în română. Am ales din ea un text care pleacă de la o replică pe care-o auzim destul de des și la noi - „Poate că vi se pare strigător la cer, dar dacă homosexualitatea nu mai este considerată un păcat, atunci cine are dreptul să spună că lucrurile ar putea sta altfel în privința crimei? Dacă te face să te simți bine, fă-o − asta par să spună cei care întocmesc legile în țara asta. Cui îi pasă de ce cred oamenii de rând?”. Sedaris ia replica asta, o bagă în mixerul literaturii și scoate de-acolo un pamflet plin de umor împotriva intoleranței. De citit în ziua referendumului Coaliției pentru Familie.

Mă dezic de căsătoria tradițională

Când s-a votat referendumul pentru legalizarea căsătoriei homosexualilor și lesbienelor în statul New York, primul lucru la care ne-am gândit eu și soția mea a fost: și acum?

Eram domnul și doamna Randolph Denny de 39 de ani și, dintr-odată, pentru că așa au vrut niște tipi mari și tari, nimic nu părea să mai aibă sens: nici nunta noastră, nici aniversările căsătoriei, nici măcar dragostea.

— Cine suntem noi? m-a întrebat Brenda.

După ce m-am uitat la ea și mi-am zis în sinea mea La cine te referi când spui „noi”?, m-am dus la bucătărie și am răcnit după fiica noastră Bonita, care se uita la televizor în camera de divertisment de la subsol. Ai zice că la 37 de ani ar fi trebuit să fie la casa ei și să aibă soț și copii, dar nu. Când era adolescentă, s-a amorezat de un paznic al liceului la care învăța. La scurt timp după asta ne-a anunțat că era gravidă. Ca să scurtăm povestea, cum-necum, fetusul s-a blocat pe una dintre trompele uterine și medicii au trebuit să-i scoată tot și s-o lase infertilă. Dacă mă întrebați pe mine, a meritat-o. Vorbim despre un paznic, pentru numele lui Dumnezeu! Până la urmă s-a măritat cu el, pentru că am avut noi grijă de asta, dar doi ani mai târziu au băgat divorț. Și cel de-al doilea mariaj a avut aceeași soartă, la fel și următorul. Iată motivul pentru care stă cu noi, deși a ajuns practic la mijlocul vieții.

— Bonita, am strigat eu din nou. Treci încoace.

Fata asta e leneșă de pute pământul sub ea. În minutele care s-au scurs de când s-a ridicat de pe canapea și până a urcat cele șapte trepte care duceau înspre bucătărie, am avut timp suficient ca să mă pregătesc s-o înfrunt.

— Ce naiba, tati, tocmai...

N-a apucat să termine, pentru că am împușcat-o în cap. Ștabii din New York transformaseră căsnicia mea într-un gunoi, deci era logic că și urmașii mei erau acum niște ființe lipsite de importanță. Uite că ieșise totuși și ceva bun din asta.

Împușcătura a făcut-o pe Brenda să coboare din dormitor.

— Ce Dumnezeului i-ai făcut fiicei noastre? m-a întrebat.

Atunci am împușcat-o și pe ea în cap, lucru pe care mi-am dorit să-l fac în fiecare zi din cei 39 de ani petrecuți împreună.

Poate că vi se pare strigător la cer, dar dacă homosexualitatea nu mai este considerată un păcat, atunci cine are dreptul să spună că lucrurile ar putea sta altfel în privința crimei? Dacă te face să te simți bine, fă-o − asta par să spună cei care întocmesc legile în țara asta. Cui îi pasă de ce cred oamenii de rând?

După ce mi-am împușcat nevasta și fiica am luat un spărgător de gheață și m-am dus în garaj. Cu câțiva ani înainte, soacra mea − Nancy Anne, cum îi plăcea să-i spun − a căzut dintr-un copac. Se cățărase acolo după iguana ei, dar s-a rupt o cracă și următorul lucru pe care și-l amintește este că s-a trezit la spital, cu o duzină de ace înfipte în șold. Brenda a insistat ca Nancy Anne să vină să locuiască împreună cu noi, dar scările i-ar fi dat mari bătăi de cap. Așa se face că ne-am mutat mașinile pe peluza din fața casei și am transformat garajul în apartament. Înăuntru existau o chicinetă și o cabină de duș, în mărime naturală. Ați zice că ar fi trebuit să fie mulțumită să locuiască gratis în acel loc, dar n-o auzeai spunând decât că nu era izolat și că nu avea ferestre.

— Mi-ați agățat afurisitele de poze pe ușa retractabilă și de fiecare dată când o deschide cineva, cad toate.

— Prinde-le mai bine cu bandă adezivă. Ce zici de ideea asta? îi spuneam eu.

— N-am de gând să-mi cheltui pe bandă adezivă banii câștigați cu greu, zicea ea de parcă ar fi muncit vreo zi în viața ei.

Trăia numai din pensia de urmaș.

— Hai, Nancy Anne, i-am spus eu îndreptând telecomanda înspre ușa retractabilă.

Era îmbrăcată în pijama și avea ciorapi pe dedesubt — și asta pe o căldură groaznică! Ochelarii erau pe televizor și în timp ce s-a dus să-i ia a zis:

— Randolph? Randolph, tu ești?

Frate, dar bine m-am mai simțit după ce mi-am recăpătat garajul. După ce am cărat patul lui Nancy în curtea din spate, m-a întors după canapea și după oala de noapte. I-am luat hainele, pernele și toate brățările din lemn și clamele de păr și am construit din ele un foc de tabără absolut dement. Ulterior, i-am aruncat în flăcări și trupul și mi-am pus mașinile pe locul care li se cuvenea de drept. Asta consideram eu că era garajul, dar în timpul scurs între momentul în care mi-am omorât soacra cu un spărgător de gheață și cel în care i-am aruncat trupul pe foc, nu știu ce activist sau grup de membri ai corpului legislativ au decis că locul mașinilor nu mai era în garaje, ci în casele proprietarilor. Acolo aveau să mănânce la cină pui, exact ca noi, oamenii. Lumea se întorsese cu susul în jos, așa că de ce n-aș fi făcut și eu exact cum făceau homosexualii, adică să-mi urmez visurile?

Odată întors în casă, am făcut o listă cu toate lucrurile pe care îmi dorisem dintotdeauna să le fac, dar pe care nu le făcusem, pentru că ar fi fost contrar normelor sociale:

1. Să-mi împușc soția.

Asta deja puteam să bifez. Urma:

2. Să rezolv situația cu Bonita și...

3. Să o înjunghii pe Nancy Anne direct în ochi cu un spărgător de gheață.

După aceea urma:

4. Să-mi las o mustață ca personajul de desene animate Yosemite Sam.

5. Să-mi fac o piñata pe care să o umplu cu documente de valoare, și nu cu hârtie simplă.

6. Să mănânc la Old Spaghetti Factory și să plec fără să plătesc.

Mai erau și alte lucruri pe care îmi doream să le fac, dar mi-am spus că punctele trecute deja pe listă erau mai mult decât suficiente pentru moment. Dat fiind că la Old Spaghetti Factory nu avea să se deschidă decât la prânz și că mustața nu avea cum să-mi crească așa, peste noapte, am hotărât să mă duc la bancă și să-mi scot o parte dintre cele mai importante documente. Hârtia pe care fusese imprimat certificatul de căsătorie pe care îl țineam în seiful băncii nu mai avea nicio valoare, astfel că rămâneam doar cu certificatul de naștere, cu polița de asigurare de viață și cu cardul de asigurare socială.

În timp ce mă îndreptam cu mașina înspre First Federal, am ascultat la radio o emisiune-magazin. Îmi plăcea mai ales când ascultătorii care sunau erau la fel de supărați pe viață ca mine.

Când am dat peste programul cu pricina, în direct era Sherry. „Dacă homosexualii au voie acum să intre în biserică și să-și facă jurăminte, cine zice că al meu nu poate să divorțeze de mine și să se însoare cu o copilă de 5 ani?”, întreba tipa. „Sau de ce nu cu un bebeluș, ferească-ne Dumnezeu! Nu zic că-i dă prin minte acest gând, ci doar că dacă l-ar apuca așa ceva, n-ar exista nimic care să-l oprească!”

Următorul ascultător s-a prezentat „Steverino”. „Îmi amintesc că în copilărie circula o glumă de genu’: când corpul tău zice: «Îmi place la nebunie această pizza», tu răspunzi: «Păi, și de ce n-o iei de nevastă». La vremea respectivă era o vorbă pe seama căreia doar ne distram, dar în ziua de azi chiar poți să-ți pui pirostriile cu o pizza, nu? Dacă gagiul care îți tunde mama este liber să se însoare cu iubițelul lui homosexual, eu de ce n-aș putea să mă iau cu o felie de cocă bine întinsă și asezonată cu brânză și felii de cârnați?”

Gazda emisiunii este un tip de nume Jimbo Barnes, cu care sunt pe aceeași lungime de undă în aproape orice privință. „Nu văd niciun motiv pentru care nu te-ai însura cu o pizza. Ce mă-sa! La o adică te-ai putea însura și cu o minipizza, de genul celor făcute din brioșe englezești, dacă așa îți poftește inima.”

Steverino i-a spus prezentatorului că nu-i plăceau brioșele englezești, iar Jimbo i-a răspuns că nu fusese decât un exemplu. „Bun, atunci alege o ultraminipizza sau una jumbo. Oamenii legii sugerează că este doar o chestiune de gusturi.”

Uite, la asta chiar nu mă gândisem niciodată − să mă însor cu un obiect cum ar fi frigiderul. Sau cu mașina de tuns iarba pe care o împrumutam câteodată de la vecinul meu Peter Spaker. Este un John Decre X304 − cel mai bun model, cu cutie de viteze automată, posibilitatea de control al vitezei și servodirecție. Poate că n-ar fi fost o idee rea să o împrumut din nou și, când m-ar fi rugat să i-o returnez, să-i spun că fugisem împreună în lume, că mașina de tuns iarba era noua mea soție și că, până divorțam, avea să stea cu mine.

Evident că până urma să se întâmple asta, lacunele din sistem aveau să fie rezolvate. Confiscă orice lucru de care ar putea beneficia heterosexualii declarați, mai ales cei albi și în special bărbații albi. Jimbo Barnes făcea referire la asta destul de des − „o specie pe cale de dispariție”, așa ne spunea, în ciuda faptului că țara ajunsese cum era în prezent datorită nouă. M-am enervat așa de tare gândindu-mă la acest lucru, că am ratat intersecția spre bancă. Din cauza asta a trebuit s-o iau pe un drum lăturalnic unde, dintre toate mașinile din lume, eu am tamponat în spate exact un autobuz școlar.

Știu că, în mod normal, nu ai voie să încerci să depășești un astfel de vehicul, dar școlile intraseră deja în vacanța de vară, deci mai mult ca sigur că elevii din autobuz rămăseseră corijenți și trebuiau să meargă la școala de vară, fiind niște pierde-vară exact ca fi-mea Bonita. Autobuzul s-a oprit în colț și exact când mă pregăteam să trag și eu pe dreapta, un puști − cel mai probabil gay − s-a aruncat în fața mașinii mele. În timp ce mă dădeam jos, cineva mi-a luat numărul mașinii și, până să mă dezmeticesc, m-am trezit la pârnaie cu o acuzație de omor prin imprudență și cu trei acuzații de omor cu premeditare. Bașca o acuzație de fugă de la locul accidentului. Și asta doar pentru că niște legiuitori barosani ai statului considerau că știau ei mai bine decât oricine! Probabil că dacă aș fi fost gay m-ar fi eliberat, așa că am încercat să-mi sărut colegul de celulă, un imigrant ilegal pe nume Diego Rodríguez, dacă vă vine să credeți!

Și sunt aici ca să vă spun că atâta vreme cât o faci cu ochii închiși, nu este chiar așa de rău.
 

---

Traducere de Ruxandra Tudor