Am revăzut unul dintre cele mai bine cotate seriale din toate timpurile, cu ochii de azi, și m-am întrebat cum l-ar privi tinerii. Ce ne învață o (tragi)comedie despre războiul din Coreea în 2023?
Nu știu alții cum sunt, dar eu, când mă gândesc la M*A*S*H, îmi amintesc cât râdeam în copilărie la serialul ăsta fără să înțeleg chiar tot. Știam doar că doctorii Hawkeye, Trapper și Radar sunt haioși, și mai știam și cât de indiferent îi era serialul ăsta despre război lui taică-meu, care a urât armata din tot sufletul. Așa că atunci când Disney+ a anunțat că difuzează M*A*S*H m-am bucurat ca un copil, țineam eu minte că o să mă distrez. Ce uitasem era, de fapt, mesajul esențial al acestui serial pe muchie de cuțit, comedie și nu prea: războiul e o absurditate. Și cu mintea de acum, mai mult am plâns, „asta nu e comedie, ce naivă am fost!”, dar privind unitatea 4077 în acțiune m-am gândit și la „tineretul din ziua de azi”. Industria de film și televiziune a evoluat în ultimul deceniu cu o viteză amețitoare, diversitatea este cuvântul de ordine, ceea ce era acceptat ca fiind umor acum 20 de ani este acum, de cele mai multe ori, cringe. Și e un lucru bun că nu mai râdem la glumițe ușurele cu grași, femei sau negri, chiar era cazul.
Cu toate astea, nu pot să neg că e posibil ca generația Z să nu guste acest serial minunat, pentru că trăiesc în alte vremuri. Nu e vina lor că nu pot, empatia și istoria se învață amândouă. Până și eu a trebuit să fac niște ajustări în mintea mea, în timp ce revedeam serialul – uitasem că acum 20 de ani și eu râdeam la vederea unui bărbat îmbrăcat în rochie. Așa că mi-am propus să fac o listă neexhaustivă de glume și subiecte din M*A*S*H care ar putea influența privitorul tânăr și neexperimentat într-ale televiziunii vechi. De ce? Pentru că M*A*S*H rămâne unul dintre cele mai bune seriale din istoria televiziunii și nu strică niciodată să reanalizăm și să criticăm.
Puțină istorie (TV, dar și de război), înainte să pornim la drum: M*A*S*H a fost difuzat între 1972 și 1983, a fost creat și produs inițial de Larry Gelbart, pe baza cărții MASH: A Novel About Three Army Doctors (1968) de Richard Hooker și ca o continuare a acțiunii din filmul omonim regizat de Robert Altman, pe baza unui scenariu de Ring Lardner Jr. din 1970. (Altman a urât serialul la vremea aia, pentru că nu era destul de anti-război.) Cartea, filmul și serialul urmăresc unitatea mobilă de medici 4077 în timpului războiului din Coreea dintre 1950 și 1953. După înfrângerea Japoniei la finalul celui de-al Doilea Război Mondial, teritoriul Coreei a fost împărțit în jumătate de câștigători – Uniunea Sovietică a luat partea de nord, SUA a luat partea de sud. Cu sprijinul Chinei comuniste și al URSS-ului, guvernul lui Kim Il Sung a atacat în 1950 Coreea de Sud, iar SUA și țările NATO au sprijinit Sudul capitalist. În final, cele două țări au acceptat granița impusă la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial și ostilitățile s-au încheiat fără un câștigător clar.
Personajele principale din M*A*S*H sunt doctorii Benjamin Franklin „Hawkeye” Pierce și John „Trapper” McIntyre, alergici la strictețea militară, afemeiați, scandalagii, bețivani, dar chirurgi excepționali, care, în ciuda faptului că urăsc războiul, salvează nenumărate vieți, fie că sunt soldați americani, aliați sau nord-coreeni. Serialul a avut 11 sezoane (războiul din Coreea a durat 3 ani) și, dacă la început a fost în mod clar o comedie cu tente dramatice, după plecarea producătorului Larry Gelbart și a unor schimbări de distribuție a devenit din ce în ce mai dark. Alan Alda, care l-a interpretat pe Hawkeye, a câștigat 5 premii Emmy și a fost nominalizat de încă 20 de ori pentru acest rol, dar și pentru regia și scenariul unor episoade și a devenit unul dintre consultanții artistici ai serialului după plecarea lui Gelbart din sezonul 4. De altfel el e responsabil pentru schimbarea tonului de la comedie de situație la tragi-comedie.
Bun, acum să purcedem și să vedem ce hopuri ar avea de sărit generația Z când se uită la M*A*S*H.
Cum tratăm femeile, doc?
Ca femeie, recunosc cinstit că cel mai mult m-a frapat ușurința cu care personajele masculine le sărută pe cele feminine fără măcar să le întrebe de sănătate. Mi-am dat ochii peste cap la fiecare scenă în care doctorii le urmăresc pe asistente cu o încăpățânare aproape spectaculoasă și fac tot posibilul să le prindă în varii stadii de dezbrăcare. Sigur că am trecut peste asta, la urma urmei e un serial, e ficțiune, și cine se apucă să imite ce vede la televizor are nevoie urgentă de puțină gândire critică. Dar e un „document istoric” important despre felul în care femeile erau tratate de bărbați în anii '50, când este plasată acțiunea serialului, dar și în anii '70, când a fost produs (gândiți-vă numai la faptul că sunt 6 actori în roluri centrale și o singură actriță): chiar și în plin război, în condiții dificile de lucru, asistentele nu erau doar niște profesioniste curajoase, ci în primul rând femei, așadar voința proprie era mai puțin importantă decât a bărbaților, iar dacă bărbații voiau sex, îl obțineau. În același timp, nu e prima oară când observ că în vremuri de război crește și libidoul, cu siguranță influențat de instinctul de supraviețuire. De fiecare dată când văd că cineva e născut între 1940 și 1945 nu pot să nu mă întreb ce-a fost în capul părinților să riște să aducă un copil pe lume pe timp de război, but that’s just me.
Însă serialul nu uită să fie critic cu acest comportament „promiscuu”, mai ales că majoritatea personajelor masculine sunt bărbați căsătoriți, care abia așteaptă să se termine războiul și să se întoarcă în America la soțiile și copiii lor. Asistenta-șefă, maiorul Margaret „Hot Lips” (porecla este dată de Hawkeye și Trapper, după ce o spionează la o întâlnire romantică) Houlihan, spune frecvent că îi este mai frică de viol decât de moarte (iată, corpul femeii ca un câmp de luptă în timpul războiului), însă codul moral nu o împiedică să se încurce cu unul dintre medicii însurați, snobul Frank Burns. De altfel personajul are renume în toată armata pentru nenumăratele ei aventuri cu generali – surprinzător, însă, Hot Lips nu este niciodată slut-shammed, ci chiar admirată de bărbați pentru apetitul ei. Conflictele cele mai frecvente ale lui Margaret sunt cu soldații și doctorii care încearcă să-i seducă asistentele, față de care are o atitudine maternă – dacă această mamă este în armată, evident.
Radar O’Reilly, un alt personaj iconic al serialului, este un tânăr caporal care reușește să îndeplinească ordinele superiorilor săi înainte să le primească, însă este pe cât de eficient, pe atât de frustrat de lipsa lui de experiență (de viață, în general, și cu femeile în mod special). Hawkeye și Trapper fac constant mișto de el pentru că e scund și timid, „băiatul mamei” și, mai ales, pentru că face o gaură în peretele de la dușul femeilor ca să le spioneze pe asistente. Același Radar doarme cu un ursuleț de pluș și îngrijește pe ascuns toate animalele pe care le găsește sau care îl găsesc pe el.
B.J. Hunnicutt, doctorul care-l înlocuiește pe Trapper, este cam singurul exemplu pozitiv din toată panoplia masculină a M*A*S*H – este fidel soției, spre marea surprindere a tuturor și, chiar și atunci când „în sfârșit” calcă strâmb, vinovăția îl sufocă.
Dacă e să trag linie și să adun, nu cred că producătorii sau scenariștii erau cei mai mari misogini ai vremurilor lor. Din contră, scot în evidență ipocrizia personajelor masculine, care n-au o problemă în a-și înșela nevestele (deși speră că ele le vor rămâne fidele acasă, în America) și demonstrează, în timp, empatie pentru personajele feminine. În sezonul 7, episodul 17, Hawkeye e pus în dificultate de suedeza Inga. Femeia e un chirurg mai bun decât el, ia decizii sub presiune și conduce când dansează. Protagonistul comediei noastre se simte brusc inutil – o femeie care se descurcă singură și nu-i cade la picioare era până atunci de neimaginat. Un sezon mai târziu, îl vedem cum ajută o tânără asistentă să învețe pentru examenul de admitere la Medicină - evoluția este, așadar, posibilă. Mai nasol mi se pare că scenariștii nu țin minte ce nume le-au dat femeilor: pe soția colonelului Blake o cheamă Lorraine într-un episod și Mildred în următorul.
Una peste alta, deși nu i-aș absolvi totalmente de misoginie pe bărbații din spatele serialului, aș zice că nu erau inumani sau rău-intenționați. Nu uitați că acțiunea se petrece în anii ‘50 - când bărbații reveniți de pe front își voiau joburile înapoi și soțiile și iubitele înapoi la cratiță -, așadar o perioadă complicată pentru femei, și în timpul unui război, poate cel mai masculinizat univers cu putință. Pentru cei curioși să vadă o perspectivă mai casnică a perioadei, recomand Far from Heaven (r: Todd Haynes, 2003) cu Julianne Moore în rolul principal sau Revolutionary Road (r: Sam Mendes, 2008) cu Kate Winslet și Leonardo DiCaprio în rolurile principale.
Drag Race în Coreea
Un alt personaj iconic al serialului este caporalul Klinger, care petrece mai mult de jumătate din serial umblând în rochii, în speranța că superiorii îl vor da afară din armată pe baza articolului 8 din Codul Armatei Americane – un articol discriminator împotriva comunității queer, într-o perioadă în care a fi gay era considerat o boală mentală. Dacă personalul din unitatea 4077 este obișnuit cu „extravaganțele” vestimentare ale lui Klinger, orice nou-venit are o reacție de respingere la vederea „femeii urâte”. Glumițele despre părul lui de pe picioare, nasul mare sau vocea groasă devin repede obositoare.
Însă, spre meritul actorului Jamie Farr, Klinger nu este însă niciodată o caricatură de travestit, ci are înțelegere față de femei și de dublele standarde care li se aplică în societate, ba chiar comentează mereu despre ele, și nu pare deloc să se simtă emasculat, purtându-și rochiile cu mândrie. (Deși în sezoanele finale, Farr renunță definitiv la hainele de femeie, pentru că propriii copii ajunseseră să fie bullied la școală din cauza rolului tatălui.) Cred că apariția pe ecrane a acestui personaj extravagant și plin de încredere în sine, chiar și sub pretextul că se îmbracă în femeie pentru că vrea să scape de armată, este una importantă, pentru că nu râzi niciodată de el, ci cu el. Este o distincție subtilă, dar necesară.
De altfel, show-ul nu ratează ocazia să vorbească despre subiecte spinoase. Episodul 22 din al doilea sezon este despre George, un tânăr soldat decorat de nenumărate ori pentru curaj, care este însă bătut constant de camarazi pentru că e gay [Pvt. George Weston: Actually, Doc, there were two guys in my unit who got beaten up. One colored... and one homosexual./ Captain Benjamin Franklin Pierce: So you're a Negro. Who'd have guessed?]. Ca să-l scape de chin, Hawkeye încearcă să-l convingă să nu se întoarcă în teatrul de război. Pentru un bărbat afemeiat și bețivan din anii ‘50, Hawkeye arată mai multă empatie și compasiune decât mulți dintre contemporanii noștri. Da, glumele nu rezistă în întregime timpului, dar umanitatea arătată de personaje fără îndoială rezistă
„Gălbejiții ăștia”
Pentru că acțiunea are loc în Coreea, inevitabil serialul discută deschis despre rasism. Da, o face având o distribuție majoritar albă (în mod straniu, actorii au aproape toți ochi albaștri), dar și corectă din punct de vedere istoric – conform Departamentului de Stat pentru Veterani, în războiul din Coreea au servit în jur de 6 milioane de bărbați și femei - cetățeni americani, dintre care 92% albi. Din nou, Hawkeye, eroul privitorului, nu suportă să-și audă colegii spunându-le coreenilor „gălbejiți”, nu refuză să trateze soldații chinezi pentru că sunt comuniști, încearcă să respecte stilul de viață diferit al coreenilor și să-l înțeleagă, fără să se considere superior doar pentru că e un american alb. Chiar în primul sezon, în episodul 5, chirurgul face tot posibilul să ajute o tânără vândută ca servitoare de propria familie unui soldat american să scape atât de el, cât și de datoria față de familie.
În momente diferite, personaje diferite se atașează de copiii orfani, de familiile suferinde, de cupluri interrasiale îndrăgostite, insistând pe lucrurile care ne apropie pe toți ca oameni, și nu pe ce ne diferențiază. Unul dintre cele mai triste episoade pe subiectul ăsta este 15 din sezonul 8, când unitatea încearcă să găsească o soluție pentru un bebeluș birasial abandonat și descoperă că atât birocrația din SUA și indiferența față de comportamentul soldaților americani peste hotare, cât și tradițiile din Coreea sunt imposibil de depășit. Este evident că scenariștii au încercat să „repare” rasismul evident al lui Richard Hooker din carte, care nu și-a ascuns ura față de tonul „liberal” al serialului, așa cum a încercat să „repare" și Ring Lardner Jr. la vremea lui – omul știa ce înseamnă să fii interzis de industria de la Hollywood pentru că te bănuiau autoritățile de ne-americanism (termenul folosit pe vremea aia pentru oricine era interesat de drepturile muncitorilor sau ale minorităților - adică comunism 😁). Pentru cei care vor să afle mai multe detalii despre The Hollywood Ten, recomand Trumbo (r: Jay Roach, 2015), cu Bryan Cranston în rolul principal.
Una peste alta, M*A*S*H nu a fost groundbreaking pe zona drepturilor minorităților, dar a pretinde de la un show despre război, morți inutile și birocrația stupidă a armatei să rezolve toate relele societății este mai nerealist decât însăși lungimea serialului în raport cu lungimea războiului.
M*A*S*H are destule păcate – este, la urma urmei, un produs al timpului său –, dar cred cu tărie în mesajul serialului și, mai ales, în empatia pe care o „propovăduiește”. Dacă vrem cu adevărat să evoluăm ca societate, să începem cu un lucru basic: să nu ne mai omorâm între noi pentru pământ, religie sau convingeri politice. Cât timp continuăm să trăim într-o asemenea lume, progresul este dificil spre imposibil – trebuie doar să aruncăm o privire la granița noastră de nord. Arta, indiferent de forma ei, nu trebuie să fie confortabilă, să ne mângâie pe creștet și să ne dea dreptate, ci să ne chestioneze convingerile, să ne ofere mai multe puncte de vedere și să ne surprindă, iar M*A*S*H face asta, chiar și după 30 de ani. Și, dacă nu aveți răbdare pentru 256 de episoade, vă recomand trei episoade aproape perfecte: „O.R.”, episodul 5 din sezonul 3, „Point of view”, episodul 10 din sezonul 7 și „Dreams", episodul 22 din sezonul 8 (cel mai experimental episod de televiziune la vremea lui). N-o să auziți un râset, dar sigur o să aveți un nod în gât. Cât despre episoadele din ultimul sezon, acelea sunt niște capodopere - veți vedea 😉.
Primele 8 sezoane din M*A*S*H sunt disponibile pe Disney+ România, care adaugă 2 sezoane la fiecare 2 săptămâni.
