În 2013, când Lydia Davis a primit Man Booker International Prize, presa a descris-o pe câștigătoare drept „cea mai concisă autoare de proză scurtă”, iar în motivația juriului se vorbea despre „precizia ei, specifică poeziei”. Într-o lume în care se scrie mult, scriitoarea americană condensează lumi întregi în povestiri pe care le poți parcurge în mai puțin de 30 de minute. Deschizi cartea, intri în flow-ul textului, te lași pe mâna lui Davis, care-ți dozează perfect călătoria ca o tură de rollercoaster, iar după 2-3-4 pagini, redescoperi un pic buimac că lucrurile sunt la locul lor, așa cum le-ai lăsat înainte să faci pactul lecturii. Mai jos, vă propunem să testați un „demo” din ce criticii au numit „ficțiunea-fulger” a Lydiei Davis, cu o povestire din Defalcare. Aproape nicio amintire, recent apărut la Editura Vellant, carte cuprinde primele două volume dintre cele patru care compun integrala de proză scurtă a scriitoarei americane.

 

Defalcare

Stă și se uită fix la o bucată de hârtie din fața lui. Încearcă să calculeze. Spune: 

Să defalcăm totul. Biletul a fost 600 de dolari și apoi am mai dat pe hotel, mâncare și așa mai departe, pentru numai zece zile. Să zicem, 80 de dolari pe zi, nu, mai degrabă 100 pe zi. Și am făcut dragoste, să zicem, o dată pe zi în medie. Asta înseamnă 100 de dolari ședința. Și de fiecare dată a durat probabil vreo două-trei ore, ceea ce înseamnă între 33 și 55 de dolari pe oră, ceea ce e scump.

Deși, firește, asta n-a fost tot, pentru că stăteam împreună aproape toată ziua. Ea se tot uita la mine și de câte ori se uita la mine valora ceva, și îmi zâmbea și nu contenea să vorbească și să cânte, spuneam ceva și ea se agăța de asta, luându-mi vorba din gură, se îndepărta puțin de mine, dar tot zâmbind și îmi spunea glume, și îmi plăcea, dar nu știam prea bine ce să fac, așa că pur și simplu îi zâmbeam și eu și mă apropiam încet de ea, nu destul de repede. Și ea vorbea și mă atingea pe umăr sau pe braț, mă tot atingea și stătea aproape de mine. Stați împreună toată ziua și se tot întâmplă – atingerile și zâmbetele, și se adună, cresc, și știi unde-o să fii în noaptea aceea, vorbești și din când în când te gândești la asta, nu, nu te gândești, o simți doar ca pe un fel de destinație, ca pe ceea ce va urma după ce pleci de unde te-ai aflat toată seara și te bucuri și planifici totul, nu în minte, de fapt, ci undeva înlăuntrul corpului tău, totul crește și se structurează, astfel că atunci când ajungi în pat nu te poți abține, e un adevărat spectacol, totul curge, dar încet, înaintezi ușor până când nu mai poți, sau te abții tot timpul, te abții și atingi marginile a toate, rămâi pe margine până când ești nevoit să plonjezi și să termini, iar când ai terminat ești prea slăbit ca să stai în picioare, dar după o vreme trebuie să te duci la baie și te ridici, picioarele îți tremură, te ții de tocurile ușilor, pe geam intră puțină lumină, vezi pe unde ieși și pe unde intri, dar nu prea vezi patul.

Așa că de fapt nu e tocmai o sută de dolari ședința pentru că durează toată ziua, de la început, când te trezești și îi simți trupul lângă tine, brațul, piciorul, umărul, fața, pielea aia bună, am mai simțit și altă piele bună, dar asta e la limita a altceva, și ești gata să te pornești, și oricât v-ați tăvăli unul peste celălalt nu va fi de ajuns, și când foamea ți se potolește un pic te gândești cât de mult o iubești și asta te pornește iar, și chipul ei, te uiți la chipul ei și nu-ți vine să crezi că ai ajuns acolo și ce noroc ai și încă e o surpriză și nu încetează niciodată, nici după ce se termină, nu încetează niciodată să fie o surpriză.

E mai degrabă ca și cum ai avea șaisprezece sau optsprezece ore bune din astea pe zi, chiar și când nu ești cu ea continuă, e bine să fii departe pentru că o sa fie bine să te întorci la ea, așa că e încă aici și tu nu poți să te duci și să te uiți la vreo stradă veche sau la vreun tablou vechi fără s-o simți încă în trupul tău, pe ea și câteva lucruri care s-au întâmplat cu o zi înainte și care nu înseamnă cine știe ce în sine sau n-ar însemna dacă n-ați avea asta împreună, dar nu le poți uita și totul e încă înlăuntrul tău întruna, așa că e mai degrabă, să spunem, o sută împărțit la șaisprezece, adică vreo 6 dolari pe oră, ceea ce nu e prea mult.

Și-apoi de fapt continuă și când dormi, deși probabil visezi despre altceva, o clădire poate, eu visam aproape în fiecare noapte clădirea asta, pentru că petreceam o bună parte din fiecare dimineață în clădirea asta veche din piatră și când închideam ochii vedeam spațiile răcoroase și aveam o pace în mine, vedeam dalele podelei și arcadele din piatră și spațiul, golul dintre ele, ca un fel de ramă întunecată în jurul a ceea ce vedeam dincolo de ele, o grădină, și spațiul ăsta era și el ca piatra datorită răcelii lui și umbrei cenușii, genul ăla de obscuritate luminoasă care strălucea în razele soarelui ce cobora în spatele arcadelor, și mai era și înălțimea mare a tavanului, toate astea erau în mintea mea tot timpul, deși nu știam până nu închideam ochii, dorm și n-o visez pe ea dar ea stă lângă mine și mă trezesc de destule ori în timpul nopții ca să-mi amintesc că e acolo și să observ, să zicem, că mai devreme stătea întinsă pe spate, dar acum e încolăcită în jurul meu, îi privesc ochii închiși, vreau să-i sărut pleoapele, vreau să simt pielea aia moale sub buzele mele, dar nu vreau s-o deranjez, nu vreau s-o văd încruntându-se de parcă în somn ar fi uitat cine sunt, așa că pur și simplu o privesc și rețin totul, momentele astea când îi veghez somnul și ea e lângă mine și nu e departe de mine așa cum va fi mai târziu, vreau să stau treaz toată noaptea doar ca să continui să simt asta, dar nu pot, adorm din nou, deși nu profund, încă încercând să rețin totul.

Dar când se termină nu e sfârșitul, continuă și după ce se termină, ea e încă în tine ca o licoare dulce, ești plin de ea, tot ce ține de ea parcă a sângerat înlăuntrul tău, mirosul, vocea, felul în care i se mișcă trupul, toate sunt înlăuntrul tău, cel puțin o vreme după aceea, apoi începi să le pierzi, și eu încep să le pierd, te temi de cât de slab ești, că nu poți s-o aduci pe toată înapoi în tine și acum totul iese din trupul tău și e mai mult în mintea ta decât în trup, imaginile îți vin una câte una și tu le privești, unele durează mai mult decât altele, ați fost împreună într-un loc foarte alb și curat, o cafenea, ați luat micul dejun împreună, și locul e atât de alb, încât pe fundalul lui o poți vedea limpede, îi poți vedea ochii albaștri, zâmbetul, culorile hainelor, până și literele de pe ziarul pe care-l citește când nu ridică ochii spre tine, cu castaniul deschis și roșcatul și auriul părului ei când stă cu capul plecat și citește, cafeaua maronie, chiflele maronii, totul pe fundalul mesei albe și al acelor farfurii albe și vase și cuțite și linguri din argint, și pe fundalul tăcerii oamenilor somnoroși din încăpere care stau singuri la mesele lor, auzindu-se doar clinchetul lingurițelor și al ceștilor pe farfurioare și câteva glasuri șoptite, între care glasul ei se ridică și coboară din când în când. Imaginile îți vin și trebuie să speri că nu-și vor pierde și ele viața rapid, nu se vor ofili, cu toate că știi că așa o să fie și că o să uiți și o parte din ce s-a întâmplat, pentru că deja sunt amănunte pe care aproape le-ai uitat.

Eram în pat și ea mă întreba: Ți se pare că sunt grasă? Și eu eram surprins pentru că nu părea să aibă asemenea griji și cred că înțelegeam din asta că avea asemenea griji, așa că îi răspundeam ce gândeam, spunând stupid că are un trup foarte frumos, că trupul ei e perfect, și chiar credeam că ăsta era răspunsul, dar ea spunea cam tăios: Nu asta te-am întrebat, așa că trebuia să încerc să-i răspund din nou, exact la ce întrebase.

Și odată s-a întins deasupra mea noaptea târziu și a început să vorbească, respirând în urechea mea, și a tot vorbit, din ce în ce mai repede, nu se putea opri, și mie îmi plăcea, simțeam că toată viața aia din ea intra și în mine, eu aveam atât de puțină viață în mine, viața ei, focul ei pătrundea în mine, prin răsuflarea aceea fierbinte din urechea mea, și nu voiam decât să continue să vorbească la nesfârșit chiar acolo, lângă mine, ca eu să continui să trăiesc, așa puteam continua să trăiesc, dar fără ea nu știu.

Apoi uiți o parte din toate astea, poate cea mai mare parte, aproape totul, în cele din urmă, și te străduiești să-ți amintești totul acum ca să nu uiți vreodată, dar poți să ucizi ceva și gândindu-te la el prea mult, chiar dacă nu poți să nu te gândești la el aproape tot timpul.

Și apoi, când imaginile încep să dispară, începi să pui niște întrebări, doar mici întrebări, care stau în mintea ta fără răspuns, de pildă de ce stătea cu lumina aprinsă când te-ai dus la culcare într-o seară, dar cu ea stinsă în seara următoare, dar aprinsă în noaptea de după asta și stinsă în ultima seară, de ce, și alte întrebări, mici întrebări care te sâcâie așa.

Și în cele din urmă imaginile dispar și aceste mici întrebări seci stau acolo fără nici un răspuns și tu rămâi cu durerea asta mare și grea în tine, pe care încerci s-o amorțești citind, sau s-o alini intrând în locuri publice unde să fie oameni în jurul tău, dar oricât de bine te-ai pricepe s-o gonești, exact când crezi că o să te simți bine o vreme, că ești în siguranță, că o ții la distanță cu toate puterile tale și stai pe o bucățică de teren gol și amorțit, totul revine brusc, auzi un zgomot, poate e o pisică sau un bebeluș, sau altceva ce seamănă cu plânsul ei, îl auzi și faci acea conexiune într-o parte din tine asupra căreia n-ai nici un control și durerea revine cu atâta forță, încât ți-e teamă, ți-e teamă că o să te cufunzi din nou în ea și te întrebi, nu, ți-e groază să te întrebi cum o să mai ieși vreodată.

Așa că nu e numai fiecare oră din zi atunci când se întâmplă, ci ore și ore în fiecare zi după aceea, vreme de săptămâni, chiar dacă din ce în ce mai puțin, ca să poți regla proporția dacă vrei, poate după șase săptămâni te mai gândești la asta doar vreo oră pe zi cu totul, câteva minute ici-colo, împrăștiate, sau câteva minute acum și jumătate de oră înainte de a te culca, sau uneori totul revine și stai treaz jumătate de noapte din pricina asta.

Așa că dacă adaugi toate astea, probabil că ai cheltuit numai trei dolari pe oră.

Dacă trebuie să socotești și momentele proaste nu știu. Cu ea n-au fost momente proaste, deși poate a fost unul, când i-am spus c-o iubesc. Nu m-am putut abține, era prima dată când se întâmpla cu ea, acum eram pe jumătate îndrăgostit de ea sau poate complet dacă m-ar fi lăsat, dar ea nu putea sau eu nu puteam complet pentru că totul avea să fie atât de scurt și așa mai departe, așa că i-am spus, și nu știam cum să-i spun prima oară ca să nu trebuiască să simtă asta ca pe-o povară, faptul c-o iubeam, sau ca să nu trebuiască să simtă și ea la fel pentru mine, sau să-mi spună și ea asta, știam doar că trebuia să-i spun, pur și simplu, pentru că clocotea înlăuntrul meu, și faptul c-o spuneam nu domolea câtuși de puțin ceea ce simțeam, de fapt nici nu puteam să-i spun ce simțeam, fiindcă era atât de mult, încât cuvintele nu puteau face față, iar dacă făceam dragoste era și mai rău, fiindcă apoi îmi doream cu disperare cuvinte, dar ele nu-mi erau de nici un folos, de absolut nici un folos, și îi spuneam totuși, stăteam deasupra ei și mâinile ei erau ridicate deasupra capului și mâinile mele erau peste ale ei și degetele ne erau împletite și era puțină lumină pe fața ei, de la fereastră, dar de fapt n-o puteam vedea ca lumea și mă temeam s-o spun dar trebuia s-o fac pentru că voiam ca ea să știe, era ultima noapte, trebuia să-i spun atunci sau nu urma să mai am vreo ocazie, i-am spus doar înainte de a adormi, trebuie să-ți spun înainte de a adormi că te iubesc, și imediat, chiar imediat după asta, ea a spus și eu te iubesc, și mi s-a părut că nu vorbea serios, o spusese cam plat, dar pe de altă parte în general sună un pic plat când cineva spune și eu te iubesc, fiindcă se răspunde așa și dacă nu e adevărat, și problema e că n-o să știu niciodată dacă vorbea serios, sau poate într-o zi o să-mi spună dacă a vorbit serios sau nu, dar n-am cum să știu acum, și îmi pare rău că am făcut asta, a fost o capcană în care n-am vrut s-o atrag, îmi dau seama că a fost o capcană, pentru că știu că m-ar fi durut și dacă n-ar fi spus nimic, ca și cum ar fi luat ceva de la mine și pur și simplu l-ar fi acceptat fără să dea nimic în schimb, așa că a fost nevoită, fie și numai ca să fie amabilă cu mine, a fost nevoită s-o spună, și acum eu chiar nu știu dacă a vorbit serios.

Un alt moment prost, de fapt nu fost tocmai prost, dar nici ușor, a fost când a trebuit să plec, se apropia timpul, și am început să tremur și să mă simt pustiit, gol pe dinăuntru, fără nimic care să mă țină în picioare, și apoi a sosit, totul era gata și eu trebuia să plec, așa că a fost doar un sărut, unul rapid, ca și cum ne-ar fi fost frică de ce s-ar fi putut întâmpla după un sărut, și ea a fost aproape sălbatică atunci, a întins mâna spre un cuier de lângă ușă și a luat o cămașă veche, o cămașă verde cu albastru din cuier, și mi-a pus-o în brațe, s-o iau cu mine, țesătura moale era plină de mirosul ei, și apoi am stat lipiți unul de altul uitându-ne la o bucată de hârtie pe care o avea în mână și eu n-am pierdut nimic din asta, mă țineam strâns de aceste ultime unu-două minute, pentru că asta era, ajunseserăm la sfârșit, lucrurile se schimbă mereu, așa că într-adevăr asta era, se terminase.

Poate că e bine, poate că n-ai pierdut nimic pentru că ai făcut-o, nu știu, nu, în realitate, uneori când te gândești la asta te simți ca un prinț, te simți chiar ca un rege, iar alteori ți-e frică, ți-e frică, nu tot timpul, ci doar din când în când, de ce efect o să aibă asupra ta, și e greu să știi ce să faci cu asta acum.

Îndepărtându-mă, am privit înapoi o dată și ușa era încă deschisă, am văzut-o stând retrasă în întunericul camerei, de fapt îi puteam vedea doar fața încă privind afară, în urma mea, și brațele albe.

Cred că ajungi într-un punct când privești durerea asta ca și când ar fi la un metru în fața ta, într-o cutie, o cutie deschisă, undeva într-o vitrină. E grea și rece, ca o bară de fier. Pur și simplu te uiți la ea și spui bine, o iau, o cumpăr. Asta e. Pentru că știi totul despre chestia asta înainte chiar să intri în ea. Știi că durerea face parte din ea. Și nu că ai putea spune după aia că plăcerea a fost mai mare decât durerea și că de-aia ai face-o din nou. N-are nici o legătură cu asta. Nu poți s-o măsori, fiindcă durerea vine ulterior și durează mai mult. Așa că întrebarea e de fapt de ce durerea nu te face să spui: N-o s-o mai fac niciodată? Atunci când durerea e atât de mare, încât îți vine s-o spui, dar n-o faci.

Așa că mă gândesc pur și simplu: cum poți să vii cu 600 de dolari, ba chiar cu 1 000, și să pleci cu o cămașă veche.

„Defalcare. Aproape nicio amintire”, de Lydia Davis, traducere din limba engleză de Luana Schidu, Editura Vellant, 2016

Foto: Delaiu de pe coperta ediției în limba română