Prima mea știre a fost despre o femeie înecată într-un lac. Eram în clasa a opta, în tabăra de jurnalism școlar de la Ciric, și trebuia să scriem despre lucrurile din jurul nostru. În jurul meu poliția găsise geanta unei femei plutind pe apele liniștite ale lacului și acum căuta femeia. Mi-am luat un pix și un carnețel și m-am dus să vorbesc cu polițiștii care scotoceau prin boscheții de pe mal. Mi-au dat geanta ca să mă uit prin ea, era toată plină de apă. Am făcut inventarul obiectelor, un buletin, un ruj, o perie, parcă, am cerut punctul oficial de vedere al polițiștilor („Nu știm ce s-a întâmplat”) și am scris o știre care a apărut în ziarul taberei. Aha, deci ăsta e jurnalismul. La liceu, am scris din când în când în revista școlii, care se chema „Temperatura adolecenței”. Pentru Temperatură i-am luat interviu unui actor de la Teatrul Național de care mă amorezasem. Juca rolul unui criminal în serie și, la final, pentru că regia era foarte avangardistă, se dezbrăca. Eram ușor de impresionat, aveam doar 15 ani. M-am folosit de poziția mea de jurnalist ca să îmi atrag foloase amoroase. Nu am reușit. Și nici n-am mai repetat această greșeală.
Tot pe atunci începusem să citesc Dilema pe sub bancă. O studiam atent, de la ultima până la prima pagină, eram fană Radu Cosașu și Alex. Leo Șerban și mă străduiam să văd cum fac de le ies textele așa de bine, cum își construiesc argumentația, cum iau prin învăluire cititorul și-l aduc într-un loc unde tot ce-i mai rămâne de făcut e să se uite visător pe fereastră și să se întrebe ce naiba a făcut cu viața lui. Oricum, nu voiam să mă fac jurnalist. Voiam să mă fac actriță. Jucam în trupa liceului și mă pregăteam pentru admitere la teatru. Din fericire, am picat la UNATC și am ajuns să studiez literatura comparată la Cluj. În primul an de facultate, George Onofrei, redactor-șef la Suplimentul de cultură din Iași, mi-a propus să țin rubrica de teatru. Am ținut-o un an, deși n-aveam nici cea mai mică idee cum ar trebui să scriu. La a patra cronică, am primit un mail de la Radu Afrim, în care-mi zicea că le citise cronica mea actorilor, la repetiții, și toată lumea leșinase de râs. Deci era bine. Din al doilea an de facultate, am renunțat la rubrica de teatru și m-am mutat pe ultima pagină a Suplimentului, unde am scris timp de zece ani câte 2000 de semne pe săptămână (mai puțin verile). Despre orice, în principiu, sau despre film-muzică-literatură-oameni, mici comentarii personale și nepretențioase asupra realității din jurul meu. La literatură comparată, învățasem cum să tragem linii invizibile între lucruri care nu au aparent nici o legătură. Asta îmi place să fac și acum. În noiembrie 2015, am scris ultimul text pentru „Ențiclopedia Encarta”. Au fost 4-500 de ențiclopedii, mi s-a părut de ajuns.
În 2010, am venit la București după o vară dormită pe canapeaua de acasă, de la Iași, în care mi-am imaginat că mi-am ratat viața și n-o să fac niciodată nimic bun cu ea. Prin aprilie, am mers la un interviu de angajare la Dilema veche. L-am luat. La început, m-am ocupat de site și de Facebook, dar, încet-încet, am început să fac dosare, interviuri, reportaje, anchete. Am devenit din groupie Dilema jurnalist la Dilema. Timp de șase ani, am fost o ucenică veselă și neobosită. Am scris și pentru Casa Jurnalistului, Decât o revistă, Regard, Courrier international. Am scris despre Smiley, astrofizică, autism, poezie, luptători anti-comuniști. N-am vrut să mă fac jurnalist. Credeam că jurnalismul înseamnă să scrii știri despre femei înecate. M-am înșelat.
