Anul acesta, la împlinirea unui secol de la nașterea sa, îl omagiem pe unul dintre cei mai importanți compozitori italieni ai veacului trecut (alături de Bruno Maderna și Luciano Berio): Luigi Nono. Născut la Veneția și înmormântat, în 1990, în cimitirul de pe insula San Michele (acolo unde se află și mormântul lui Igor Stravinski), Nono a fost un reprezentant al avangardei componistice, participant activ la formarea uneia dintre cele mai importante „enclave” creative din domeniul muzicii clasice contemporane: Cursurile internaționale de vară pentru muzică nouă de la Darmstadt. Cu o voce puternic ancorată în crezul comunist, compozitorul și-a adus creația mai aproape de oameni (susținând prelegeri și spectacole în universități, sindicate și fabrici) sub forma unor opusuri îndrăznețe. A fost influențat de serialismul schönbergian (un tip de ordonare a unuia sau mai multor parametri muzicali în structuri prestabilite, numite serii, dezvoltat iniţial de austriacul Arnold Schönberg – cu a cărui fiică Nuria se va căsători Nono –) și dornic de explorarea extinderii posibilităților acustice prin intermediul mediului electronic.
Două dintre lucrările sale cele mai cunoscute – cantata pentru soprană, alto, tenor, cor mixt și orchestră Il canto sospeso și opera Intolleranza 1960 –, dar și Quando stanno morendo. Diario polacco nr. 2 și Ricorda cosi ti hanno fatto in Auschwitz încarnează artistic fronda sa antifascistă. Alte opusuri, în mare parte conținătoare de teme politice, se nasc ca pretext pentru a denunța capitalismul (La Fabbrica Illuminata) sau imperialismul american (A floresta é jovem e cheja de vida), pentru a trage un semnal de alarmă în privința catastrofei nucleare (Canti di vita e d'amore: sul ponte di Hiroshima), pentru a-și declara apartenența la convingerile comuniste (Al gran sole carico d’amore) sau pentru a marca admirația pe care i-o purta pianistului Maurizio Pollini (…sofferte onde serene…) sau filosofului Walter Benjamin (opera Prometeo – tragedia dell’ascolto).
Călătorul-artist își construiește propria cale
În jurul anului 1912, spaniolul Antonio Machado scria poemul Caminante, no hay camino. Câteva versuri esențiale din acesta aveau să fie notate, mai târziu, pe un perete din claustrul unei mănăstiri franciscane din Toledo – Călătorule, drum nu există,/ drumul se face mergând. – și remarcate apoi de Nono. Pătruns de metafora perseverenței, rezilienței, speranței, căutării perpetue, muzicianul a conceput în anii ‘80, în ultimul deceniu de viață, un triptic și o lucrare de sine stătătoare, toate patru inspirate din fragmentul menționat: un omagiu adus celui mai cunoscut regizor rus (No hay caminos, hay que caminar... Andrej Tarkovskij), un angrenaj de forțe vocal-instrumental-electronice ce ascunde multiple surse de inspirație muzicale, literare, politice, filosofice (Caminantes...Ayacucho) și un duet oniric pentru viori („Hay que caminar” soñando), la care se adaugă ampla meditație sonoră La lontananza nostalgica utopica futura: Madrigale per più „caminantes” con Gidon Kremer pentru vioară și bandă magnetică multicanal.
La lontananza... a luat naștere între 1988 și 1989, după ce compozitorul italian a făcut cunoștință, la Veneția, cu violonistul leton Gidon Kremer, pe atunci deja un renumit interpret: discipol al lui David Oistrakh și laureat al unor mari competiții violonistice (Queen Elisabeth, Paganini, Tchaikovsky), el apăruse în calitate de solist sau de membru în formații camerale pe scene din toată lumea (Austria, Germania, Japonia, Statele Unite etc.), abordând repertoriul clasic/tradițional, dar și lucrări ale unor compozitori contemporani lui (Philip Glass, John Adams, Alfred Schnittke, Arvo Pärt, Valentyn Sylvestrov, Sofia Gubaidulina etc.).
Întâlnirea dintre cei doi muzicieni a însemnat mai mult decât generarea unei surse de inspirație dinspre violonist către compozitor. Fuziunea creativă, ludică dintre ei a produs o lucrare-contemplație în care solistul, transpus dintr-un simplu „traducător” al mesajului artistic, a devenit un soi de co-creator al acestuia, un plăsmuitor de sonorități elaborate improvizatoric, înregistrate și procesate electronic. Mai precis, în acțiunea genezei acestei lucrări pentru vioară și opt track-uri audio, compozitorul Nono i-a înmânat lui Kremer darul suprem: l-a eliberat (parțial) de încorsetarea notelor muzicale și i-a oferit spațiul de desfășurare, de fabricare ad-hoc a unei partituri electronice – având ca rezultat o oră de „hârjoană” violonistică, distorsionată ulterior de compozitor – și care ascunde, pe alocuri, prezenţa din umbră a oamenilor din studio integrată sub forma unor zgomote „non-muzicale”: râsete, tuse, uși trântite, scaune manevrate.
În paralel cu peisajul electronic, partitura dedicată viorii a fost concepută de Nono, iar lucrarea a văzut lumina scenei pe 3 septembrie 1988, la Filarmonica din Berlin. La lontananza... poartă, așadar, amprenta ambilor muzicieni angrenați în mod egal în procesul compozițional – Nono în calitate de creator şi „manipulator” al benzii magnetice și Kremer de creator-improvizator –, dar și o dedicație către compozitorul italian Salvatore Sciarrino, ca o trimitere la a sa piesă All’aure in una lontananza. Asupra metaforei ascunse în titlu, Sciarrino se apleacă dându-i propriul sens: „trecutul reflectat în prezent (nostalgica) generează o utopie creatoare (utopica), dorința pentru ceea ce este cunoscut devine un vehicul pentru ceea ce va fi posibil (future) prin intermediul distanței (lontananza)”.
Partitura violonistică, deși acribic adnotată, lasă (cel puțin) unul dintre parametrii interpretării la latitudinea solistului: tempo-ul este unul variabil, iar timing-ul, sincronizarea viorii cu banda nu este prestabilită, ci devine parte din procesul interpretativ și rodul colaborării dintre cei doi artiști, violonistul și proiectantul sonor. Cele șaptesprezece pagini ale partiturii solo – încorsetată doar de cele 60 de minute de mediu electronic cu care trebuie să se împletească –, pot fi expuse în (aproape) orice formă temporală, în limitele largi menționate de compozitor la început. Succesiunea fluidă, laxă a vitezei, a cadenței lucrării trebuie receptată prin prisma sursei de inspirație, a versurilor lui Machado. Drumul „în facere” al scriitorului spaniol se preschimbă aici în partitură, iar interpreții se transformă în caminantes, în drumeți care își construiesc propria cale.
La lontananza…, lucrare-simbol pentru perseverență și spirit inventiv, fantezist, devine sub cheia poemului spaniol chiar o oglindă a parcursului vieții înseși, desfășurându-se în timp ca un flux continuu al subconștientului, ca un teatru al minții, printr-un traseu ce obligă artistul și omul deopotrivă la improvizație, la experiment, la stăruință. Piesa ascunde, așadar, nenumărate indicii temporale – mărci ale trecutului (trimiterea la Machado, spaniolul de la care a pornit totul), prezentului și viitorului (mențiunea lui Salvatore Sciarrino sau tehnicile componistice noi folosite de Nono) – și angrenează interpreții la o meditație sonor-psihanalitică, cu interpretări dintre cele mai diverse: la o primă vedere, pe Youtube, găsim (printre altele) disponibilă varianta prelucrată a lui Gidon Kremer alături de Sofia Gubaidulina, ce însumează puțin sub 40 de minute de muzică, în timp ce versiunea violonistului Irvine Arditti alături de André Richard se apropie de 60 de minute.
Doi muzicieni la București, în căutarea cărărilor sonore
În capitală, în ultima zi a festivalului Săptămâna Internațională a Muzicii Noi – unul dintre evenimentele muzicale românești pe care le recomand constant publicului care dorește să își extindă călătoria sonoră –, pe data de 26 mai, la Sala Constantin Silvestri a Universității Naționale de Muzică din București, la ora 17:00 (intrarea fiind gratuită), Nono va fi celebrat de duo-ul Strings IN ConnectiON alcătuit din Ladislau Csendes (vioară) și Cătălin Crețu (electronics). Ansamblul format dintr-un poliinstrumentist care alternează vioara, viola şi viola d’amore şi un muzician cu o dublă formaţie profesională (compozitor-inginer) a fost fondat în 2021 din dorinţa de a îmbogăţi peisajul sonor local cu o combinaţie timbrală inedită: acustic: vioară/violă + electronics, implicând tehnici contemporane, atât la nivel interpretativ cât și tehnologic. Solistul este acompaniat uneori de sonorități acustice (preexistente) aflate pe un mediu de stocare, alteori sunetul său este procesat în timp real prin intermediul unor softuri dedicate sau cele două sunt mixate ori interferează cu gesturi specifice teatrului instrumental. De asemenea, recitalurile au parte deseori de intervenții video realizate special sau interacțiuni audio-vizuale adaptate conceptului. Au avut deja apariţii pe scene din Bucureşti, Cluj şi Sibiu, urmând Iaşi si debutul internaţional la finalul anului curent.
Pentru ediţia de anul acesta a SIMN, cei doi artişti au ales, pe lângă celelalte două lucrări din program (aparţinând lui Octavian Nemescu, respectiv lui Cătălin Creţu), să marcheze dispariţia renumitului compozitor italian. Cu această ocazie, mi-au spus: „Noi, muzicienii care ne ocupăm (și) de muzica nouă, simțim nevoia să punctăm anumite lucrări la momentele aniversare ale compozitorilor. Acum 2 ani am avut Xenakis, acum e an Nono. Numele compozitorului este unul de referință al avangardei muzicale a secolului 20, alături de Stockhausen și Boulez, trei personalități care au extins tehnicile de compoziție și au dus la extrem granițele sonorităților muzicale”. Inspiraţi de provocările interpretative, dar şi de codul filosofic al lucrării („un arc metaforic ce subîntinde trecutul nostalgic şi viitorul utopic”), Csendes şi Creţu vor plonja într-un performance în care „violonistul trebuie să sugereze mereu alte imagini prin care aşteptarea devine parcurs, iar profilurile expresive alcătuiesc un traseu”, deci în care „interpretul devine călătorul în căutarea propriului drum, atât la propriu, prin plimbarea printre pupitrele de note între părțile lucrării, cât și acustic, parcurgând labirintic cărări sonore marcate grafic pe partitură și proiectate multispațial de mediul electronic”.
Versul „Caminante, no hay caminos, hay que caminar" („Călător, nu există drumuri, dar trebuie să mergem”), reprezentat muzical prin multitudinea de posibilități de interpretare a lucrării lui Nono – mediul electronic cuprinde 8 trackuri/piste audio ce pot fi mixate în diverse configurații, iar partitura are 6 structuri variabile din punct de vedere ritmic și al tempoului, așadar al relației cu timpul – devine, pe 26 mai, şi o invitaţie către publicul bucureştean de a-şi explora relaţia cu arta (în speţă, cu muzica contemporană) ramificată filosofico-literar şi nu numai: care paşi te vor conduce spre a-ți dezvolta pasiunea şi înţelegerea muzicală şi încotro te va purta această cale? Sperăm, cu această ocazie, să provocăm pe cât mai mulţi în a afla.
Fotografie preluată de pe Elbphilharmonie.
