În 1978, scriitorul rus Serghei Dovlatov pleca din URSS, unde fusese publicat doar în samizdat, și emigra în America, o țară despre care un personaj al lui zicea (în Rezervația Pușkin) că n-ar vrea să-i fie casă, pentru că emigrarea i se părea o moarte, iar America, „un film pe jumătate uitat, cu tigrul Akbar și Charlie Chaplin în rolurile principale”.
În 1978, scriitorul rus Serghei Dovlatov își adună toată viața într-un geamantan și emigrează în America. Ia cu el: șosete finlandeze de nailon, ghete din nomenclatură, un costum bun, la două rânduri, centura de ofițer, geaca lui Fernard Léger („Fernand, cu limba de moarte, a cerut ca ea să fie prietenă cu orice om socotit de alții un ratat”), cămașa de poplin („de import. Dacă nu mă înșel, de fabricație românească”), căciula de blană și mănușile de șofer. După care mai trăiește 12 ani (în New York și în general), scrie 12 cărți (printre care și Geamantanul, o colecție de povestiri despre șosetele finlandeze ș.cl.) și îl enervează pe Vonnegut pentru ușurința cu care reușește să publice în New Yorker.
40 de ani mai târziu, am plecat la New York cu un troller în loc de geamantan, lăsând în urmă sms-uri care-mi spuneau „Vezi să nu rămâi pe-acolo, că toată lumea pleacă zilele astea…” N-am rămas, m-am dus să fac un interviu și m-am întors după o săptămână. Am făcut o listă de lucruri pe care le-am luat cu mine de la New York, în februarie 2018, când America pare mai degrabă un ring de box dintr-un film pe jumătate uitat, cu un cangur și Woody Allen în rolurile principale:
Cafeneaua
Patru dimineți la rând, mi-am băut prima cafea a zilei în aceeași cafenea călduroasă din East Village. Vânzoleala de mică familie în pragul Crăciunului, dansul ceștilor de cafea de la bar până la masă și înapoi. Pe la 8 și ceva, veneau băieții și fetele de la NYPD, care stăteau la poante cu băieții și fetele de la bar. Dup-aia apăreau oamenii din cartier, cineva învăța istoria Thailandei, altcineva încerca să stabilească un contact vizual cu toată lumea care intra, altcineva tăia tacticos bagel-ul în patru.
Într-o zi, o doamnă de la NYPD și-a dat casca jos de pe cap și s-a așezat la o masă de lângă, cu o femeie și o puștoaică. M-am prins încet-încet că e mătușa fetei, și mătușa a zis așa, într-o anglo-spaniolă din cărțile lui Junot Díaz:
- Dacă termini liceul cu bine, primești un set de aripi cu care deja poți să zbori. Dacă termini și-o facultate, mai primești niște aripi și cu ele zbori și mai departe. Dacă, dup-aia, mai vrei să studiezi, aripile tale o să crească atât de mult, încât nimeni n-o să te mai ajungă din urmă.
Fata asculta cu ochii mari și sprâncenele ridicate, dar ceva din figura ei concentrată zicea că n-o prea crede pe mătușă.
O rolă de hârtie zburătoare aproape de Times Square
Cușca lui Ai Weiwei
Stă din octombrie anul trecut la intrarea în Central Park și-i face cu ochiul peste trei străzi Turnului Trump. E una dintre cele trei sute de intervenții ale artistului chinez în spațiul public din New York, într-un proiect care se cheamă „Good Fences Make Good Neighbors” și-ncearcă să-i facă pe new yorkezi să se gândească puțin la toată povestea asta cu zidurile, granițele, fricile, diferențele dintre noi și lucrurile care ne leagă.
Weiwei a venit la New York în 1982 cu o viză de student și a rămas acolo zece ani. Un imigrant ilegal. „La New York, ajungem cu toții ca imigranți sau refugiați, într-un fel.”, zice. Își explică astfel proiectul: „Oameni din toate clasele sociale pot să vadă arta asta și să interacționeze cu teme legate de teritoriu, granițe, imigrație, istoria orașului și situația în lume acum.” Proiectul a fost comisionat și finanțat de Public Art Fund, un ONG care militează din anii ‘60 pentru aducerea artei în spațiul public, în mijlocul oamenilor.
Între timp, la București, primăria tocmai a aprobat cheltuirea a peste 10 milioane de euro pentru noi statui și monumente. Vor apărea printre noi: statuia lui Decebal, statuia lui Nicu Constantin, statuia mareșalului Averescu, statuia lui Caragiale (a cincea din București!), un monument dedicat familiei Brâncoveanu, unul dedicat Ecateriei Teodoroiu și multe altele. Un oraș de oameni și statui.
Cușca aurită a lui Ai Weiwei e făcută din turnicheți la care nu poți ajunge și culoare care se-nchid, ca-ntr-un infern al cuiva care trebuie să ajungă dintr-o parte în alta, dar nu poate. Timp de un an jumate, artistul a trecut prin 23 de țări și 40 de tabere de refugiați, s-a întâlnit cu 600 de oameni și a adunat 900 de ore de filmare, pe care le-a folosit în cel mai recent documentar al lui, Human Flow, și-n instalațiile din New York. „Orașele pot fi locuri lipsite de umanitate”, spune. „Și dacă-ți lipsește umanitatea, nimic nu mai merge”.
Cuvântul „solidaritate”
Într-o zi, am înconjurat Central Park-ul. Cam 10 kilometri. Am luat-o de jos, din cușca lui Ai Weiwei, până spre fântâna din Angels in America, dup-aia pe lângă veverițe și Metropolitam Museum (expo uriașă David Hockney), mi-am cumpărat un latte dintr-o cafenea cuibărită în capela unei biserici, am ajuns sus, în vârful parcului, și-am atins Harlemul din zbor, pe lângă statuia lui Duke Ellington și câteva străzi răvășite de mirosul de iarbă, am coborât încet, printre grădinițe posh, prin fața altui turn al lui Trump, până-n bolboroseala Times Square-ului.
În parc, un băiețel și-a răsturnat căruciorul pe alee. Am sărit să-l ridic, părinții au zis mulțumesc, am trecut mai departe, nimic special. În aceeași seară, am găsit un text al lui Zadie Smith în The New York Review of Books, despre două mici accidente similare, alt cărucior răsturnat la un colț de stradă, o căzătură sănătoasă, și felul în care oamenii din jur au sărit să ajute și apoi au dispărut fiecare în treaba lui. „Cum se cheamă un grup ca ăsta? O coaliție a celor săritori? Un conglomerat liber de cetățeni? O comunitate de străini? O forță de intervenție ad-hoc?”, se întreabă scriitoarea. Smith crede că New York-ul are un fel de țesătură solidară: încă mai poate aduce oamenii împreună, măcar pentru câteva clipe.
Multă vreme, orașul ăsta a fost intrarea imigranților în America: prin triajul de la Ellis Island, au venit 12 milioane de oameni în jumătate de secol. Anul trecut, după haosul provocat de interzicerea accesului în SUA al refugiaților sirieni și-al cetățenilor din șapte state musulmane, zeci de călători care aveau vize valide au rămas blocați în aeroportul JFK, suspendați între gândurile de mărire și populismul lui Donald Trump. UBER a pierdut atunci 200 000 de utilizatori, pentru că nu și-a suspendat cursele New York-JFK în semn de protest, chestie care a arătat ca o susținere a politicilor lui Trump. Sau măcar o lipsă de solidaritate.
În metrou, reclame luminoase la solidaritate: Dacă vezi o persoană fără adăpost, sună la numărul ăsta și cineva din organizația noastră o să preia cazul. Marketing pentru bunătate. În New York trăiesc 77 000 de oameni fără adăpost. 23 000 sunt copii. New York Times spune că cifrele au crescut constant din 2011, când s-au tăiat fondurile unui program de asistență. Între timp, orașul a ajuns la cea mai mare populație de persoane fără adăpost din America, un număr comparabil cu cel din perioada Marii Crize. Salariile mici, chiriile din ce în ce mai mai, boom-urile imobiliare și evacuările au lăsat oamenii fără casă, iar programele de sprijin nu mai țin pasul. Să-i ajute, sigur, dar să nu-i pună lângă noi, au protestat locuitorii unui zgârie-nori super luxos împotriva deciziei primarului de a construi un adăpost lângă bloc. Solidaritatea se dizolvă rapid acolo unde înfloresc privilegiile. Vorba unei doamne din blocul de lux, „lumea pe-aici e mai uppity (cu nasul pe sus), nu le place chestia asta.” Chestia asta sunt ceilalți oameni.
Trei poeți
Thomas Lux
Descoperit într-o seară în care vreo două sute de oameni s-au adunat în amfitreatrul de la The Graduate Center, CUNY, să-i aducă un omagiu poetului Lux, la un an după moarte. I-au citit poemele, și-au amintit de căldura și dezordinea lui vitală, au explicat cum a trecut de la suprarealism la umanism, au povestit cum le-a salvat viețile (da, chiar așa a zis Mary Karr, care s-a luptat mulți ani cu o dependență crâncenă), l-au înțepat tandru de câteva ori, s-au emoționat până la lacrimi și m-au lăsat cu poemul ăsta despre oamenii din celălalt sat, care-s altfel decât oamenii din satul nostru, și cu care o să ne scoatem ochii până la finalul veacurilor, amin.
Billy Collins
Îl citesc de mult, e unul dintre poeții ăia - Wall Street Journal i-a zis „poetul preferat al Americii”, ceea ce s-ar putea să fie adevărat, pentru că scrie simplu și vioi despre lucrurile mici ale vieții de zi cu zi. Și vorbește cu umor și pe-nțelesul oricui, inclusiv despre poezie:
A fost și el la seara în amintirea lui Lux, așa că l-am prins după lectură și i-am cerut un autograf pe cel mai nou volum de poeme al lui, The Rain in Portugal.
- Am zburat de departe, am zis, ca să-ncep cumva discuția.
- Ei na, zice Collins. Păi și eu am zburat tocmai din Florida! De unde ești?
- România.
- Ei na, să nu-mi zici acuma c-o să-mi traduci poemele în română!
Nu i-am zis, dar care-s șansele să-i zici asta cuiva care chiar a tradus poezie? :)))
Am făcut schimb de mailuri și-am stabilit un interviu.
Întotdeauna o să mă mire la New York cât de ușor poți să ajungi la oamenii pe care vrei să-i vezi în carne și oase.
Charles Simic
Îl știu de la Mircea Cărtărescu, care i-a tradus acum vreo cinșpe ani Cartea zeilor și a demonilor (doar 2 lei și 98 de bani pe site-ul editurii Paralela 45). M-am lipit de textele lui despre literatură și viață din New York Review of Books ca marca de plic, doar că n-aveam nici o carte de Simic în engleză, așa c-am pescuit din rafturile nesfârșite de la Strand (cea mai copleșitoare librărie din NY) un volum mai vechi, cu titlu întunecat - Hotel Insomnia - și o copertă de pe care te fixează ochiul unui vultur alb-negru. 7 dolari, la reducere. Puțină dezolare nu strică niciodată.
Într-o seară, Colin, colegul meu temporar de apartament din NY, m-a văzut că vin cu cărți de poezie acasă și m-a întrebat ce tot fac cu asta, ce găsesc la poezie. I-am zis că nu știu exact, probabil că poezia mă face să iau distanță de lucruri și să le văd, pentru prima oară după multă vreme, ceva mai limpede.
Alexandra Pirici la New Museum
Sunt un fan al Alexandrei Pirici. I-am văzut în 2013 proiectul de la Veneția, o „Retrospectivă Imaterială a Bienalei”, creată împreună cu Manuel Pelmuș, în care corpurile dansatorilor interpretau o sută și ceva de lucrări istorice ale Bienalei, coborând arta în spațiul pavilionului, printre oameni. Proiectul a fost inclus în mai toate best of-urile Veneției de-atunci, pentru că era jucăuș, inteligent, provocator și punea sub semnul întrebării muzeificarea artei și felul în care negociem continuu sensul ei.
„O să-ncerc acum să produc un sens, iar tu o să interpretezi relații care sunt pierdute, îngropate sau uitate”, spune (aprox.) unul dintre dansatorii din „Co-Natural”, on display la New Museum din New York până în aprilie, un performance în buclă, pe întreaga durată a zilei de muzeu. Publicul intră într-o sală în care cinci dansatori-performeri construiesc și deconstruiesc un discurs despre corp și felul în care istoria se reflectă în mișcările, în ezitările, în prezența și absența lui. Al șaselea dansator e și nu e prezent: într-o piramidă de sticlă, holograma lui Farid Fairuz neliniștește vizitatorul. În fața imaginii unui corp care pare chiar omul însuși, gestul cel mai frecvent pe care l-am observat într-o oră și ceva a fost capturarea imaginii pe ecranul telefonului (cum am făcut și eu cu gif-ul de mai jos), plus o privire plină de mirare și neîncredere, cam cum aveau probabil oamenii în fața primelor imagini mișcătoare din secolul 19:
Pe lângă fragmentele de text politice și poetice („In a room the size of loneliness, / my heart’s the size of love”) pe care le rostesc, pe lângă mișcările delicate și precise cu care recreează lucrări, momente și monumente, dansatorii își folosesc de câteva ori vocile ca să aducă în spațiul dintre ei și noi o arie din Madame Butterfly și Șaraimanul Romicăi Puceanu, transformat într-un tulburător recviem al absenței.
„Co-Natural” te lasă să-l faci din bucăți, să descoperi ce rezonază cu tine din ce vezi și auzi, din ce simți, te trece printre confederații, gesturi de protest și sclavie și te lasă să pleci când vrei și să iei cu tine ceva de-acolo, poate o jumătate de umbră de o-să-fie-bine, poate fraza Revoluția „a încheiat dictatura în speranța unui viitor mai bun care nu s-a materializat niciodată”.
New York Times a recomandat din toată inima criticului său de artă „Co-Natural”, spunând că e „o experiență viscerală”. Îmi lipsește Alexandra Pirici în România. În 2011, începuse o serie de „acțiuni sculpturale”, recreând prin corpurile performerilor siluetele unor statui din București. Era un protest față de bugetarea cu 2 milioane de euro a unei sculpturi în bronz, în timp ce Centrul Național al Dansului, o instituție vitală pentru arta din România, era grav subfinanțat. Îmi lipsește protestul artistic aici. Nu știu cum să scriu asta fără să sune puțin patetic. Oameni suntem, csf.
Visages, villages
L-am văzut într-o sâmbătă dimineață, într-un cinema artsy din Greenwich Village (genul care proiectează de pe peliculă și organizează restrospective cu regizori pe jumătate uitați <3), și l-am decretat din primele secunde cel mai frumos documentar la care-am fost în ultimii ani. E făcut de o pereche destul de improbabilă, Agnès Varda, bunicuța absolută a cinematografiei franceze - la 89 de ani, e prima femeie regizor omagiată cu un Oscar la Academy’s Governors Awards -, și JR, un artist de 35 de ani care tapetează pereții lumii noastre cu imagini are curajului și diverstății. Varda, un creator de o forță în continuare copleșitoare (mai știu un singur octogenar la fel de lucid și de ludic, pe numele lui Radu Cosașu), alege să facă ultimul ei film împreună cu JR, călătorind cu o dubiță prin Franța rurală, în căutarea oamenilor, a poveștilor, a comunităților, a memoriei. Când găsește un personaj sau o situație care îl mișcă, JR trage omul în poză și-i lipește imaginea pe un zid din sat, pe peretele unei fabrici, pe-un marfar. E extraordinar de frumos gestul ăsta al artistului care-i oferă ceva subiectului lui, în schimbul poveștii dăruite. O urmă, o începutul unei memorii.
Nu vreau să dau spoilere, pentru că filmul va avea două proiecții în cadrul Festivalului One World (jur că pur și simplu nu există scuză ca să nu-l vedeți), o să zic doar de bilețelul scris de fantoma lui Godard, un reenactment zurliu în Luvru, o discuție despre oportunitatea tăierii coarnelor la capre, o fabrică, niște degete de la picioare, trei amazoane, un buncăr la malul mării și multe alte minunății. Mi-aș dori foarte mult ca proiecțiile de la One World să facă săli pline, pentru că nu cred că există un film mai eficient în a-ți reda încrederea ciobită în umanitate.
Podcasturi
Am mers kilometri întregi în fiecare zi, contabilul de pași din telefon arată între 20 000 și 40 000. Nu merg niciodată atât în București. Așa c-am profitat și-am băgat podcasturi în căști (asta dacă se-ntâmpla să mă satur de Kamasi Washington și Hamony of Difference, despre care continuu să trâmbițez că e Noua Simfonie Americană):
- Episodul „The Prophet” de la Reply All - începe de la un atac împotriva unei jurnaliste în mijlocul unei străzi din Mexic și sfârșește în cele mai negre coșmaruri despre cum își poate manipula un guvern cetățenii.
- Episodul „Dropped and dismissed” de la Reveal - începe tot cu o jurnalistă, de data asta abuzată de profesorul ei de gimnastică când era mică. Povestea urmărește felul în care justiția americană e (mai degrabă, nu e) echipată să protejeze copii și să izoleze agresorul.
- Episodul „How to Be a Hero” de la Radiolab - în care Krulwich și Axelrod se întreabă ce-l face pe-un om să-și riște viața ca să-l salveze pe altul. Răspunsul (spoiler alert) nu e empatia.
O supă, un pui și niște tăieței
În afară de-un șnițel de pui cu consistență de răcitură uitată într-un solar, n-am nimerit prost la NY. N-o să uit supa de homar (lobster bisque) de la Hale and Hearty, pe care-am primit-o gratis pentru că nu-mi mergea cardul și tipa de la casă a zis „Luați-o, sigur problema e la noi” (nu era), colțunașii de la Mimi Cheng (descriere pe Yelp: „Idealul platonic al unui loc cu dumplings.”) și tăiețeii cu sos de unt de arahide (!) la numai 3 dolari.
Căței
Am senzația că toată lumea are un cățel în New York. Bibiliți, aranjați, cu șosețele, pompoane, hăinuțe, zeci de mii de bubico își scot proprietarii la plimbare în fiecare zi. Maira Kalman, una dintre ilustratoarele mele preferate (și newyorkeză de la 4 ani), a scris și desenat o carte, Beloved Dog, despre câini și oameni. I-am pozat și eu într-o sâmbătă cu soare dimineața și ninsoare seara:
Ninsoarea
Am visat să prind o ninsoare în New York. Am prins-o. Cu o oră înainte să plec spre aeroport, s-a dezlănțuit o furtună de zăpadă care-a măturat oamenii, clădirile, mașinile și adidașii mei noi. Dintr-odată, a apărut ceva mai înalt decât zgârnie-norii și orgoliile noastre, un motor cosmic care aruncă zăpadă peste pământ:
