Dacă stai pe net, n-ai cum să nu dai peste picturile lui. Și să nu te identifici cu unele dintre ele. Lucian Prună mi-a povestit cum a ajuns să picteze viața omului obișnuit și cum a înlocuit galeria de artă cu social media.
Sarmale în găletușa de smântână sau salată de boeuf în cutia de înghețată. Unii încă le mai primim așa de la mama. Cartofi prăjiți cu ochiuri, șaorma cu Coca-Cola, hamburgeri de la Mac, covrigi, parizer și crenvuști. Meniul cel de toate zilele. Prin astfel de subiecte, Lucian Prună aduce prospețime cu blat de nostalgie naturii statice. O formă artistică veche de secole și tributară mai ales ulcioarelor, fructelor și vazelor cu flori.
Pictorul are 35 de ani și operează ca un antropolog prin prezent și trecutul recent, în special anii 2000. Subiectele lui (ne) trec deseori direct prin stomac. „Am multe picturi cu alimente poate și pentru că suntem un popor sărac, pentru care mâncarea e ceva important”, mi-a spus el la o cafea, aproape de piața de unde-și ia micii care l-au făcut celebru. „Un unchi din Germania îmi zicea același lucru: îmi dau seama că românii sunt un popor sărac după câte reclame la parizer și produse ieftine aveți la televizor.”
Lucian e când calm, când agitat. Jonglează între melancolie și entuziasm cu siguranța unui om care și-a găsit traseul. Din această poziție, livrează obiecte și imagini puternic imprimate în cultura noastră comună. Și dă cu polei peste viața obișnuită. Tradiționalul combo mici-muștar-bere, o pungă cu pernițe Viva sau o bombiță de Ciucaș cu țigări la bucată devin produse de vitrină în arta lui. Picturi cu monitoare vechi și still-uri din jocuri ca GTA, Need for Speed sau Counter-Strike dau noblețe miilor de ore pe care mulți dintre noi le-am pierdut în fața ecranelor, în liceu și facultate.
Așa și-a câștigat supranumele de „pictorul viral”. De când își postează lucrările pe rețelele sociale, artistul a strâns ditamai comunitatea - 76.000 de urmăritori pe Instagram, 69.000 pe Facebook, 45.000 pe Tik Tok. Are postări care ajung și la 1,5 milioane de vizualizări. Îl cunosc vedete, comedianții l-au invitat la podcasturi, iar oamenii îl mai opresc pe stradă să facă poze cu el sau să-i ceară autograf. Îi comentează în draci la lucrări: „deci efectiv mi-a trezit toate amintirile”; „încă o capodoperă”; „de când vă urmăresc, m-am reapucat de mici și de sarmale”; „ai cam exagerat cu pâinea aia...trebuia o franzelă din aia cea mai ieftină...muncitorească.”
A renunțat la traseul clasic, cu expoziții și curatori, când a văzut că netul îi poate înlocui în relația cu publicul. E atent la feedback-ul urmăritorilor săi, mai împrumută de la ei idei sau obiecte, le testează preferințele în sondaje. Consumă reel-uri ca să observe obiceiuri cu potențial de subiect și-și adaptează modul de lucru la canoanele social media. „Algoritmul mă presează să lucrez rapid și să scot mereu ceva nou, iar asta e benefic.”
Lucian a găsit mai mult sens în realismul de secol 19, care reda viața obișnuită, decât în pictura bisericească și restaurarea de icoane pe care le-a studiat la Teologie, în București. Ghidat de pictori români ca Grigorescu sau Aman, de maeștri vechi ca Velázquez sau Rembrandt, de tutoriale piratate online și o bursă la Florența, și-a dezvoltat propriul stil de a picta realist, în ulei. Și o pasiune pentru pictatul from life sau după natură - atunci când ai subiectul în față și îl redai cât mai fidel cu realitatea.
S-a autodefinit pe ruta dintre Stoicănești, satul din Olt în care a început școala, și cartierul bucureștean Drumul Taberei, unde stă de 13 ani și unde ne-am întâlnit de două ori, în localul său preferat. Mi-a povestit traseul lui artistic, cum și-a definit tematica și tehnica, ce provocări are un artist care vinde online și cum e să produci artă împreună cu comunitatea.
Am transpus interviul la persoana întâi și l-am editat pentru claritate.
Proful de istorie și căminul de băieți din Slatina
Am locuit în Roșiori de Vede până la cinci ani, când m-am mutat cu părinții la țară, în Stoicănești, Olt, la bunici. Desenam deja de la patru ani. Mă uitam la Cartoon Network și făceam mai ales mașini de poliție, cu girofar. În Stoicănești am avut noroc cu o învățătoare tânără, Cornelia Popescu, care desena și picta în ulei și m-a inspirat, și cu un profesor de istorie și desen, Gheorghe Vieru, pe care l-am avut dintr-a cincea.
La ore, îi făceam profesorului portretul în creion. Îmi stătea ca model și îi plăcea cum desenez. Avea un verișor pictor, Traian Zorzoliu, și m-a trimis la el să mă învețe mai multe. Zorzoliu stătea în Drăgănești, un orășel din apropiere de unde e Bercea Mondialu. Era în Uniunea Artiștilor Plastici și arheolog de profesie. Am mers la el în clasa a cincea și-a șasea. Mă duceam vara, cu bicicleta, opt kilometri. Făcea peisaje și portrete. El m-a învățat perspectivă și grafică, cum să folosesc creioane și tuș.
În clasa a șaptea, ai mei m-au trimis la școală în Slatina, care e la vreo 40 de kilometri de Stoicănești. Au zis să fac ceva specializat. Am intrat într-un liceu vocațional, care avea modul gimnazial și o clasă de arte. În paralel, m-am mai dus și la un cerc de pictură, la Palatul Copiilor din oraș.
Până într-a doișpea, am stat într-un cămin de vreo 40 de băieți. Totul era pe șmecherie. Dacă nu te adaptai, trebuia să pleci, că îți luai bullying la greu. Le mai făceam desene pe bani colegilor când aveau nevoie pentru cursuri. Câte un leu pe desen, care însemna mult atunci. Eu veneam dintr-o familie modestă, pe supraviețuire. Îmi luam suc cu banii câștigați, aveam de-atunci sucul în vene. Coca Cola era un fel de Moët pentru mine.
În Stoicănești, mai făceam portrete după televizor. Aveam o antenă Focus Sat, cu un dispozitiv cu care puteai să dai stop-cadru la imagine. I-am pictat așa pe Andreea Esca sau pe Marian Vanghelie. Mai prindeam un album de pictură la Palatul Copiilor și mergeam la muzeu în Slatina, unde îmi plăceau foarte mult picturile lui Nicolae Grigorescu și ale lui Theodor Aman. Mă topeau picturile realiste, în ulei. Am zis că vreau să fac asta.
De la „Sărumâna, părinte”, la Rutracker
Știam că o să fac pictură, dar nu și încotro s-o iau. Un cunoscut care făcea restaurare de biserici mi-a recomandat să dau la Teologie, în București, unde știa pe cineva. Eu n-aveam nicio treabă cu religia, am fost mereu agnostic. Am zis totuși să merg pe restaurare, să pot să fac niște bani.
Facultatea de Teologie Ortodoxă are o secție de Artă Sacră, unde ai multă învățătură religioasă. Puteai să ieși și profesor de religie, dar nu voiam asta. Multe examene le-am luat cu 5. Nu mi-a plăcut. Nu mă vedeam făcând restaurare și nici pictură bisericească, pentru că îți impune canoane stricte. Plus că erau puține locuri unde puteai să lucrezi după facultate și mi-am dat seama că totul era pe pile. Poate că aș fi răzbit, dar nu mă vedeam în lumea asta, să stau să dau mereu „sărumâna, părinte”.
Am văzut că, pictând ce-mi place mie, sunt destul de bun. În facultate am mai luat comenzi, în București, cu ajutorul lui Traian Zorzoliu. A fost foarte important, pentru că mi-a arătat că se pot face bani din asta. Prin 2011, am început să postez lucrări pe Facebook și am mai prins comenzi și acolo. Dar în 2012, când am terminat facultatea, m-am văzut în pom.
Ai mei m-au împins să fac și masterul, la aceeași facultate. Așa aveam și un motiv să mă întorc în București, unde erau cele mai multe șanse să fac ceva. N-am intrat din prima, că m-am dus nepregătit. Am intrat în 2013 și am terminat masterul în patru ani. Nu mi-am mai dat dizertația. În anul în care n-am intrat, am stat la țară și-am pictat. Atunci m-am gândit foarte serios că trebuie să fac asta. Orice-ar fi, pictez și trebuie să meargă.
Descoperisem torentul rusesc RuTracker. Am scos de-acolo videouri cu pictori realiști super mari, din zona în care sunt eu acum, care te învățau să pictezi. În mare parte americani: Richard Schmid, David Leffel, David Kassan, Daniel Greene. Un curs costa în mod normal 150 de dolari. Când am văzut că pot să le descarc gratis, am luat zeci. Vreo doi ani m-am uitat la ele și pictam toată ziua. Ștergeam 60% din ce făceam, că nu-mi plăcea.
E foarte greu de avansat în zona asta. Nu exista un secret pe care să mi-l spună oamenii la care mă uitam. Am înțeles că e vorba de mult exercițiu. Cel mai bine mi-au prins artiștii care îți arătau, matematic, ce trebuie să faci. Ei pictau toți from life, ceea ce e cel mai greu. Eu exersam mult după fotografii. Între 2013 și 2015, am avut o trecere lentă spre pictura după natură și m-a rupt în primă fază. Apoi am prins o bursă la Florența, în 2015.
Nud la Florența
Mergeam la facultate, la master, de câteva ori pe an. Odată, când m-am dus acolo, am dat de un băiat care se chinuia la un portret. M-a rugat să-l ajut, că voia să aplice la o bursă la Florence Academy of Art. Deadline-ul era în noaptea aia. L-am ajutat cu ceva la portret. Știam și eu de concurs, îi urmăream pe Facebook pe cei din Florența, dar n-aveam curaj să trimit lucrări. Mă comparam cu ce puneau ei pe internet, de la cei mai buni elevi.
Era un concurs internațional, cu vreo 800 de candidați. Am zis că dacă participă colegul pe care l-am ajutat, poate am și eu o șansă să nu fiu ultimul. La 12 noaptea se închidea aplicația, iar pe la 10-11 am trimis și eu trei poze cu lucrări: două portrete după fotografiile unui artist ucrainean și un tenis Converse pictat from life. Trebuia să scriu și ceva în engleză, de ce vreau să ajung acolo și ce însemnau lucrările mele, dar am pus doar numele și anul. Nu știam să scriu în engleză, iar pe-atunci Google Translate îți traducea cuvintele din topor. Am zis că oricum nu iau.
Când m-am uitat pe Facebook și am văzut că intrasem al doilea, eram într-un parc din București. Am răcnit de a sărit o doamnă de pe-o bancă. Florence Academy of Art e o facultate privată și e cea mai bună pe realism de secolul 19. Imită cum se făceau lucrurile atunci, la nivel de condiții de lucru, tehnică, mod de a învăța. Atelierele sunt făcute special ca să pictezi from life. Te duceai acolo și pictai cum picta Grigorescu când era la școală.
Cu o lună înainte să plec la Florența, când ar fi trebuit să termin masterul în mod normal, taică-meu a sunat la facultate să întrebe dacă am luat. Bănuia că-l mințisem. Când ar fi trebuit să am susținerea, îi sunasem pe-ai mei ca și cum ieșeam de la examen și le-am zis c-am luat. A fost scandal când au aflat că-i mințisem, dar nu așa mare, că urma să plec la Florența.
Am avut o bursă de o lună acolo. Ei organizau vara mai multe workshop-uri, printre care și unul de pictură, care costa 3500 de euro. Dădeau primele trei locuri gratuite. Locul unu avea și cazare. Am avut noroc că cineva de la mine din sat stătea în Florența și avea un spațiu pe care mi l-a închiriat cu 200 de euro pentru o lună. Altfel, fără 1500 de euro n-aveam șanse să găsesc cazare acolo. Materialele trebuia să le luăm noi. Ne-au dat o listă strictă și ne-au spus de unde să le cumpărăm.
M-am simțit foarte la locul meu acolo. Profesorul avea multe referințe la pictori pe care îi descoperisem și am simțit că era o continuitate a celor doi ani în care învățasem singur de pe internet. Acolo munceai la o singură lucrare timp de o lună. Eu am ales nud în picioare, pentru că e mai complex. Era o femeie care stătea trei ore pe zi. Profesorul și asistenta lui treceau pe la fiecare cursant și îți dădeau indicații sau efectiv luau pensula și îți arătau cam cum trebuie să duci mai departe o anumită zonă.
Eu fix asta căutam, să vină omul să pună mâna, să văd efectiv cum se face. Plus că amândoi pictau aceeași temă odată cu noi și mă duceam să văd cum făceau. Am vizitat și alte ateliere, unde oamenii pictau natură statică sau portret și puteam să le văd lucrările când încă erau în execuție.
Primul val de nostalgie
La final, m-am gândit că aș vrea să fac natură statică mai departe. Că pot să vând mai ușor dacă fac o floare sau o ulcică din asta de-a noastră, că sunt mai universale. Natura statică e mai accesibilă și tehnic. Pictând from life, la portret trebuie să am mereu pe cineva care să-mi stea model, iar la peisaj trebuie să lucrez repede, până se duce soarele. Eram inspirat de cei din Florența, care pictau după obiecte vechi din Italia, așa că după ce m-am întors în România, am început să pictez obiecte vechi de pe la noi.
M-am dus acasă, la țară și am stat trei săptămâni pe un tablou cu natură statică. Am luat o lampă din aia veche, o ulcică și am pictat fix cu materialele folosite în Florența, cu învățătura de acolo. Am vrut să stau foarte mult pe niște obiecte până ies bine-bine. Când m-au văzut ai mei că stau trei săptămâni pe un tablou, au zis ăsta s-a prostit de tot, înainte le făcea mai repede. Apoi timpul de lucru s-a tot redus, până la o săptămână sau câteva zile. Era și un muzeu la noi în sat, unde mai găseam obiecte, îmi erau la îndemână. A fost mai etnologic, așa, la început.
Am pus pe Facebook câteva lucrări cu obiecte și chiar au prins. În perioada aia, 2015-2016, puteai să bagi bani în postări, să te promovezi. Băgam 20 de lei și funcționa foarte bine. Cu sponsorizări, am ajuns să am reach de peste 20.000, iar până în 2017 am ajuns la vreo 8.000 de urmăritori pe Facebook. Pe Instagram n-aveam mai nimic. Atunci, la început, mi-au venit câteva comenzi de la oameni de 50-60 de ani, care s-au regăsit în oalele alea pe care le-au avut la părinți, la bunici.
Mai mergeam în București, să-mi continuu masterul, iar vara mă întorceam la țară să pictez. Ușor-ușor, se întrevedea un viitor. Mai vindeam câte un tablou, reușeam să mănânc, dar tot mă ajutau ai mei. Acum aveau și ei mai multe speranțe. Au văzut că pictez, că nu stau degeaba. Se vinde, nu se vinde, eu produceam. Și le-au plăcut și lor temele cu obiecte vechi.
M-am prins de-atunci că, dacă oamenii nu leagă tabloul de ceva personal, nu ți-l cumpără. Îmi spuneau, fără să-i întreb, ce element i-a mișcat - „asta îmi amintește de mama”. Au rezonat foarte bine cu masa aia rotundă de la țară, pusă jos. Am pictat-o de câteva ori și când o postam, lumea voia s-o cumpere. În primă fază, am pictat nostalgia oamenilor mai în vârstă.
Bomba virală și al doilea val de noslatgie
Apoi, prin 2019, am început să fac încet trecerea. Mă și plictisisem să tot pictez ulcele și flori. Într-o zi, eram la țară și aveam dezastru în atelier, ca de obicei. Erau pe-acolo trei pachete de Dunhill și două pahare de cafea, fake Tchibo, ca la țară și am zis hai să le pictez. Cred că lucrarea aia a fost prima din zona în care sunt acum. A mers și foarte bine pe net. La zece minute după ce am postat-o, îmi dădea like Teo de la stand-up. Multă lume i-a dat share. Am ajuns la un reach de 80.000, ceea ce era enorm atunci. Dar apoi a mai urmat o perioadă în care am făcut mai mult flori.
În pandemie, când eram închis în casă, în Drumul Taberei, am început să mai fac câte o bere, câte un hamburger. Mă inspiram din ce aveam în jur. Am luat, de exemplu, o bere Azuga și un pahar. Turnam bere în pahar și era o provocare să fac spuma. Prindeam ceva pe pânză până se lăsa, apoi iar turnam. Spuma ținea vreo șapte minute și în alea șapte minute reușeam să mai pictez la ea. În perioada aia, am făcut și o lucrare cu un tub de ketchup și unul de muștar, pe care am vândut-o unor tineri de 25 de ani. Dar genul ăla de lucrări mergeau atunci la fel de bine ca cele cu flori.
Prima dată au rupt micii cu bere. Când am văzut 350.000 reach pe Facebook, am zis what the fuck? Era vara lui 2023 când mi s-a dus viralul ăla și mi-au scris cei de la Vice. A fost primul meu interviu. După ce a bubuit lucrarea, toată lumea îmi scria fă-mi și mie mici. Dar nu mai fac lucrări la comandă. Micii au bubuit și pe Instagram și atunci am înțeles că trebuie să pictez chestii din imediata apropiere. Nu m-am dus conștient în zona asta. Ar fi fost foarte deștept s-o fac conștient. Bine, aia cu micii mă așteptam să meargă bine, dar nu mă așteptam să se ducă așa sus.
A urmat lucrarea cu Viva, care a rupt pe Instagram. A luat 30.000 de like-uri, exclusiv din România, ceea ce e wow. Acum, când am ceva foarte viral, ajunge și la un milion jumate reach. Am constant 200.000-300.000-500.000 de vizualizări. Acum o lună și ceva, aveam, în total, peste 10 milioane de vizualizări pe Facebook. Zici că sunt ProTV-ul.
Unii îmi spun că sunt comercial. Ca și cum aș fi știut dinainte că, dacă pictez sarmale în găletușă, o să se vândă. Nu știam. Nu aleg un subiect doar pentru că știu că e popular și i-ar face pe oameni să cumpere. Singurele despre care știu sigur că sunt comerciale sunt florile.
Am trecut și eu prin multe din subiectele pe care le-am pictat. Multe dintre jocurile pe care le-am ilustrat, le-am jucat. Când mă uit la lucrarea cu Son Goku sau la cea cu Counter Strike, mi-o dau singur cu nostalgie. De alte lucruri pe care le pictez nu sunt atașat emoțional, dar sunt o reflexie a unei experiențe comune. La celelalte picturi, la fel, duc experiența mea într-o zonă de experiență comună. Sunt și un tip melancolic, nostalgic. Majoritatea nostalgiilor mele se încadrează între 2000 și 2010.
Relații cu publicul
Mulți rezonează cu ideile mele și cred că cel mai mult apreciază că le pun viața pe pânză și îi dau, cumva, altă nuanță. Chiar dacă viața e grea, când pun o pungă de Viva într-o lumină frumoasă, zici hai că nu-i așa de rea. Înnobilez un pic viața omului de rând și cred că asta a prins.
Unii zic că sunt urâte temele astea, că de ce am pictat o sticlă de plastic și n-am făcut un ulcior de lut. Una e să pictezi crenvuști, alta e să faci niște icre negre cu un vas de argint lângă. E prea oglinda frigiderului lor câteodată și poate nu le convine. Dar sunt produse pe care le mâncăm constant. Vrei, nu vrei, o dată pe lună tot dai de un fast-food, de o șaorma.
Unii văd arta ca pe ceva elitist, pentru că sunt și obișnuiți cu estetica asta. Când văd natură statică la muzeu, un Theodor Aman cu furculițe de argint, cu modele frumoase pe ele, rămân în minte cu imaginea aia. Aman, în casa lui de două etaje de pe Victoriei, normal că avea și furculițe din alea. Acum poate că eu sunt mai înspre bine, dar n-am furculițe de argint acasă.
Eu reflect clasele sociale care sunt dominante acum, inclusiv sărăcia. E și realitatea mea. Realismul de secol 19 a adus și societatea în artă, nu doar elitele. A început să reflecte clasa muncitoare, să arate viața oamenilor simpli, nu doar teme religioase și regi, care erau priviți tot ca sfinți.
Dar nu plec de la ceva gândit dinainte. Mâine poate să-mi vină o idee și să mă apuc de ea fără să fi avut vreun plan în minte. Eu sunt ca un algoritm și stabilesc împreună cu publicul ce merge și ce nu. E mai frumos să am un feedback constant de la oamenii care mă urmăresc decât să am temele alese, să fac niște tablouri și să ies cu ele după câteva luni, la o expoziție.
Am făcut câteva lucrări și cu idei venite de la public. Una a fost cu petardele, de Revelion. Mi-a scris cineva pictează și niște petarde și am zis da, bună idee. După pictura cu Counter Strike, m-am uitat pe niște topuri, să văd care sunt cele mai jucate jocuri și am supus la vot. Mai fac sondaje pe Insta story și i-am întrebat pe oameni ce joc să pictez dintre astea?
I-am mai întrebat, legat de un joc care a apărut prin 2006-2007, când a fost trecerea de la calculatoarele albe, cu tastatură albă, la alea negre, mai de gaming, ce ziceți că merge, să fac desktop-ul alb sau negru? Am avut și 7.000 de răspunsuri la un sondaj și mă ajută, că merg la sigur cu ideea.
De exemplu, voiam să pictez ceva cu trupa Specii, că am ascultat mult, și i-am întrebat pe oameni ce ziceți, bag niște Specii? Și 99% au spus da. Voiam să văd dacă nu cumva sunt eu mai nostalgic sau ne place la toți.
Dar chiar dacă mă mai ghidez după public, nu fac orice subiect. Dacă pe mine nu mă atinge, nu-l fac, chiar dacă e ceva foarte popular.
Sub semnul algoritmului
Algoritmul de pe social media mă presează să lucrez rapid și să scot mereu ceva nou. Acum nu mai e nevoie să bagi bani. Dacă l-ai ținut pe om cu ceva, îți împinge postarea. Calculează cel mai mult interacțiunea omului cu un conținut. Ca să ți-l împingă, contează mai mult timpul de expunere decât like-urile sau comentariile. Eu caut elemente care să atragă atenția. Dacă pun o vază cu flori, treci repede peste ea, o înțelegi dintr-o privire. Ideea e să te fac să te oprești și să te întrebi ce e asta, cum e asta.
Presiunea asta mă ajută să fiu inventiv. Nu trebuie nici să plictisești publicul. Când oamenii văd același lucru, dau scroll mai departe. Dacă am făcut Counter Strike alaltăieri, n-o să mai fac încă una mâine, chiar dacă aș putea s-o vând. Mai reiau totuși teme, că nu pot să fiu mereu atât de inventiv. Mă uit la lucrările cu reach-ul cel mai mare și mă gândesc cum să fac același subiect în altă formă sau să fac un mix cu ceva din alt tablou.
Încerc să lucrez zilnic. În fiecare vară, merg trei luni la Stoicănești. Am atelier acolo, într-o sală de clasă veche primită de la primărie. Mă ajută statul, haha. Acolo mă simt safe din toate punctele de vedere. Simt că suntem un grup, cu tot satul meu. Asta mă face mai relaxat, mai creativ.
Acolo merg doar să pictez și îmi vin multe idei pe care le notez. Pe unele dintre ele le pictez în București, mai ales că la țară nu am unele produse, cum sunt cele de fast-food. În București, încep lucrul târziu și mă duc foarte în noapte. La țară, mă trezesc dimineața, pe la 7-8, și dacă prind șase-șapte ore concentrat pe pânză, e super bine. Și cinci ore sunt OK.
O oră și ceva o petrec pe telefon, cu scop - răspund la mesaje, postez. Apoi mai pierd vreo două ore pe net, dar pot fi utile și ele, că îmi mai vin idei. Observ ce mai mănâncă oamenii sau obiceiuri pe care le regăsesc și la mine. Cum a fost Capri-Sun cu votcă din aia mică; am văzut la cineva și mi-am amintit că și eu, unde merg cu prietenii, întotdeauna e plin frigiderul de Capri-Sun, că beau fetele. Am făcut o lucrare cu asta și a prins bine. Mă mai plimb în Auchan; mă uit prin vitrine, la produse. Odată m-am dus să iau ceva și am plecat cu un cozonac mare și frumos pe care l-am pictat.
Pictând după natură, trebuie să am obiectele fizic. Nu pot să fac sucul de la TEC, de exemplu, că nu mai există aparatul. Sunt limitat la ce mai găsesc astăzi. Unele produse se fabrică de multă vreme și s-au întipărit în cultura comună. Caut de multe ori astfel de produse, cu continuitate pe termen lung. De exemplu, a fost recent trendul cu ciocolata Dubai. Dacă o pictam, aș fi avut probabil un reach mare, dar pe termen lung n-ar fi percutat. Peste doi ani, lumea o uită. Pe când Viva este încă în magazine.
Pentru unele lucrări, am nevoie de obiecte vechi pe care trebuie să le cumpăr sau să le împrumut, pentru că nu se mai produc. Am luat monitoare de pe OLX. Casetofonul ăla Fisher pe care l-am pictat l-am găsit la țară, la cineva. Am mai împrumutat o tastatură veche sau albumul Pokemon. Odată, am scris pe Insta story că am nevoie de o sticlă de Coca Cola veche și în zece minute cineva mi-a găsit un colecționar. Am mai căutat un penar pentru CD-uri, care era foarte popular mai demult, și mi-a trimis un băiat câteva rămase de la fratele lui. Am o comunitate. Mi-e rușine să apelez la ei, dar oamenii sunt foarte săritori, vor să se implice.
Uneori, cumpăr produse de mai multe ori. E greu să faci un produs perisabil. O felie de lubeniță stă vreo șase ore până se face fleașcă. Trebuie s-o cam fac în trei ore, iar în patru ore să am un pic făcut și în jurul ei. Asta mă face să fiu foarte concentrat. Nu mai pierd timpul pe telefon. Dacă am făcut doar jumate din ea, e ca și cum n-aș fi făcut-o. Dacă se strică, trebuie să pun altă felie, care nu mai seamănă cu prima și tot așa.
Printre cele mai perisabile produse sunt lubenița, roșiile, castraveții, chestiile tăiate fresh. Crenvuștii își schimbă culoarea după trei ore - îi fierb, îi las afară și apoi încep să se strângă și să se facă mai roșii. Eu vreau să-i fac roz, așa cum sunt ei când sunt proaspăt scoși din oală. Pe mici am mai dat cu ulei și arată foarte bine, parcă sunt zemoși. Am mai găsit mici trucuri din astea, dar în mare parte, când se strică ceva, schimb sau merg la risc. Am pus, de exemplu, o savarină, să văd cât ține. După trei zile, era intactă. Dacă e o cofetărie mai proastă, cu mulți aditivi, ține mult.
Fana de 89 de ani
Rar îmi vine o idee și mă și apuc s-o execut. Pe aia cu Counter Strike-ul o aveam în cap cu patru-cinci luni înainte. Acolo aveam nevoie de elemente, de monitoare și a durat până am reușit să le adun. După ce adun elementele, le așez pe o măsuță ca într-o scenă de teatru. Pun obiectele de interes în lumină și obturez alte zone cu cartoane, să le pun în umbră.
Lucrez la lumină artificială momentan, dar din asta profi, de studio, care zic ei că oferă 97% din lumina naturală. Aș vrea să-mi fac cândva un atelier de la zero, unde să am lumină naturală și să-mi pun geamul exact unde trebuie și cât de mare trebuie. Să pot picta obiectele cât mai fidel.
Eu cel mai mult îmi iau plăcerea din a picta from life, ceea ce nu prea se mai face azi. Mulți fac după fotografie. Ochii umani sunt peste fotografie, pentru că văd contrastul real. E și mai greu să pictezi după natură, iar asta îmi place. Mă forțează la hiper focus. Când totul merge bine, pot să termin o lucrare într-o zi-două. Am făcut și una pe zi, dar astea sunt excepții.
Câteodată mă mai lenevesc, mă mai încurc într-un detaliu, mai șterg. Dar în medie, trebuie să scot cam o lucrare pe săptămână ca să păstrez reach-ul. În rest, pun story-uri. Sunt foarte importante ca să ții lumea în priză. Ele folosesc același algoritm ca și postările. Dacă am un story bun, pe care oamenii dau stop cu degetul ca să citească, poate dau și un share la prieteni și un like, mi-l bagă în față. Ajunge și la 30.000 de vizualizări.
La story-uri merg cel mai bine comentariile pe care mi le lasă oamenii la lucrări. Mai ales cele negative, că sunt foarte amuzante. Mulți se uită la ele de entertainment. Unii îmi spun că picturile nu sunt făcute de mine, că sunt cu AI-ul, sau că am pus greșit umbra nu știu unde. Ștefan cel Mare mi-a comentat, de exemplu, că „aceasta nu este artă”. Probabil nu i-a plăcut mâncarea turcească. Alții spun: „Ce bine sunt editate”; „Eu cred că sunt fotografii cu filtru”; „Urâte teme vă mai alegeți, păcat de talent”.
Am și un feedback exagerat de pozitiv. Sunt făcut unicul lider al picturii, reîncarnarea lui Grigorescu. E drăguț, dar nu mă agăț de așa ceva. Pe Facebook, am o mare bază de fane de 50-70 de ani. Chiar și una de 89 de ani, care mi-a cumpărat un tablou cu flori și îmi tot scrie mesaje: „Sunteți cel mai mare artist în viață.” Mi-a trimis mai multe scrisori, inclusiv de ziua mea. I-a trimis una și mamei. Le-am pus la story și lumea le adoră efectiv.
Oamenii din sat sunt și ei fericiți: mamă, ce vedetă avem. Mă mai opresc pe stradă să-mi spună că m-au văzut la podcast. Cineva de la țară mi-a zis că m-a văzut și la televizor, când a întrebat Virgil Ianțu, la emisiunea de cultură generală „Copiii știu”, cine a pictat Mona Lisa. Răspunsurile erau Nicolae Grigorescu, Lucian Prună, Da Vinci și Pablo Picasso. Eu nu știam de faza asta. Până la urmă, mi-a scris și doamna care a făcut întrebarea; e fană de-a mea, mă urmărește îndeaproape, și scriitoare la diferite emisiuni.
Amenințarea trendingului
Mi-a fost frică la început, când am bubuit, că a venit cu presiunea asta de a mă ține. Mă speria atât de mult, că aș fi vrut să fiu iar un necunoscut. Când am făcut 1.400.000 de vizualizări pe Tik Tok cu fața mea și am venit în București, mi-au scris două persoane că m-au văzut prin oraș. Wtf?
Mă mai opresc oameni pe stradă sau în tren. Odată, într-un club, un barman îmi tot dădea băutură gratis. Mi-a zis că mă știe de pe net. Am și o față recognoscibilă. Mă cunosc și oameni din zona de entertainment. Mă urmăresc comedianții - Mitran, Mirică, Ciulin, Micutzu, Bordea, Cortea, Frânculescu; îmi dau reply-uri la story-uri. Unii au și tablouri de la mine.
E benefic să fii mereu într-o provocare, mai ales pentru cineva leneș ca mine. Ai mei m-au susținut până la 30 de ani. Acum mă întrețin singur. Am multe cereri de tablouri. Dacă am niște bani și nu trebuie să muncesc ca să mănânc mâine, parcă îmi mai vine să stau un pic pe spate. Așa că e bună presiunea asta. Mă și hrănesc cu like-urile alea. Lumea comentează în draci și mi se pare și un efect bun al artei, pentru că o popularizez.
Am avut o singură expoziție recent, din ce am făcut în ultimii doi ani. Am expus 10 lucrări la Noaptea Galeriilor, într-un spațiu din București. În șase ore cât a durat, au venit vreo 800 de oameni. Era coadă în permanență. Mi-am făcut singur promovare. Am dat autografe pe bancnote de 1 leu și pe caiete de schițe. Încă mă simt incomod cu atenția asta.
Am avut nevoie să expun și ca să vadă oamenii că lucrările sunt făcute pe bune. Deși îmi place conspirația asta, aduce publicitate. Aș vrea să fac ceva mai mare la un moment dat, să strâng vreo 30 de tablouri și să le expun o lună undeva. Să am câte o expoziție o dată la vreo doi ani. Cred că dacă aș expune constant, lumea s-ar plictisi să le vadă live.
Mi-a fost teamă la un moment dat că n-o să mai fiu un trending, dar știu că dacă încep să gândesc așa, fix în direcția aia mă duc. Așa că merg pe ideea vedem ce o să se întâmple, fac eu ceva. Mă motivez că o să fie bine. Pe viitor, aș vrea să introduc și prezența umană în lucrări. Cum a fost aia cu sarmalele, să pun și două mâini de mamă care îți face pachetul. Simt doar nevoia să mai aduc și altceva, că nu cred că o să cresc mai mult de atât ca audiență. Ce să vreau mai mult? Măcar să mă mențin așa.
