Unul dintre hiturile cinefile ale lui 2023 sosește tocmai din Argentina, durează mai mult de trei ore și e despre un jaf de bancă atât de lipsit de suspans, încât devine de-a dreptul filosofic. Los delincuentes certifică vitalitatea actuală a cinemaului de autor argentinian chiar în momentul în care acesta se vede mai periclitat ca oricând. Lansat de MUBI în mai multe țări, n-ar fi deloc rău să poposească și la noi.
Un prieten mi-a povestit acțiunea din Los delincuentes pe o bancă în parc, înainte să apuc să îl văd. Mi-a spus de bancherul care iese liniștit pe poarta propriei sucursale cu o geantă doldora de bani, de colegul pe care îl cooptează ulterior în escrocheria lui, de traseele lor paralele – unul la pârnaie pentru câțiva ani, celălalt perpelindu-se de grija genții pitite în dormitor. Mi-a spus de trecerea amândurora, în momente diferite, prin același pârâu de țară și de peripețiile care survin acolo, departe de Buenos Aires. La final, eram atât de incitat de cele auzite – de normalitatea lor anormală pentru cinema (i se mai spune și „dedramatizare”) –, încât am dat repede fuga în sală, cu ocazia unui scurt sejur în Franța.
Am descris cele de mai sus nu doar din cochetărie. În practica de a da seamă despre filmele văzute, am ajuns să interacționez în cazuri rarissime cu plot-ul lor, să îmi pese prea puțin de „ce se întâmplă”, fiindcă am înțeles că valoarea ultimă a unui film nu stă aproape niciodată în poveste. Cum rămâne, însă, cu filmele al căror atu principal e chiar ea – povestea? Mai mult, cum rămâne cu ele atunci când știi deja, în detaliu, ce se va întâmpla pe ecran? Am intrat la Los delincuentes rumegând aceste întrebări. Voiam să văd câtă plăcere persistă – ca un rest – dincolo de găselnițele scenariului, în zona inefabilă a non-transmisibilului. Cu alte cuvinte, voiam să înțeleg, ca pe vremuri, rolul mizanscenei: simplă ilustrație și/sau un fel de supliment al sufletului filmului?
Adevărul e că Los delincuentes se aruncă atât de avântat în această poveste doar aparent „mică”, încât, în mod evident, scenariul devine cel mai radical act al mizanscenei. E un paradox la mijloc. Ne-am obișnuit să lăsăm povestea la o parte, știind că mai important e „cum”-ul, nu „ce”-ul. Bun. Dar aici, regizorul Rodrigo Moreno amestecă aceste două întrebări până ce ajung să se confunde. Sau, mai bine spus, „ce”-ul devine suficient de impunător și de înglobant, încât aproape uităm de „cum”. De unde și senzația că filmul său e, din start, o propunere decalată, nebună, fantezistă – oricum ar arăta. Vrând să reînnoade firul unui romanesc voluptuos și luxuriant (partea sa retro), pe care îl cuplează la un sentiment de maturitate de tip „toate poveștile oricum s-au spus, așa că trebuie să le reinventăm” (partea sa avangardistă), filmul e P.S.-ul unei arte grandioase și muribunde, pe care nu o mai poate regăsi decât printr-o sforțare: cinemaul dominant de astăzi arată, ce-i drept, altfel.
Așa se face că un film-geamăn, mult mai megalomanul La flor (2018) de Mariano Llinás, putea să bricoleze nostalgic și generos cu trecutul cinemaului, refasonând câteva viniete de gen într-un timp de rulare-mastodont de 13 ore. Rețineți numele lui Llinás: acesta e capul informal din spatele unui colectiv argentinian de cineaști numit El Pampero Cine, care de câțiva ani buni vrea să restituie însemnele de noblețe ale unui meșteșug narativ ce nu cunoaște nici economie, nici scurtătură. Anul trecut, Trenque Lauquen al Laurei Citarella, născut în laboratorul El Pampero Cine ateriza în vârful clasamentului Cahiers du cinéma, semn că artizanatul colectiv din Buenos Aires se pregătește se integreze o formă de mainstream – și poate că, astfel celebrat și panteonizat, devine deja o chestie trecută, consumată.
Și, în fond, Los delincuentes chiar pare să aducă un shift în producția El Pampero Cine către forme mai accesibile, mai recognoscibile în lumina genului de origine (aici, un heist movie dejucat), mai presărate cu dispozitive deja testate (refugiindu-se în provincie după ce a furat banii, protagonistul are parte de inevitabilul control de rutină din partea poliției rutiere). Altfel spus, consfințește o fază a ficțiunilor un pic prea bine unse, și tocmai de aceea pândite de academism. Prin comparație, deși doar cu o oră mai lung, Trenque Lauquen se dovedește o adevărată grădină borgesiană în care o enigmă dă naștere alteia care dă naștere etc., aidoma unor volute de fum care se înalță în aer, la infinit. Imaginea sa e nu doar mai „bruiată” – e și mai urâtă, mai mohorâtă și mai oarecare, cultivând în mod voit ideea cadrului ca umplutură, ca materie deloc suverană în fața voiceover-ului.
Iar Historias extraordinarias, filmul din 2008 al lui Llinás care a făcut din investigația ludic-amatoricească o a doua natură a omului, rămâne matricea inegalabilă a acestui curent, una față de care încercările ulterioare au produs variațiuni și adăugiri, fără însă a o clătina din principiile sale joculare, libere, nonșalante. De fapt, acela e momentul nașterii acestui principiu aproape absurd care construiește cele mai turbate intrigi – un fel de poveste a poveștilor în stare să mistuie tot universul – grație momentelor lipsite de grandoare și imaginilor complet ne-emblematice, adică grație a tot ceea ce, în cinemaul respectabil, e trecut cu vederea. Alt paradox: povestea poveștilor se obține, de fapt, evitând tot ce face prea repede „poveste” – senzaționalismul și marile evenimente – și concentrându-te pe detaliul insignifiant care să redea densitatea originară a lucrurilor, partea lor de magie în miezul realității.
Undeva între Los detectives salvajes al lui Roberto Bolaño și transpunerile pline de improvizație ale lui Jacques Rivette din opera balzaciană – mai ales acel imparabil Out 1 –, El Pampero Cine transformă lumea în hartă cu indicii, iar pe protagoniștii ei în anchetatori hăbăuci, geekși care văd cifruri și piste la tot pasul, potriviri epifanice în cele mai pedestre coincidențe, oameni ațâțați de litere din scrisori misterioase și ladies care dispar. Adesea, însă, ideea sună mai seducător pe hârtie decât pe ecran. Acolo unde Trenque Lauquen atingea un maxim al paranoiei joviale, cu fiecare indiciu insolubil apt să deschidă zeci de alte posibilități nevăzute – „care e misterul?”, întrebare pusă de unul dintre personaje, acționează ca un motto general al cooperativei –, Los delincuentes aduce a acalmie. Un film deopotrivă mai plat – în Trenque Lauquen, banalitățile se înlănțuiau cu momente de revelație care accelerau pulsul – și mai lipsit de ritm, efortul lui Moreno pare că expune întreaga inițiativă, în mod involuntar, drept fetișism al volutelor narative gratuite (încă o peripeție și încă una) și al duratelor exagerate. Chestia e că n-ar fi avut nimic de pierdut, s-ar zice, dacă ar fi fost cu 45 de minute mai scurt; rezultatul, altminteri, e un eșantion de viață lălâie. În același timp, misterul nu mai e aici un strat metafizic în plus, un ultim temei existențial: acțiunea se dovedește mult mai rațională, izolând „supranaturalul” într-un perimetru încercuit – și, deci, mult mai inofensiv – de joculețe: protagoniștii poartă numele de Morán și Román, iar prietenii lor sunt Norma, Morna și Ramón.
E de găsit un ușor regres aici: parte din frumusețea lui Trenque Lauquen stă în ocheadele discrete ale cineastei, care forțează limitele verosimilului din interior (o camionetă albă devine neagră în următorul cadru), arătându-ne că am intrat pe un teren ficțional instabil, în care lucrurile amenință să se destrame în orice moment – iar dacă rămân totuși laolaltă, e doar mulțumită unor forțe arbitrare. Los delincuentes are o viziune ceva mai clar definită asupra coincidențelor, adevărat motiv structurant al operei: alternăm între cele două personaje – uneori, cadrul chiar îi alătură grație unui splitscreen simbolic – și observăm cum, fără s-o știe, își calcă unui altuia pe urme. Filmul e un tratat interesant despre jocurile de ecou și rimă pe care se construiește destinul: totul, aici, e o imensă sală a oglinzilor care ajunge să spargă țesutul clasic al narațiunii și să devină un fel de metodă de descifrare, de punere pe căprării a realului. Nu atât comoditate iertabilă a scenariului (acel deus ex machina deja convențional), cât reflecție de sine stătătoare asupra unor chestiuni grave precum ironia sorții, liberul arbitru și (im)posibilitatea alegerii în societatea actuală. Căci ceea ce aducea, în primă fază, a gimmick din partea unui scenarist isteț sfârșește prin a avansa o idee sau două despre felul în care capitalismul, sub pretextul unei libertăți nesfârșite, ne orientează tacit drumul, forțându-ne să ne îmbăiem în același râu de mai multe ori chiar și atunci când opțiunile noastre de viață sunt radical opuse față de cele ale vecinului. Și iată cum, pe nepusă masă, jaful devine un mod la fel de „onest” ca oricare altul de supraviețuire în vremuri grele.
Trebuie însă menționat că Los delincuentes nu are nimic dintr-o demonstrație, cu atât mai puțin dintr-o lucrare militantă. Concluziile sale sunt mai mult o înfloritură liberă, o plăcere obsesională a combinațiilor mai apropiată de Marivaux – cel din Jocul dragostei și al întâmplării – decât de pretinsele „radiografii” sociale ale zilei. Dimpotrivă, filmul e interesant ca obiect per ansamblu – de la intenție la distribuirea sa în săli –, fiindcă tocmai privit astfel începe să devină, ca să zic așa, politic: în felul în care, luptând cu trendurile momentului, lăbărțează duratele împotriva unei comprimări ambientale a sensibilului, în felul în care injectează iarăși hazard, maximalism și „joc” – în dublu sens: de ludism și de mișcare – în fibra imaginilor sale, dar și prin prisma acestor povești muncite, documentate, plurale, care preferă un contact îndelungat cu un univers „altul decât al nostru” în detrimentul oportunismului fast-forward al agendelor din „bulă” care dau bine.
Mi-a fost dor de un film care să merite povestit. Găsesc în actul ăsta ceva foarte romantic, care trimite la o epocă glorioasă a artei populare a imaginilor în mișcare. Los delincuentes funcționează astfel pentru că e ultra-narativ – carnea imaginilor nu e neapărat interesantă dincolo de felul în care, una după alta, construiesc un mister lent aidoma unor cărămizi –, dar e ultra-narativ într-un fel care îl plasează fix în opoziție față de ce a ajuns astăzi să însemne expresia „ca în filme”. Jaful de aici e de o trivialitate incredibilă, la fel ca și ceea ce urmează. Acum, când actul de a imagina o cinematografie națională cu identitate stabilă a devenit aproape imposibil, El Pampero Cine face minuni în lumea cinefiliei: creează un nou eveniment colectiv. Dar pare greu de imaginat o soluție la impasul pe care, într-un fel, La flor l-a ilustrat exemplar: acela al unui cinema pornit pe urmele vechiului cinema, dornic să recupereze ceea ce percepe drept decalaj (când poate e simplă evoluție firească). Filmul acela, rod al unei erudiții cultivate dumnezeiește, privea mereu în retrovizor, înspre aura vechilor referințe, pe care le reactualiza spumos. Așa și cu Los delincuentes: între Mitul lui Sisif – Román încercând, la final, să urnească din loc ditamai bolovanul sub care a pitit prada – și The Asphalt Jungle, heist movie-ul clasic al lui John Huston, marja de manevră e generoasă, dar impresia că asistăm la finalul a ceva, la un fel de mostră sublimă a unei forme moarte, e la rândul ei copleșitoare.
