Ultima bienală a repus în discuție urgențele și schimbările lumii la care răspunde arhitectura în sens larg și a cerut imaginarea unui „nou contract spațial” – o propunere generoasă de reconsiderare a felului în care înțelegem și gândim locurile în care trăim împreună. Tema a fost bine intenționată, părerile criticilor au fost împărțite, iar curatorul a fost pus la zid pentru că din expoziție nu au reieșit răspunsuri concrete despre ce ar trebui făcut. Practic, bienala ne-a oferit, din nou, un spectacol pe cinste, care pare să fie din ce în ce mai puțin despre arhitectură. Dar dacă nu mai e despre arhitectură, despre ce e și cui folosește?
Am plecat fără prea multe așteptări către bienala de arhitectură de anul trecut, nu neapărat din cauză că m-au dezamăgit foarte tare alte ediții, ci fiindcă mi-a fost greu să răspund altfel decât cu o oarecare reținere la discursul aproape eroic construit în jurul temei. Ideea că arhitectura poate participa la „salvarea lumii” nu e nouă, și au existat suficiente semne că urma să văd o expoziție care își propune măcar „să o lumineze, să-i ordoneze curenții și, deci, să arate calea”, dacă nu să o salveze în mod explicit.
De când eram în facultate, la „Mincu”, ni se spunea că e important să mergem la bienală, pentru că e locul unde se vede cel mai bine poziționarea celor mai importante voci din profesie. Mai multe cursuri din „anii mici” aminteau prima expoziție internațională de arhitectură de la Veneția, Bienala lui Paolo Portoghesi, The Presence of the Past, din 1980. Expoziția principală din Arsenale, Strada Novissima (strada foarte nouă), propunea reasamblarea limbajului arhitectural cu pretextul imaginării fronturilor unei străzi, care a transformat La Corderie dell’Arsenale într-o promenadă postmodernistă. Această primă bienală a subliniat și a adus în fața unui public mai larg o poziție a lumii arhitecturii (a unei părți din ea) care a renegat „moartea ornamentului” și care a denunțat canoanele puriste.
Probabil de la intensitatea dezbaterilor care se nasc în jurul bienalelor se trage insistența cu care merg la Veneția pentru asta din 2014 încoace. În orice caz, e cel mai important eveniment de profil, are o istorie de 17 ediții, perioada ei de vizitare a fost prelungită recent la aproape 6 luni, iar numărul de contribuții a ajuns, anul trecut, la 112 participanți din 46 de țări. Ediția care tocmai s-a încheiat a fost curatoriată de arhitectul libanez Hashim Sarkis, care a propus tema chiar înainte de izbucnirea pandemiei, sub forma întrebării „Cum vom trăi împreună?” (How will we live together?).
Sarkis a arătat, în discursul curatorial pe care l-a propus, că, odată cu agravarea instabilităților globale și cu schimbările pe care le aduc ele în toate straturile locuirii, e nevoie de „un nou contract spațial”. Cu alte cuvinte, „actul” virtual care reglementează relația convențională curentă dintre un loc (iar scara locului diferă de la refugiu la planetă) și locuitorii săi (Sarkis arată că ei pot fi agenți umani sau non-umani) are nevoie de o actualizare așa încât să putem trăi împreună mai conștient și mai angajat.
În contextul în care retragerea în spațiul privat – izolarea socială – a fost esențială pentru supraviețuire începând cu sfârșitul anului 2019, tema în sine a fost mai mult decât necesară, actuală și bine intenționată. În plus, așa cum e firesc pentru o temă foarte largă, How will we live together? a repus în discuție subiecte vehiculate de alte bienale, cum au fost Reporting From the Front, ediția curatoriată de arhitectul Alejandro Aravena în 2016, sau, și mai devreme, Less Aesthetics, More Ethics, bienala lui Massimilano Fuksas din 2000.
De altfel, bienalele de la Veneția au chestionat direct sau indirect modul în care construim în contextul schimbărilor și crizelor globale cu fiecare ediție începând de la cea curatoriată de Fuksas, iar problemele nu au făcut decât să se acutizeze între timp. În 2016, „frontul” era ocupat de o arhitectură atentă la situația în care se așază, de conversii, restaurări, lucrul cu materiale refolosite – plecai de la bienală cu ideea că arhitectura poate răspunde într-un fel sau altul la problemele lumii așa încât să o facă, în continuare, locuibilă, cu utilizarea atentă a resurselor disponibile. Dar, spre deosebire de o abordare de tipul unui reportaj, Sarkis a propus mai degrabă o poziție vizionară pentru ediția din 2021. Urgentarea „noului contract spațial” s-a sprijinit pe ideea că nu mai putem aștepta decizii politice și că trebuie („noi, arhitecții”, cum se zice autocritic despre această conștiință eroică) să facem ceva decisiv pentru a trasa cadrul în care vom trăi împreună.
Curatorul a introdus cinci scări de lucru în abordarea întrebării generoase How will we live together?, direcționând de la mic la mare răspunsurile date la temă: „Among Diverse Beings” (printre ființe diverse), „As New Households” (ca noi gospodării), „As Emerging Communities” (în comunități emergente), „Across Borders” (dincolo de granițe) și „As One Planet”(ca o planetă unită). În același timp, acestea au devenit și denumirile secțiunilor expoziției din Arsenale și Pavilionul Central din Giardini, iar pavilioanele naționale au problematizat selectiv zonele tematice propuse. Scările de lucru au fost preluate și în participările „sateliților de cercetare”, cum i-a numit Sarkis: Architectural Association din Londra, ETH Zurich, Harvard University, Rice University, Hong Kong University și alte centre universitare. Așadar, pentru o perioadă foarte lungă de timp (fiindcă deschiderea a fost amânată din cauza pandemiei), tema Bienalei, How will we live together?, a fost sondată individual și instituțional în foarte multe locuri din lume.
Pe de o parte, dimensiunea acestui efort a fost aproape miraculoasă, având în vedere resursele limitate de timp de care dispun majoritatea profesioniștilor implicați în practica și cercetarea de arhitectură, mai ales în plină pandemie. Pe de altă parte, așteptările create au dat și prilejul exprimării unor mari dezamăgiri, sesizabile în răspunsuri neobișnuit de tăioase în cronicile de eveniment. Structurarea științifică a subiectului părea să anunțe o expoziție controlată, însă How will we live together? a arătat mai degrabă ca o oglindă a lumii din afara arhitecturii, în care nimic nu poate fi controlat: schimbarea climatică, criza ecologică, politici de gen, non-umanul și post-umanul, locuirea împreună cu agenți non-umani, drepturile femeilor, munca, reprezentarea politică, dezastre ecologice, colectarea de date, sisteme informaționale, moduri alternative de gestionare a spațiilor și moduri alternative de locuire a spațiilor, reutilizarea resurselor, internetul, lipsa internetului etc.
În The Guardian, criticul de arhitectură Oliver Wainwright a spus despre bienală că reflectă o formă de impostură intelectuală a arhitecților, care nu au prezentat concluziile unor cercetări serioase. O mare parte a expoziției a fost gândită ca suită de instalații multimedia — elemente video și de sunet alături de cristale, pene, veselă și alte materiale suspendate sau așezate în diverse aranjamente. Scopul lor evident și ușor de „prins” pentru orice vizitator, indiferent de profesie, a fost să vorbească despre nevoia de autoreflexivitate în post antropocen. Adică despre nevoia realmente urgentă, după dezastrele create prin exploatarea resurselor planetei și transformarea ei într-un mediu care se învârte în jurul nevoilor omului (lucru care a dus la crizele ecologice și la încălzirea globală), să ne reconsiderăm locul în lume și să devenim mai conștienți de acțiunile noastre și de cum ele afectează alte forme de viață.
Deși tema asta e cât se poate de necesară, metodele de fabricare a atmosferei introspective („de visare cu ochii deschiși”, cum a indicat tag-ul uneia dintre instalații) au fost romanțate și hiper explicite. Probabil e firesc ca Wainwright, care a observat în mod special calitatea curatoriatului în participarea Victoria & Albert Museum (cele trei moschei britanice), să întoarcă spatele unei mizanescene de genul ăsta: ea a apelat la o sensibilitate colectivă de la sine înțeleasă și a lansat discursuri despre arhitectură ambigue și, de multe ori, autosuficiente. În plus, nu a fost vorba despre inovație în asamblarea tabloului conceptual, fiindcă instalații la granița dintre tehnică, știință și artă sunt omniprezente în muzee din toată lumea. Unele dintre cele de la bienală ar fi putut să fie aduse la fel de bine din Pompidou, unde am văzut, de exemplu, în 2018, licheni crescând pe structura unui fragment de perete experimental fabricat într-un laborator de cercetare de la Bartlett School of Architecture. Cu alte cuvinte, în ansamblul bienalei, arhitectura a arătat, pe alocuri, ca un domeniu care face eforturi să înglobeze orice – totul. În demersul, de altfel necesar, de depășire a granițelor disciplinare și de repoziționare intelectuală, aici a fost depășită mai curând specificitatea cunoașterii profesionale și importanța angajării ei. Ceea ce a numit Wainwright „impostură” a părut să fie artă vizuală care aspiră la angajament social și politic, dar unde e greu de spus că a fost vorba cu adevărat despre o formă onestă de introspecție.
Contribuțiile cele mai relevante din cadrul Bienalei How will we live together? au fost tocmai cele care au căutat să situeze conștient și justificat arhitectul (și arhitectura) în contextul instabilității globale. Mă gândesc la contribuții din Arsenale ca cea adusă de Elveția, „Cooperative Conditions: A Primer on Architecture, Finance and Regulation in Zurich” (Condiții de cooperare: un strat de bază al arhitecturii, finanțelor și reglementărilor în Zurich) sau „Communal Atemporal Practices” (Practici comunale atemporale), un studiu făcut de GSD Harvard și ETSAM, la cele ale unor birouri ca Raumlabor, din Germania, care a luat și un Leu de Aur pentru cea mai bună participare cu „Floating University Berlin”, OMA – care a pus în discuție arhitectura spitalelor, Práctica, Spania – care a vorbit despre importanța integrări unui curs de apă în economia ecologică a unui oraș prin proiectul Rethinking Someș, Pavilionul Special al Artelor Aplicate alături de Victoria & Albert Museum, „Three British Mosques” (trei moschei britanice) sau pavilioane naționale ca Japonia, SUA, Belgia, Austria, Bahrain și Filipine.
Poate cele mai interesante și apreciate prezențe naționale au fost cele ale Japoniei și Statelor Unite ale Americii. Într-o anumită măsură, în ambele cazuri a fost vorba de un fel de demitologizare a actului de a construi, de înțelegerea lui ca serie de acțiuni raționale, dar cărora nu le lipsește o semnificație culturală, dincolo de edificare în sine.
Pavilionul Japoniei a propus, într-o formă dezasamblată, expunerea unei locuințe obișnuite, cu toate elementele ei constitutive dispuse ca arhivă organizată cronologic. Fiecare element a devenit, în felul ăsta, un martor al unei perioade din viața casei. Metoda de expunere a arătat cum poate fi casa privită ca arhivă și, în același timp, ca magazie de materiale printre care te poți plimba, pe care le poți refolosi și care poate nu au stat niciodată unul lângă altul în realitatea asamblată a construcției: grinzi din lemn, mânere de uși, tâmplării, izolații improvizate. Printr-o formă indirectă de lectură, „arhiva” a spus o poveste despre modul în care s-au schimbat nevoile locuitorilor în timp, despre resursele și uneltele pe care le-au avut la îndemână și despre potențialul de reutilizare a materialelor, care a și fost testat în diverse feluri în jurul pavilionului.
Pe de altă parte, pavilionul SUA a arătat, în exterior, scheletul asamblat al unei locuințe: o structură din lemn – foarte comună în Statele Unite, unde peste 90% din locuințe sunt construite în felul ăsta. De obicei structura din lemn nu rămâne la vedere, iar despre etapa asta intermediară curatorul, arhitectul Paul Preissner, spune că are o anumită frumusețe de care suntem mai puțin conștienți.
În pavilion, o serie de machete a propus explorarea și valorificarea posibilităților de lucru cu lemnul (mai ales având în vedere impactul redus pe care îl are asupra planetei față de alte materiale), iar, în paralel, fotografiile expuse au dublat discursul tehnic cu unul socio-cultural, care a vorbit despre atmosfera, munca și viața de pe șantiere. În plus, pentru Preissner a fost important să recupereze sistemul constructiv în cadre din lemn în memoria colectivă, ca parte a ce înseamnă cultura locuirii în Statele Unite începând cu secolul al XIX-lea. Dacă ne gândim la stereotipul „casei americane” din suburbii, așa cum o știm din filme și desene animate, e o casă față de care știm, din reflex, că nu putem avea nicio „trăire arhitecturală”, că e mai importantă atenția la peluza din fața ei. Tocmai sensibilitatea față de arhitectura „obișnuită” a făcut din contribuția curatoriată de Preissner un soi de microeveniment despre frumusețea banalității, a lucrurilor care sunt la îndemână, chiar dacă nevăzute. În vârtejul bienalei, pavilionul SUA a fost un moment de claritate și de relaxare, fie și numai pentru schimbarea de perspectivă asupra grădinilor bienalei de la înălțimea etajului structurii exterioare, în care te puteai urca. Cartea lui Paul Preissner, Kind of Boring, lansată la începutul anului 2021, propune, în același sens, înțelegerea arhitecturii ca mediu care nu cere nimic de la cei care îl ocupă, care te lasă în pace.
Pavilionul României, curatoriat de echipa de arhitecți a biroului Poster (câștigătoare a concursului organizat de Uniunea Arhitecților din România cu propunerea „Fading Borders”), a așezat față în față două demersuri de cercetare care problematizează noțiunea de comunitate diasporică. Contribuția a propus mai degrabă o chestionare a limitelor întrebării lui Sarkis – „cum vom trăi împreună?”. Răspunsul implică și înțelegerea felurilor în care trăim, de fapt, separat, ce înseamnă faptul că trăim separat în economii și culturi pe care le aducem împreună și care sunt consecințele spațiale ale fenomenelor de migrație. Realitatea de dincolo de granițele țării a fost expusă prin proiectul „Plecat” al echipei Teleleu, adică jurnalista Elena Stancu și fotograful Cosmin Bumbuț, iar fenomenul orașelor în declin – atât consecință, cât și generator al desprinderii unor segmente mari de populație din interiorul granițelor – a fost reprezentat prin cercetarea „Shrinking Cities in Romania”, condusă de arhitecta Ilinca Păun-Constantinescu și echipa Ideilagram. M-am bucurat să văd proiectele astea acolo, chiar dacă mi-a venit să mă gândesc la cozile de la intrarea în țară de la începutul pandemiei și la reacțiile de atunci și să mă întreb „cum vom putea trăi din nou împreună vreodată?”.
O problemă a evenimentelor de la Veneția e că aduc anual un număr semnificativ de turiști (probabil în jur de 800.000) într-un oraș unde pare că nu mai încape oricum nimic altceva în afară de turism. El devine, de fapt, scena unor trasee culturale, unde rezidenții orașului sunt nevoiți să ocupe cât mai puțin spațiu. Problemei Veneției cu turismul i-a fost dedicată, în Pavilionul Central din Giardini, o „radiografie” care a sărbătorit deopotrivă „rezistența și fragilitatea” insulei, în cadrul subtemei comunităților emergente. Numai că a făcut-o chiar din interiorul unei părți a problemei. Carolyn Smith, arhitectă și cercetătoare, a criticat, în Architectural Review, felul în care Fundația Bienalei tratează orașul „ca fundal ornamental” și a sugerat că întrebarea „Cum plănuim să trăim cu Veneția?” ar fi fost una mai potrivită, alături de decizia de a nu mai organiza ediția din 2021. Bienalei lui Sarkis i s-a mai reproșat risipa de resurse (a fost susținută financiar de guvern printr-un procent de 12% din bugetul total alocat pentru cultură) direcționate înspre un eveniment care produce instalații temporare, dar și calitatea curatoriatului, despre care s-a scris că a fost sesizabilă pentru că a lipsit. Sigur, lucrul ăsta e discutabil, fiindcă aparenta lipsă a unui curator abil vine și ca o consecință a densității expoziției, prin care s-a încercat, cu bune intenții, un răspuns la vastitatea temei. Dincolo de diversitatea și dezechilibrul între contribuțiile prezentate în expoziția principală, sinteza dintre disciplină și tot ce o atinge a părut mai cu seamă necontrolată în Pavilionul Italiei din Giardini, care a parcurs, într-un ritm foarte alert, toate urgențele și diversele lor rezolvări, aproape sub formă de checklist.
Așa cum aminteam mai devreme, ambițiile temei s-au așezat în linia începută în 2000, de când aproape fiecare bienală și-a asumat (într-o formă sau alta) rolul de a aminti că arhitectura trebuie să fie mai conștientă de sine, și, în același timp, de lumea în care se așază. Atitudinea autoreflexivă e foarte necesară în orice domeniu, numai că, nestăpânită, ea pare să devină mai degrabă o formă de ruminație – ceea ce pare că s-a întâmplat, cel puțin pe alocuri, anul trecut la Veneția. A fost vorba despre cum vom trăi împreună ca societăți incluzive, despre cum vom răspunde inegalităților sociale, despre cum vom adresa crizele de locuire, formele de opresiune, dezastrele naturale, despre cum ne vom uita la acțiunile distructive din trecut și despre cum vom consimți la a nu mai acționa distructiv în viitor. Trebuie spus că, în contextul ăsta, aerul universalist și formele de fals eticism discursiv ale unora dintre textele care au însoțit diverse contribuții au arătat mai degrabă rezistență simptomatică la introspecție. Sigur că ele nu au fost prezente în toată bienala, dar, atunci când au apărut, a fost sub forma unor aforisme de genul unor „definirea granițelor, a distanțelor, a porozităților [...] – a indivizilor, grupurilor, societății, speciilor și practicilor spațiale – va descrie distanța dintre orașul curent și cel viitor”, „premiza acestei contribuții e că proiectul de arhitectură, ca practică narativă speculativă, poate încuraja o schimbare esențială în felul de a comunica către public, care să explice criza climatică, anticipând totodată alte lumi posibile” sau „în spațiile și în experiențele tranziționale există visuri și o viziune despre eternitate”. În astfel de cazuri, discursul arhitectural a fost pur și simplu un refugiu retoric menit să demonstreze bunele intenții ale participărilor.
Cât despre ediția viitoare, Roberto Cicutto, președintele Fundației Bienalei, a propus-o pe arhitecta și teoreticiana Lesley Lokko în rolul de curator pentru 2023. În comunicatul de anunțare a desemnării ei, board-ul Fundației Bienalei și-a arătat încrederea că următoarea expoziție va stabili un dialog cu problemele ridicate de Sarkis și că va continua să reprezinte o disciplină a arhitecturii „strâns legată de nevoile oamenilor și ale planetei în general”. Faptul că există o continuitate intenționată în numirea unor curatori preocupați de probleme dificile pentru cultura arhitecturală e benefic, fiindcă participă la menținerea acestor probleme în conștiința profesională. Până la urmă, istoric, chiar și aparentele revoluții ale limbajului arhitectural au venit în urma unor oarecare continuități, ale unor căutări teoretice și expresive întinse pe secole. Și, în orice caz, întotdeauna există, așa cum e firesc, poziționări alternative celor considerate convenționale. Însă procesele implicate în astfel de repoziționări intelectuale nu sunt evenimente, le lipsește dimensiunea spectacolului și, de cele mai multe ori, devin artificiale odată curatoriate pentru a fi livrate către orice fel de public. De aici vine și dificultatea expunerii în cadrul unui eveniment cum e o bienala de arhitectură.
Dacă la început vorbeam despre ecoul bienalei postmoderniste a lui Paolo Portoghesi, nu trebuie să reiasă că acea bienala a fost vreodată lăudată în unanimitate pentru că a fost prima și nici că a inventat o poziție care nu exista deja în teoria sau practica de arhitectură din lume – cartea Complexity and Contradiction in Architecture, a lui Robert Venturi, apăruse deja în 1966, iar Piazza d’Italia, din New Orleans, în 1978, iar astea sunt doar exemplele foarte la îndemână. De altfel, despre Strada Novissima, expoziția centrală a lui Portoghesi din 1980, teoreticianul de arhitectură Kenneth Frampton a spus că a „promulgat o pastișă populistă care a redus eficient arhitectura la un pic mai mult decât o mizanscenă reacționară”. Massimiliano Fuksas, curatorul Bienalei Less Aesthetics, More Ethics, are altă părere: el crede că au fost două bienale „puternice” – a lui Portoghesi, în 1980, și a lui, în 2000 – pentru că „amândouă au schimbat ceva”, iar „dacă faci o bienală, trebuie să schimbe ceva”. Judecata asta nu trebuie luată ad litteram, dar e ușor de justificat, fiindcă ambele expoziții au marcat momente istorice sensibile pentru cultura arhitecturală: în 1980, bienala lui Portoghesi a fost un manifest al emancipării limbajului arhitectural de sub „tirania” purismului, în timp ce bienala lui Fuksas a cerut temperarea arhitecturii iconice, a spectacolului și risipei de resurse în contextul începutului recesiunii economice din anii 2000.
Cum putem măsura astăzi schimbările pe care le aduce o bienală „puternică”? În numărul de menționări, în recenzii, în conflictele intelectuale din jurul ei, în discuțiile despre calitatea locuirii, care au loc oricum, în discuțiile despre instabilitatea globală, care au loc oricum? În fond, e greu de crezut, dacă nu naiv, că un eveniment care se bazează, prin natura lui, pe spectacol și turism cultural poate pretinde că e, în esență, un motor al luptei care se întâmplă la firul ierbii. Poate ar fi suficient pentru o bienală puternică să ofere spațiul necesar unor voci relevante din profesie, fără să creeze iluzia că ele sunt aliniate ideologic în vreun fel.
Nu pot să îmi amintesc bienala din 2021 ca pe o bienală puternică. În unele dintre cele mai articulate puncte ale expoziției, a fost important de aflat, pentru publicul mai puțin atent până acum la evoluția arhitecturii în lume, că există practici locale contemporane sau istorice din care sunt extrase metode de lucru utile în mod curent, că există moduri de organizare socială care sunt benefice creșterii calității locuirii. Există, deci, o serie de procese care ne arată că arhitectura și cultura arhitecturală nu sunt complet inadecvate momentului, că sunt ajutate și că participă la viața mai mare a lumii, așa cum e firesc. În alte momente, la bienală, a fost greu de înțeles unde în crizele globale pe care le navigăm e utilă situarea și angajarea cunoașterii profesionale specifice arhitectului – și poate asta e o întrebare importantă. Nu cum putem fi relevanți în adresarea instabilității globale sau cum ne putem schimba pentru a fi mai relevanți, ci, în primul rând, unde și dacă există cu adevărat teren fertil pentru o contribuție semnificativă pe care să o aducem ca arhitecți. Sigur că suntem arhitecți și locuitori conștienți ai planetei în același timp și sigur că suntem, în primul rând, locuitori ai planetei. Bineînțeles că, uneori, putem și e nevoie să acționăm cu asumarea ambelor identități în același timp. Alteori, dacă vorbim despre bienala de arhitectură, e greu de înțeles – altfel decât ca risipă, diversiune sau simptom – natura unui episod autoreflexiv în care subiectul devine mai degrabă o preocupare secundară pentru el însuși.
Expoziția „Fading Borders” prezentată în Pavilionul Național al României din Giardini poate fi vizitată și în București, până pe 13 februarie, în clădirea Tandem. O prezentare mai largă a unei selecții de participări din cadrul bienalei din 2021 poate fi găsită în numărul 164 al revistei Zeppelin, în articolul „Bienala de Arhitectură de la Veneția. Între superficialitate și substanță. E rău să fii woke?”.
FOTO main: „Composite Presence", Pavilionul Belgiei. Foto: Ilinca Pop
