În numărul 3 din Scena9 pe hârtie vorbim despre viitor și întrebările cu care privim către el, așa că am invitat la discuții mai mulți gânditori, autori și cercetători preocupați de ceea ce ar putea să urmeze.

Astăzi, stăm de vorbă cu Liu Cixin, cel mai cunoscut autor de science fiction din China și unul dintre numele-cult ale anticipației din toată lumea. 

Înainte să-și imagineze universuri noi și civilizații extrapământene pe hârtie, Liu Cixin a lucrat ca inginer într-o centrală electrică, experiență pe care o poți întrevedea în fundalul unora dintre textele sale. Începând cu anii '90, cărțile lui au pus bazele unei culturi literare science fiction în spațiul chinez, unde acest gen, oricum fără o tradiție prea bogată, fusese interzis de guvernul comunist cu un deceniu în urmă. În 2007, însă, Liu Cixin a publicat Problema celor trei corpuri, primul roman din trilogia Amintiri din trecutul Terrei, care a pus SF-ul chinez pe harta mare a lumii și pe autor l-a propulsat direct printre clasicii explorării scenariilor posibile despre viitorul umanității și al vecinilor de spațiu.

Trilogia, din care mai fac parte, Pădurea întunecată și Capătul morții, ia urma unor întrebări fundamentale pentru experimentele mentale din science fiction: Dacă nu suntem singurii rătăciți prin Univers? E înțelept să stabilim legătura cu alte civilizații, dacă nu le cunoaștem istoria, intențiile și, mai ales, tehnologia? Cum s-ar scinda umanitatea la aflarea veștii că o civilizație necunoscută, de pe o planetă avariată cu trei sori, se îndreaptă spre Pământ? Printr-un cocktail de teorii ale fizicii, experimente mentale, științe sociale și întrebări filosofice, toate procesate printr-o scriitură excelentă și artă a suspansului, Liu Cixin construiește una dintre cele mai convingătoare odisee spațiale din literatură. Pe alocuri, poate pentru un cititor vestic, scenariile lui Cixin și revizitările critice ale Revoluției culturale pot părea critice față de aparatul de stat chinez. Scriitorul respinge însă ideea că ar face artă politică, ba chiar spune într-un interviu că „Dacă China s-ar transforma mâine într-o democrație, ar fi iadul pe pământ”. 

Indiferent de lectura ieologică a cărților lui, ele sunt material numai bun de blockbuster, dar adaptarea pentru ecran tinde să devină subiect de film în sine. După mai multe întreruperi și amânări, anul trecut Netflix anunțase în sfârșit că va ecraniza Problema celor trei corpuri, împreună cu un producător chinez. Doar că la final de 2020, producătorul Lin Qi, un magnat al industriei jocurilor video din China, a fost otrăvit. Până vom afla soarta filmului, cel mai bine ar fi să citiți cele trei volume de Amintiri din trecutul Terrei, traduse la Editura Nemira. 

Am stat de vorbă prin email cu Liu Cixin despre SF, știință și politică, despre lecțiile pandemiei și despre lentilele prin care vedem viitorul.

Chiar de la începuturile SF-ului, politica și literatura s-au influențat una pe cealaltă. Cum ați spune că a funcționat influența asta dublă în cazul dvs.?

Science fiction-ul are cu siguranță o natură puternic politică, dar în ceea ce mă privește, folosirea SF-ului pentru a reflecta sau critica realitatea actuală nu e interesantă. Cred că SF-ul ar trebui să ofere mai multă atenție lucrurilor care transcend realitatea actuală. Dacă SF-ul poate să ne influențeze înțelegerea lumii actuale, este și datorită perspectivei  în care, dintr-un viitor îndepărtat, atât în timp, cât și în spațiu, dintre planetele distante ne putem întoarce la realitatea acestui moment. Aceasta e o percepție care lipsește în ficțiunea realistă. SF-ul ne poate arăta posibilitățile infinite ale viitorului și poate folosi personaje ale prezentului în lumi imaginare pentru a face experimente mentale, conducând în felul ăsta la o înțelegere mai adâncă a realității curente. 

Vorbind despre influențe, știu că, după publicarea Problemei celor trei corpuri, agenția spațială chineză v-a cerut să-i fiți consultant. Ce s-a întâmplat cu această colaborare? 

Eu sunt doar un scriitor de SF, nu un cercetător profesionist, așa că nu pot fi un consultat propriu-zis în ceea ce călătoriile spațiale în adevăratul sens al cuvântului. Ce pot face e să folosesc lumea nemărginită a imaginației științifice, parte din propria muncă, parte comisionată, pentru a activa gândirea inovatoare a inginerilor și tehnicienilor.

Contrar credinței foarte răspândite, predicțiile autorilor SF  nu sunt cele mai precise. Sunt două texte clasice de SF care-și iau numele din ani, 1984 și 2001: Odiseea spațială. Amândoi acești ani au trecut și, dacă luăm 1984 și 2001 așa cum au fost în realitate, și îi comparăm cu cei din cărți, veți înțelege ce spun. De fapt, SF nu prezice deloc viitorul, ci mai degrabă expune diferite posibilități pentru viitor. Unele părți din aceste viitoruri posibile poate că încă nu au venit, dar care anume dintre ele nu poate ști un autor de SF. Aceste posibilități pot fi descrise în ficțiune, ne pot deschide gândire, ne pot face să depășim constrângerile realităților actuale și ne pot pregăti mental pentru adevăratul viitor. 

Aproape toate cărțile SF pe care le cunosc construiesc scenarii ale unui viitor întunecat. Cum vă explicați acest bias și această preferință pentru perspective pesimiste? Credeți că însuși conceptul de viitor activează, înainte de toate, frici și incertitudini, pe care majoritatea scenariilor le reflectă?

Răspunsul e simplu. Deși viitorul construit în SF chiar e de cele mai multe ori întunecat, asta nu înseamnă că autorii SF sunt pesimiști. E vorba de poveste. Cu toții sperăm la viitoruri luminoase, dar atunci când ele apar în ficțiune, de obicei n-au nicio savoare, în vreme ce viitorurile întunecate pot produce conflicte dramatice, care-i captivează pe cititori. Aceste scenarii întunecate funcționează ca avertismente, care să-i facă pe oamenii din realitatea prezentă conștienți de pericolele și capcanele cu care se confruntă umanitatea, și-n felul acesta le permit să evadeze din aceste viitoruri întunecate. Spunea un critic că motivul pentru care viitorul întunecat din romanul 1984 nu s-a întâmplat a fost, în mare parte, chiar 1984. Fără îndoială, e o exagerare, dar în același timp explică adevărata semnificație a distopiei în SF.

Spuneți într-un interviu că umanitatea are un viitor plin de speranță și că sunteți optimist când vă gândiți la ce va urma. Dată fiind experiența colectivă a umanității în 2020, credeți că avem vreo șansă să creăm împreună acest viitor plin de speranță sau avem șanse mai mari să facem variații pe teme catastrofice?

Eu încă sunt optimist în ceea ce privește umanitatea. Epidemii la scară largă au avut loc de multe ori în istoria oamenilor, iar ceea ce am trăit în 2020 nu a fost cu nimic diferit de un dezastru din vremurile antice, și cu siguranță nu a fost o mare surpriză. De catastrofe cu adevărat fără precedent e posibil să avem parte în viitor, dar eu cred că umanitatea are abilitatea să treacă cu bine peste ele. Dacă tot ați adus vorba de alegerile colective ale umanității, ele cu siguranță sunt importante în dezvoltarea și perpetuarea civilizației, dar la scara mare a istoriei e cu siguranță foarte greu să garantezi că fiecare alegere va fi cea bună. De o alegere sunt sigur că e bună, și anume să continuăm dezvoltarea științei și tehnologiei. Doar ele pot aduce victoria finală a oamenilor asupra catastrofei. Dezvoltarea lor constantă e cea mai importantă bază pe care umanitatea poate construi un viitor frumos. Dacă însă dezvoltarea asta se oprește sau chiar regresează, indiferent cât de bine s-ar descurca umanitatea în alte direcții, cu greu putem întrezări un viitor luminos. 

În cărțile dvs. construiți universuri întregi, fiecare cu legile sale fizice și metafizice. Care e cea mai complicată parte pentru dvs. în procesul de creare a unei lumi ficționale? Și cum vă face să vă simțiți faptul că oricând aveți puterea să faceți să dispară lumi și civilizații întregi?

Deși cred că SF-ul este o literatură care transcende realitățile de azi, ea nu transcende și natura. Adică, oricât de nebunească ar părea expresia imaginației în ficțiune, tot trebuie să urmeze legile naturii, ceea ce nu include principiul supranaturalului. Cea mai dificilă parte a procesului e să produci inovație în SF și în elementele poveștii din legile naturii. Să faci SF care urmează legile naturii e simplu, dar să faci asta într-un mod palpitant și chiar să-l pui pe cititor pe gânduri e, fără îndoială, destul de greu. 

Atunci când scrii SF, e drept că, de multe ori, lumi întregi pot dispărea într-o clipă. Dar personal, n-am simțit niciodată că am putere asupra vieții și asupra morții. Abordez scrisul cu cel mai adânc respect pentru univers și pentru natură. Uneori, simt cum, în fața universului, umanitatea e mică și neajutorată. În SF, distrugerea umanității sau a lumii trebuie să se petreacă după legea naturală, astfel că ceea ce are cu adevărat putere asupra vieții și a morții e legea naturală. Eu nu pot decât s-o urmez, și nu pot niciodată să-i scap. 

Într-o povestire a dvs., Planete invizibile, vă întoarceți în istoria antică, unde imaginați un fel de proto-mașină de calcul, făcută din oameni - temă pe care o explorați și în Problema celor trei corpuri. Credeți că, într-un fel, azi suntem cu toții parte dintr-o astfel de mașinărie planetară, pe care o acționăm așa cum făceau soldații din cărțile dvs.? Și, pornind tot de la acest exemplu, credeți că internetul din zilele noastre poate fi văzut ca o versiune a mașinăriei la care visa regele din Yan (creată de către cei puternici, folosind putere militară și inputul maselor, pentru a ajunge la nemurire / singularitate)?

Dacă vă referiți la Universul însuși, atunci cu siguranță suntem parte dintr-o mașinărie a Universului. Suntem obișnuiți cu distincții binare: să împărțim lumea în „societate umană” și „natură”, de parcă noi am fi un colectiv separat de natură. Dar asta e o iluzie și, indiferent cât de mult ar avansa civilizația umană, indiferent ce cultură sau tehnologie am avea, suntem tot produsele naturii și așa vom fi mereu. 

Internetul de azi a fost construit pe același principiu cu computerul bazat pe energie umană al Împăratului Qin, dar în aceeași măsură cele două sunt și diferite. Internetul nu a fost construit de către cei puternici, cu forță militară, așa cum spuneți: internetul modern a fost inițial folosit în aplicații militare, dar apoi a fost dezvoltat de civili și a devenit produs de piață. Explorarea spațială și energia nucleară sună mai degrabă a ce descrieți dvs. 

Pornind de la romanul dvs., Pădurea întunecată, a început să circule o așa-numită teorie a internetului ca pădure întunecată. Împărtășiți această viziune, în care internetul e populat de amenințări necunoscute, de care nu suntem conștienți atunci când acționăm, de multe ori cu cele mai bune intenții?

Nu cred asta. În primul rând, așa-zisa teorie a pădurii întunecate e doar o fantezie și un element din intriga unei povești SF, cu siguranță nu a fost demonstrată științific. Apoi, în poveste, starea pădurii întunecate se aplică doar la scara uriașă a spațiului cosmic. În acest spațiu, există mai multe civilizații dotate cu conștiință, de care ne separă distanțe fabuloase, astfel încât nu-și pot desluși una alteia detaliile, doar trăsăturile de suprafață. Ceea ce diferă destul de mult de lumea în care trăim și de lumea internetului.

Care ar fi câteva exemple de lucruri despre care ați crezut la un moment dat că se vor întâmpla în viitor, dar care până la urmă nu s-au adeverit?

Hmmm! De fapt, majoritatea predicțiilor mele s-au dovedit incorecte. De exemplu, la începutul anilor '80, când eram student, credeam că în 2020 vom trăi într-o epocă a explorărilor spațiale, în care umanitatea va crea cu siguranță orașe spațiale pe orbita Pământului, că vom trăi pe Marte și pe Europa. Dar acum toate lucrurile astea par un vis. În același timp, prima dată când am ajung să folosesc un computer, nu aveam nici cea mai vagă idee cum ne va transforma viețile această nouă epocă a informației. 

Cum ați trăit perioada pandemiei și cum credeți că va schimba ea lumea în viitorul apropiat? Care credeți că ar fi cele mai importante lecții ale pandemiei despre reacția umanității în fața unei amenințări globale?

Cel mai puternic sentiment pe care mi l-a provocat pandemia a fost că viitorul umanității e plin de incertitudine. Nu putem prevedea viitorului printr-o gândire lineară. Înainte, credeam că sosirea unei amenințări globale și colective va determina umanitatea să se unească și să înfrunte cu solidaritate pericolele. Acum mi se pare un idealism prea mare. Nu doar că pandemia nu a făcut umanitatea să se unească, ba chiar a accelerat divizarea lumii. De lucrul ăsta trebuie să ținem cont pentru pericolele care ne pasc mai departe.

 

Poate SF-ul să contribuie la adoptarea mai ușoară și neproblematică a unor viziuni și tehnologii folosite de guverne și corporații pentru un mai mare control asupra oamenilor?

Chiar dimpotrivă, SF-ul modern ridică mult mai adesea avertismente despre folosirile negative ale tehnologiei. Și asta include și controlul social din ce în ce mai mare și puterea centralizată a statului. Majoritatea SF-ului îi îndeamnă pe oameni să fie sceptici cu tehnologia, să nu o accepte orbește, fără să cântărească. 

Care credeți că va fi cel mai bun lucru pe care viitorul apropiat (circa zece ani de-acum) îl va aduce umanității?

Cred că în următorii zece ani ne putem aștepta la cel puțin două lucruri: În primul rând, inteligența artificială va continua să se dezvolte rapid, și va intra și mai mult în viețile noastre. Deși inteligențele artificiale puternice din SF poate că nu vor apărea în zece ani, AI bazată pe actuala tehnologie tot are o forță transformatoare uriașă și poate chiar va deschide o nouă epocă, la fel cum a făcut internetul.

În al doilea rând, actuala pandemie determină țările să-și consolideze cercetarea în medicină și biotehnologie. Cred că descoperirile din aceste domenii se vor face mai repede ca înainte, mai ales în aplicațiile medicale ale ingineriei genetice. Asta va aduce vești bune pentru sănătatea și longevitatea oamenilor, și o victorie asupra bolii.