Listă complet subiectivă de oameni care fac muzică în România, de la ambient la noise, de la pop la shoegaze. Oameni despre care nu auzisem mare lucru până anul ăsta, muzică despre care mi-ar plăcea să aud mai multe. Poate îți place și ție ceva de pe aici. Și poate ai și idei de alte muzici românești noi, despre care ar fi trebuit să știu deja - lasă-n condica de sugestii, reclamații și comentarii de la final.
JazzyBIT
Când apari (pe locul 9, chiar), în topul Muzici și Faze (2014) e mai greu să ai pretenția c-ai fi vreun newcomer - și, de altfel, JazzyBIT nici nu susține așa ceva. Zic eu, doar, că până anul ăsta n-auzisem de ei. Să fie din cauză că ei sunt bănățeni de la Timișoara, eu Mitică regățeancă? Sau din cauză că ei fac un anume soi de jazz - iar eu am un mic ghimpe din oficiu împotriva genului? (Mi se pare că dacă-i prost făcut, e muzică de lift). Oricum, nu contează de ce nu-i știu eu; contează că anul ăsta a apucat să-i cunoască ceva mai multă lume, pentru că au scos un album nou, Horizon. Și asta, după standardele mele, nu-i muzică de lift:
Băieții zic că e „o combinație energică de jazz și rock, presărată pe ici, pe colo, cu blues, latino și funk” sau „loud jazz”. Băieții sunt trei (Teodor Pop - clape; Mihai Moldoveanu - bas; Szabó Csongor-Zsolt - tobe). Zic de-astea din 2012 și anul ăsta zic la Marele Picnic ShortsUP, la Untold, la Green Island din Arad și prin alte locuri, încă neanunțate. M-aș duce după ei vara asta, pentru că mi se pare că au ceva tonic, fără să fie banal-optimist, ceva dansabil, fără să fie repetitiv-isteric. Merge bine sound-ul ăsta acum, pe prea mult soare afară - și ceva îmi spune că ar putea să țină loc de vreme bună și-n lunile mai reci.
Helen
Helen e o fată. Sigur ți-ai dat deja seama de asta, pentru că ești foarte perspicace. Poate, însă, nu te-a frapat faptul că în indie-ul românesc nu prea plouă cu gagici. Există o Alexandrina, niște soliste și backing vocals mișto prin diverse trupe, câteva tipe care fac hip-hop independent sau jazz crossover și-l fac bine. Dar vreau și eu o Lorde, o LP, până și-o Lana, ceva. Nu zic că Helen e așa ceva - și foarte bine că nu e, să fie ce și cum vrea ea să fie.
Și e ok Helen. E o voce puternică, în stare și de nuanțe subtile, dar și de balade/imnuri în zona Adele, dacă vrei. Are producție ca lumea, profi, în spate - și pe muzică și pe videoclipuri. Dacă nu ești neapărat fan pop glossy, să știi că are pe pagina ei de SoundCloud și un mix mișto după Tell Me, single de pe EP-ul In Another Place. Dar ce mă bucură pe mine cel mai mult, ce sper că n-o să retracteze sau să reformuleze dacă ajunge în mainstream, e discursul personal și de forță despre cum e să fii femeie. Mai-mai că i-aș zice feminist. Aștept s-o aud și live ca să mă pronunț mai departe, dar ce-am auzit până mi se pare și necesar și bun.
ENVIRONMENTS
Sper să-mi sară cât mai multă lume în cap că i-am inclus pe lista asta pe ENVIRONMENTS. ENVIRONMENTS sunt o trupă de ambient/synth/noise, sunt Ștefan Panea, Alex Ghiță și Marius Costache. Sunt muzicieni care colaborează cu tot felul de alte proiecte, inclusiv Alexandrina. Și, pe bune, nu-s o noutate: formația există din 2011. Păstrând proporțiile bulei hipsterești în care plutesc eu, sunt cult classics, genul de nume la care se exclamă: „Mamă, da, ce mișto sunt!” Acestea fiind zise, pe Facebook au, la momentul publicării acestui articol, 1.375 de fani, deci îi pun pe lista asta. Al doilea motiv care le legitimează, după mine, prezența, e frumusețea asta de clip nou(ț), lucrat în mai la Animation Worksheep.
Eu aș vrea ca ENVIRONMENTS să fie sleeper hit - o chestie care există de ceva vreme, dar știe prea puțină lume de ea, până explodează total neașteptat. Slabe șanse; am menționat ce cântă? Partea bună e că la ei pe BandCamp (link pe numele formației, mai sus) găsești suficiente piese cât să-ți alimentezi o obsesie în devenire: patru release-uri, mixuri și piese scoase separat. Asta în cazul în care simți nevoia de obsesii cu dark jazz și alte muzici ca un montagne russe: care te ridică și te coboară prin emoții intense, dar te și trec prin peisaje numai bune de pase introspective și meditative .
Soundopamine
Mie mi se pare că Soundopamine merg în orice tip de peisaj, de la pădurea din Covasna, la insula din Călărași, la plaja de la Marea Neagră. Și mi se pare așa pentru că sunt un om simplu, care se bucură de fiecare dată când prinde șlagărul Stai blană prin vreo boxă. Nu se-ntâmplă nici pe departe atât de des pe cât mi-aș dori.
Soundopamine se descriu în tot felul de comparații și metafore care-i prind, printre care „sinestezie”, „arhitectură a paradisului”, jazz cu tribal / techno, „Everyday Paradise”, „tehnologie cognitivă care poate să oprească timpul” ș.a.m.d. Eu, un om simplu, cum spuneam, aș zice mai pe scurt: feel good vibe, perfect pentru peisajul muzicii de dans contemporane, dominat de synthpop. Dacă știi cine-i în spate, nu te mai miri că le iese bine ce fac - Soundopamine sunt Cristian Munteanu și Roman Botnari, cu vreo 20 de ani de experiență în techno, hip-hop și jazz. Plus NTHS la voce, care dă miere și căldură și vară și culori colorate melodiilor. Cu influențe din minimal, tehno și psihedelic, cu improvizații în live, e probabil cel mai natural trip pe care pot să-l am zilele astea.
Orkid
Orkid sunt trei băieți (Vlad Ilicevici la chitară și voce; Andrei Tănase la bass; Radu Pop la tobe), care fac muzică simplă, pe care să gândești. Se revendică, de altfel, de la toate genurile de muzică redusă la esențe, care împinge la cultivat gânduri: punk, blues, prog și post-rock. Le pui pe-o scenă, amesteci bine, și-ți iese un shoegaze construit cinematografic, ca la carte. Cu începuturi repetitive & obsedante care lasă loc crescendo-urilor dramatice, o să mă aventurez să spun că-i tare bine că există în România o trupă care sună ca Mono (și alte repere grele din shoegaze).
Treaba cu cinematografia nu-i doar genul ăla de analogie obosită, pe care-o face toată lumea când scrie despre shoegaze - când vine vorba de Orkid e și o coincidență biografică. Ilicevici și Tănase chiar sunt regizori de film, Ilicevici e unul dintre oamenii care face festivalul internațional de film de animație Anim’est, iar Radu Pop e animator. De-un an, oamenii ăștia trei muncesc la un album cu zece piese, pe care promit că-l auzim din octombrie. Până atunci, mi s-ar părea mișto să-i mai vedem în live-uri, care, pentru shoegaze, poate mai mult decât pentru synth și variile arome de electro populare în indie-ul românesc, e o probă de agregare a publicului prin toate stările posibile - de la uitat la șireturi, la dat ritmic din pleată, la tot feluri de filme interioare intense.
Omelette
De fapt, pe Dez și Zăbrăuțeanu îi știi deja - dacă nu în formula Omelette, atunci de la Jazzadezz, cu care-au scos două albume: Inimani Mal (2008) și Panta Rhei (2010). La proiectul ăsta l-au cooptat și pe Vali Chincișan, care VJ-ește din 2004, deci nu-i nimic nou aici. Nici măcar videoclipul ăsta, vechi deja de două luni (o viață de memă!), care adună o parte importantă a glitterocrației din București.
- și care, cu relanti-ul lui, imprimeurile din visuals proiectate pe oameni și atmosfera (veridică) de petrecere gender-fluidă te transportă exact în prezentul scenei de party-uri contemporane.ro. E un filtru bun, clipul ăsta, pentru că-i face ușor de evaluat de-un potențial ascultător care încă nu-i știe. Varianta 1: dacă ai evita în viața reală genul ăsta de oameni și de party-uri, atunci probabil și synthpop-ul lor pe jumătate eteric, pe jumătate dansabil, te va lăsa complet rece, nothing to see here, move along. Dacă, în schimb, seara din clipul de mai sus seamănă, cât de cât, cu genul tău de joi/vineri/sâmbătă, ai mari șanse să nu te mai oprești din ascultat Omelette. Bonus: pe lângă peisajul melodic care, îndrăznesc să spun, ajunge la nivelul unor The Postal Service, circa 2003-2004, Omelette au și versuri inteligibile și cu sens (v. Be Kind for Real). Ceea ce, în electro-pop-ul românesc, mai rar.
IMPEX
Știu ce-i lipsește textului ăstuia, TEXTUL ĂSTA ARE PREA PUȚINE MANELE PENTRU ALBI. Nu-i aici locul să discut cum au ajuns preluările de muzică de petrecere să facă bahaos la petrecerile hip și nici să explic de ce mi se pare mie ăsta un lucru bun. Un pic de istorie bine scrisă a fenomenului ai aici. Ce e cert, aici și acum, e că trendul a fost confirmat și răs-confirmat de 4-5 ani încoace, iar Andrei Dinescu stă bine pe vârful valului. După proiectul psihedelic Steaua de mare (colegi de label la Future Nuggets cu Raze de soare, șefii pe adaptări după formația Albatros, aia originală), Dinescu s-a reconfigurat cu IMPEX. Cu Thomas Höfer la chitară și voce, Horațiu Șerbănescu la synth, Janin Pasniciuc la chitara, Piti Imecs la tobe și Alex Corlan la chitară bas, fiul de poet continuă să preia, să adapteze, să reorchestreze și să reintrepreteze manele.
Lăutărească. Muzică de lume, de chef, de petrecere. Zi-i cum vrei - eu zic că, odată începută intrarea lor în mainstream, nu mai e cale de întoarcere. Dacă îți plac sau nu, dacă ți se pare că Dinescu și băieții lui le dau bine sau rău, asta-i altă discuție. Dar de dansat pe ce fac ei, în draci, în picioarele goale, până la 5 dimineața, asta garantez eu că se-ntâmplă. Deci ceva bine probabil că fac.
