E plin internetul de liste, topuri, vloguri și podcasturi care te învață să-ți schimbi viața. Nu contează dacă vrei sau nu - important e să fii motivat, inspirat și, firește, fericit. Să simți că trăiești cu sens. Dincolo de vria dezvoltării personale, noi la Scena9 credem că ceea ce poate schimba o viață sunt ideile. Iar cercetătorii în neuroștiințe, care se întreabă activ cum se modifică sinapsele, neuronii și materia cenușie de-a lungul unei existențe umane, tind să ne dea dreptate. Suntem într-o bună măsură ceea ce gândim, dar miracolul e că mintea - și, deci, viața - nu e înghețată într-o formă fixă, de neschimbat cât trăim.
Am sondat în mintea colectivă a redacției și am scos de acolo 8 cărți care ne-au transformat parcursul intelectual. Sunt despre frumusețe și felurile în care vedem lumea, despre a scrie și a rezista, despre miturile în care vrem să credem, tocmai pentru că dau sens vieților noastre. O să găsiți mai jos intelectuali marcanți, care influențează și astăzi gândirea politică a lumii, dar și cercetători tineri, care lucrează în buza celor mai recente descoperiri științifice. Vieți „mărunte” și episoade cotidiene, dar și revoluții. Cărțile le găsiți, ca de obicei, în librăria prietenilor de la Cărturești, iar dacă vreți să vedeți ce titluri au mai apărut în lista de citit a redacției, aici e raftul Scena9, unde se află toate.
„Prin câte poate trece o ființă ominiască fără să-și dia seama…” Așa începe manuscrisul care-a trecut granița pe ascuns în 1982, din Cernăuți în România, și a ajuns prima dată la cititori abia în 1991, după ce nepotul autoarei a trimis o scrisoare la Editura Humanitas („Posed un manuscris, mărturie zguduitoare a privind prezența românească în Arhipelagul Gulag”). Autoarea e o femeie dintr-un sat de lângă Cernăuți, dar mai bine zic o extraordinară femeie, pentru că totul e ieșit din comun la ea, înțelepciunea, seninătatea, stăruința cu care pur și simplu a refuzat să moară. Ridicată de-acasă împreună cu cei trei băieți ai ei, nu din cauză că s-ar fi opus ocupației sovietice, ci doar din pricină că numele ei și-al familiei apărea pe lista deportărilor, Anița a fost forțată să supraviețuiască timp de 20 de ani în apropierea cercului polar. Într-un regim de muncă silnică și cumplită, a trăit cu coji de pâine, apă caldă și boli rele, le-a făcut copiilor haine împletite din capete de funie, le-a ținut de cald și s-a luptat mereu să nu-i piardă.
Cartea asta m-a dat peste cap când am citit-o prima dată, în facultate, și m-a rupt și-acum, la zece ani după prima lectură. „Mă simțeam un pitic” în fața ei, scrie nepotul Aniței, pitic mă simt și eu, cu toate problemele mele de lumea-ntâia, cu toate lamentările și dezamăgirile din norul meu de privilegiu. În felul în care doar cărțile mari pot s-o facă atunci când vorbesc despre cele mai groaznice experiențe umane, mărturia Aniței Nandriș-Cudla despre anii ei în Gulag îți suflă speranță&curaj în pânze. Citiți-o musai, e scurtă (150 de pagini) și esențială. (Luiza Vasiliu)
„A doua zi [trenul] s-a oprit iarăși într-o gară. S-a deschis ușia vagonului și iarăși îl ia pe un bărbat să ajute a aduce caș. Lumia, acu parcă mai curioasă, așteaptă să mănânce caș. Se gândia la caș de oaie, căci aceluia la noi îi spunia caș. Când colo vine bărbatul acela cu o vadră de caș. Erau niște crupe de orz ferte, fără zahăr, fără sare. Când puniai lingura în ele, se întindeau ca mucii. Ni-a dat masa și iarăși a închis vagonul și trenul a pornit. (...) Așa ne da masa, o dată în 24 de ciasuri. Altă dată era niște ciorbă în care alerga câte o bucată de frunză de curechi prin apă.
Și așa am stat vro douăzeci de zile în vagoane.”
Cartea cercetătoarei în neuroștiințe Lisa Feldman Barrett se află în secțiunea „Dezvoltare personală” pe librăria online Cărturești. Să mă scuzați, dar nu sunt deloc de acord. Nu știu alții cum sunt, dar eu când aud de genul ăsta de cărți simt că-mi crește păr în urechi și nu mă pot gândi decât la citate siropoase, suprapuse peste poze cu răsărituri oceanice superbe. Or, How Emotions Are Made - The Secret Life of the Brain (Cum se nasc emoțiile - Viața secretă a creierului) nici c-ar putea să fie mai departe de așa ceva.
E o carte densă, scrisă într-o proză științifică doldora de informații de ultimă oră despre creier și sentimente, dar în același timp îndeajuns de accesibilă încât s-o fi descoperit în timp ce trândăveam ascultând un podcast. În episodul meu preferat din Invisibilia, jurnalistele realizatoare spun povestea unui bărbat care a ucis cu camionul, într-un accident de mașină, fiica unei familii cu care împărțea șoseaua. Într-o răsturnare de situație care recunosc că m-a lăsat mască, tot camionagiul e cel care dă familia în judecată pentru daune emoționale - și câștigă.
Procesul intentat de șoferul de camion se încheie cu o victorie în parte și datorită cercetătorilor precum Feldman Barrett. Așa cum explică pe larg în carte, teoria prevalentă asupra emoțiilor umane, conform căreia avem niște „amprente” în creier pentru fiecare sentiment, de la furie la frică la bucurie, e falsă. De zeci de ani nu s-a putut demonstra că ne naștem cu un tipar pentru fiecare sentiment în parte și nici că sentimentele astea ar fi universal uman valabile. Eu n-o să trăiesc niciodată frica la fel cu o femeie de vârsta mea din Sri Lanka, sau cu un român în vârstă de 84 de ani, sau cu un om care a crescut într-o familie cu 7 frați. Emoțiile, explică Feldman Barrett, sunt construite social și cultural, în bucata de timp și de lume a fiecăruia dintre noi.
Ce înseamnă asta? Că le putem controla, în măsura în care suntem conștienți de ele și de motivele pentru care reacționăm cu groază, disperare sau entuziasm la anumiți stimuli. Asta-i o idee riscantă, spune chiar autoarea, pentru că plasează o responsabilitate uriașă asupra fiecărui individ - și ar putea duce chiar la stigmatizarea celor care suferă de tulburări afective. Trebuie să fim atenți care-s limitele până la care putem controla ce simțim. Însă, poate mai important de-atât e că studiile și cartea Lisei Feldman Barrett ne îndeamnă să fim atenți și empatici la cei de lângă noi. Fiecare frică și îndrăgosteală și fericire e unică, diferită de a noastră - și, prin asta, miraculoasă. (Ioana Pelehatăi)
„Creierul uman e un artefact cultural. Nu încărcăm cultură într-un creier virgin, ca un soft pe un computer; mai degrabă cultura contribuie la crearea circuitelor din creier. Apoi, creierele devin purtătoare de cultură, care contribuie la crearea și perpetuarea ei. (...)
Simulările sunt presupunerile făcute de creier vizavi de ce se întâmplă pe lume. În fiecare clipă de trezie te confrunți cu informații ambigue, zgomotoase, provenite de la ochi, urechi, nas și alte organe ale simțurilor. Creierul folosește experiențele avute de tine anterior pentru a construi o ipoteză. În felul ăsta, simularea permite creierului să suprapună un sens peste zgomot, selectând ce e relevant și ignorând tot restul.”
„Dar în ciuda scopului declarat al fotografiei indiscrete, neregizate, deseori dure, de a descoperi adevărul și nu frumusețea, fotografia continuă să înfrumusețeze. Într-adevăr, cel mai îndelungat triumf al fotografiei l-a reprezentat capacitatea sa de a descoperi frumusețe în ceea ce este umil, insipid, decăzut.”
Am descoperit că avem în bibliotecă 4 ediții ale cărții On Photography (Despre fotografie), pentru că în casă trăiesc doi fotografi, și amândoi aveam cartea în română și în engleză când ne-am cunoscut. Asta pentru că e probabil cea mai importantă colecție de idei despre relația dintre fotografie și lume, dintre fotograf și personaj.
Am citit prima oară cartea lui Susan Sontag la puțin timp după ce începusem să mă obsedez de fotografie. Eram haotică, fără repere, entuziasmată până la leșin de orice din sfera fotografiei documentare/fotojurnalismului. Era o stare mișto dar periculoasă, pentru că aparatul de fotografiat e un instrument puternic, din dorința de a obține o anumită imagine, de a spune o anumită poveste, poți deveni abuzator destul de repede fără să îți dai seama. Ideile prezentate de Sontag mi-au deschis ochii în legătură cu problemele de etică, m-au ajutat să înțeleg ce mare responsabilitate am față de oamenii care mă invită în viețile lor, să mă gândesc la fotografie în termeni mai puțini idealiști și să încep să înțeleg multiplele roluri ale fotografiei în societatea în care trăim. (Ioana Cîrlig)
„După deschiderea accesului spre Vest, în 1869, prin terminarea căii ferate transcontinentale, a urmat colonizarea prin fotografie. Cazul indienilor americani este cel mai brutal. (…) Turiștii au invadat spațiul privat al indienilor, fotografiindu-le obiectele sfinte sau dansurile și locurile sacre, plătindu-i dacă era nevoie sau făcându-i să-și modifice ceremoniile pentru a furniza un material mai fotogenic.”
În ultimul an, cel mai tare m-a atras la Michel Foucault, istoric al ideilor și filosof francez, faptul că profii mei de la facultate îl pun, simultan, atât pe piedestal, cât și pe scaunul infamiei: are un stil criptic, dar dezvoltă un proiect admirabil; referințele la el sunt de evitat într-un eseu și în același timp fascinante când apar. Totodată, Foucault nu mai e doar un subiect fierbinte în bisericuțe academice și galerii obscure de artă. A (re)venit în atenția publicului larg, mai ales pe net, de când i s-a pus eticheta controversată de „neomarxist postmodern” (nimeni nu știe exact ce înseamnă, dar e cu siguranță un titlu provocator).
Volumul Trebuie să apărăm societatea conține o serie de prelegeri ținute de Foucault în cadrul institutului de cercetare College de France din Paris, în perioada ianuarie-martie 1976. Între 1970 și 1984, până la moartea lui, Foucault a ținut anual seminare cu intrare liberă, (cel puțin) pentru că așa îi cerea fișa postului de la colegiu. Am ales seria asta de seminarii și nu altceva pentru că e textul care mi-a stârnit și mie, cu adevărat, interesul în munca acestui șoricel de bibliotecă cu capul golaș. Pe deasupra, față de cărțile propriu-zis scrise de Foucault, Trebuie să apărăm societatea e mult mai mult o reacție la prezent decât o istorie.
Aici, Foucault deschide discuția despre „biopolitică”. Pe scurt, dezvoltarea statisticii și, în consecință, a sistemului de sănătate, a dus la apariția unui nou tip de guvernare, unul care nu mai controlează individul, ci populația. Acest nou tip de politică se trage din dezvoltarea unui nou tip de relații de putere. Față de alți istorici europeni de dinaintea lui, puterea nu e exercitată numai de suveran. Puterea se manifestă peste tot, în diferite feluri, în funcție de epoca în care trăim: la școală, la muncă, în familie și, la marginea societății, în spitalul de psihiatrie și în închisoare.
La fel ca tot ce a scris Foucault, Trebuie să apărăm societatea nu e o lectură ușoară. E un proces dureros, pentru că să pui la îndoială moralitatea și progresul european nu e numai un efort intelectual, ci și unul emoțional. Să citești Foucault e ca și cum ai răsfoi printr-o arhivă de curiozități sadice, iar ceea ce e uneori frustrant, alteori eliberator, e că nu îți dictează o rută clară de acțiune politică. Spun eliberator pentru că Foucault, mult mai mult decât alți intelectuali, îți lasă mult spațiu de manevră și puțin să cazi în dogmatism. (Maria Persu)
The Beauty Myth. How Images of Beauty are used Against Women
Iron maiden (Fecioara din fier) a fost un instrument de tortură folosit în perioada medievală. Arăta ca un cavou vertical în care mureai încet, străpunsă de țepușe. La începutul anilor ‘90, a fost o metaforă folosită de autoarea Naomi Wolf pentru a explica mitul frumuseții și cum se hrănește el cu încrederea în sine a femeilor. De la ea - și de la alte autoare - am învățat că o discuție despre statutul femeii în lume pornește de la corp, acel corp căruia i s-a impus, de-a lungul istoriei și-n anumite colțuri ale lumii, să procreeze, să se ofere bărbatului unic până la propria anulare și să rămână invizibil mult timp în spațiul public. Un corp considerat fără minte și autonomie, căruia i s-a spus toată viața: reprimă, reprimă, reprimă. Cartea asta mi-a picat în mână acum vreo șase ani, cred că eram anul întâi la doctorat la Facultatea de Filosofie. Țin minte că, citind-o, mi-a dat o stare de liniște. Era o lectură care-mi dădea încredere în observațiile mele despre lume și mă ajuta să accept și să înțeleg mai bine vulnerabilitatea oamenilor și mecanismele / contextele sociale care-i țin prizonieri într-un portret distorsionat al sinelui.
Conform autoarei, mitul frumuseții a apărut ca reacție la participarea tot mai mare a femeilor în spațiul public occidental, care primeau din ce în ce mai multe drepturi. Industriile care l-au promovat - pornografia, chirurgia plastică, publicitatea - au speculat un teritoriu încă fragil pentru femei, în a doua jumătate a secolului trecut: aspectul fizic. „Frumusețea trăiește adânc în psihicul uman, unde sexualitatea se contopește cu încrederea în sine, și este atât de convenabil definită ca ceva ce primești mereu de la alții, ceva ce oricând poate fi luat înapoi”, scrie Naomi Wolf. „Femeile absorb ușor mitul frumuseții pentru că educația noastră întemeiază această vulnerabilitate. Sexualitatea femeii e întoarsă pe dos încă de la naștere, astfel încât frumusețea să-și înceapă procesul, educând femeile să se uite la propriul corp cu privirea-n pământ și să și-o ridice numai când își caută reflexia în privirea masculină”. S-a schimbat oare status quo-ul frumuseții feminine din 1990, când a fost scrisă cartea asta, și până acum? (Venera Dimulescu)
În cartea asta am găsit una dintre frazele care îl rezumă cel mai bine pe Andrew Solomon: „Mă interesează frumusețea în aceeași măsură în care mă interesează adevărul.” Bărbatul al cărui bunic patern a emigrat din Bucovina acum peste 100 de ani, scrie despre depresie, identitate, alteritate sau descoperirea unui loc cu atenția și minuțiozitatea unui om de știință, dar cu pasiunea pentru cuvinte a unui estet. Solomon nu pare însă niciodată îndrăgostit de propriile fraze sau idei. La el, încrederea în sine nu se traduce într-o exaltare a ego-ului, ci în încredere în ceilalți. Generozitatea asta îmi place cred cel mai mult la el.
Dacă celelalte cărți ale lui sondează mecanismele noastre interioare, Undeva, departe se uită spre exterior, la felul în care întâlnirile cu locuri noi ne transformă percepțiile despre noi și despre ceilalți. Volumul cuprinde o serie de articole de călătorie scrise de el între 1988 și 2015. Unul dintre ele e despre vizita sa în România în 2014, când și-a lansat cartea Demonul Amiezii. Solomon ajunge mai întâi în București, unde conferința pe care trebuia să o țină la Biblioteca Centrală Universitară este anulată, din cauza că tema ar fi fost despre identitatea gay. Apoi merge în Dorohoi, de unde venise familia lui. Se plimbă prin cimitirul părăsit și pune pietricele pe câteva morminte, „după tradiția evreiască de a lăsa pietre în loc de flori”. E cuprins de o deznădejde pe care nu a mai simțit-o nici măcar în zonele de război în care ajunsese. „Acestea mi s-au părut mereu a fi ca o altă lume, pe când acest loc îmi era izbitor de aproape. Aș fi putut să mă nasc aici, să trăiesc și să mor astfel.” Călătoria în România devine un prilej de meditație despre respingerea din trecut și prezent, dar și despre rezistența în fața persecuției.
Cartea mi-a amintit că dacă stai prea mult în propriile gânduri și frici, poți să te menții, de fapt, foarte departe de tine. Și că pentru a te apropia de tine, poate fi mai de folos să mergi „undeva, departe”. (Diana Meseșan)
„Uneori, persecuția este mai benefică pentru victime decât pentru făptași. În vreme ce oamenii care devastează viețile altora își epuizează energia prin distrugere, cei ale căror vieți sunt spulberate trebuie să-și folosească vigoarea pentru a găsi soluții, iar unele soluții pot schimba totul.”
Cehov a fost mereu un autor foarte important pentru mine. Dar recunosc că l-am descoperit treptat, mai întâi prin dramaturgie și abia mai apoi prin proza scurtă, care m-a dat total pe spate. Sunt rari scriitori care reușesc să exceleze și în teatru și în proză, or din punctul ăsta de vedere Cehov rămâne un reper, autorul la care m-aș putea întoarce oricând. Cât despre stilul lui, e o combinație extraordinară de tușe fine, sensibile cu cinism, vitalism și umor, iar toate astea se văd foarte clar și în scrisorile lui. E un om viu aici, căruia nu-i place să falseze, care „le zice” fără ocolișuri și care se ferește de vorbe goale. După cum spune și Sorina Bălănescu, traducătoarea acestui volum, „corespondența este pentru Cehov o necesitate vitală, el scrie scrisori așa cum respiră - sunt zile când expediază trei sau chiar patru scrisori”, „iar plăcerea de a primi și a trimite scrisori este o desfătare a scrisului, un fel de a exista.” Ca și corespondența lui Flaubert, scrisorile lui Cehov permit accesul într-un univers artistic foarte bogat și dens, în care se amestecă teorii literare cu chestiuni prozaice, care țin de bani și de traiul de zi cu zi. Poți să înveți foarte multe despre scris din cartea asta, dar înainte de orice altceva, scrisorile astea te fac să înțelegi că scrisul e o meserie, una care necesită multă muncă și răbdare. În același timp, ele funcționează și ca o permanentă sursă de dezidealizare: încearcă să vezi lucrurile așa cum sunt, cu bune, cu rele, dar păstrează-ți luciditatea și ia-o cu pași mici. Cam ăsta ar fi unul dintre mesajele care ies de aici (ele merg și ca ghid pentru tinerii scriitori). Fără această luciditate, literatura rămâne doar o proiecție. (Ionuț Sociu)
„Îmi place să trândăvesc, și nu văd nicio plăcere în tipărirea grăbită a unei lucrări. Aș fi bucuros să-l descriu pe eroul meu în întregime, cu plăcere, cu desfătare, cu sentiment și cu pauze, i-aș descrie mișcarea sufletului în timp ce soția lui naște, pe urmă, procesul, sentimentul păcătos pe care îl trăiește după discuția lămuritoare, aș descrie moașa și doctorii care beau ceai în timpul nopții, aș descrie ploaia…” (Către A.S.Suvorin, 1888)
Am descoperit Feluri de a vedea prin facultate, când studiam filosofia culturii, și din vraful de critici și teoreticieni arizi, Berger mi-a devenit pe loc unul dintre cei mai influenți tovarăși de gândire. Și asta fiindcă e prima carte care m-a făcut să văd limpede, dincolo de straturile de culoare ale imaginilor în care trăim, straturile lor sociale, politice, ideologice. Toate călătoriile prin muzee, galerii, pe străzi și ecrane pe care le-am făcut de atunci au împrumutat ceva din pasiunea lui pentru deconstrucția lucrurilor pe care le vedem și pe care le integrăm, de multe ori fără să știm, în viețile și mințile noastre. Berger desface picturi celebre, fotografii și reclame în plin boom al televiziunii (de altfel, eseul lui, publicat în 1972, e o adaptare a unei serii TV produse de BBC). Indiferent că-l citiți sau priviți pe Berger, important e să intrați în dialog cu ideile lui. Fiindcă uneltele de citire pe care le oferă cartea lui devin cu atât mai necesare azi, când trăim într-o cultură cu un uriaș înveliș vizual, pe care abia începem să-l descifrăm. (Andra Matzal)
„(...) acceptăm sistemul de imagini publicitare în ansamblu la fel cum acceptăm un element climatic. De exemplu, faptul că aceste imagini aparțin momentului, dar vorbesc despre viitor produce un efect straniu care a devenit atât de comun încât cu greu îl mai observăm. De obicei, noi suntem cei care trecem pe lângă imagine: mergând, călătorind, întorcând pagina; e oarecum diferit când vine vorba despre ecranul televizorului, dar chiar și atunci, teoretic, tot noi suntem agentul activ: putem să privim în altă parte, să dăm sonorul mai încet, să mergem în bucătărie pentru a ne face o cafea. Însă, în ciuda acestui fapt, rămânem cu impresia că imaginile publicitare trec încontinuu pe lângă noi, ca niște trenuri expres în drumul lor spre vreun terminal îndepărtat. Noi suntem statici; ele dinamice - înainte ca ziarul să fie aruncat, programul la televizor continuă sau posterul e acoperit cu un altul.”
