În Festivalul Național de Teatru (18-28 octombrie 2024), unul dintre spectacolele străine invitate este Lippy, produs de compania irlandeză Dead Centre, pe care l-am văzut online în timpul pandemiei.
I-am urmărit cu asiduitate pe Bush Moukarzel și Ben Kidd, cofondatorii Dead Centre, după Chekhov's First Play / Prima piesă a lui Cehov (FNT 2018), pentru inventivitatea lor deșteaptă în jocul cu sunetele, cuvintele și arsenalul scenic, pe care îl demantelează cu aplomb. În Beckett's Room, pentru a reprezenta absența lui Samuel Beckett din locuința sa pariziană în timpul celui de-al doilea război mondial, spectacolul nu are actori (în apartamentul lor, scriitorul și soția lui sunt reprezentați ca absență — li se aud vocile, li se văd urmele când se așază pe canapea sau deschid fereastra, dar ei nu există, toate acestea fiind manevrate de actori păpușari).
Kidd și Moukarzel lucrează cu sisteme audio binaurale și au formule inventive de activare a publicului și implicare în spectacol ca parte din mecanismul dramaturgic (un spectator devine personajul principal, Platonov, în Prima piesă a lui Cehov). Scriitura lor recuperează în variante contemporane texte, teme sau personaje clasice – de la piesele lui Cehov la cele ale lui Shakespeare sau la fiul acestuia, Hamnet, dispărut precoce, ori la teoriile lui Freud și Passolini – ori reflectează asupra tehnologiei și umanismului. Dead Centre vine mereu cu o perspectivă neașteptată asupra unor teme, pe care o dezvoltă într-o structură scenică reconfortant de nonconformistă, în care de multe ori sunetul are rol extins și multiplu, atât scenografic, cât și dramaturgic (spectacolele lor au această caracteristică în comun cu cele create de Simon McBurney la Complicité). De exemplu, două spectacole recente abordează sexul și modul de reprezentare a scenelor de sex pe scenă și pe platoul de filmare, cu implicarea unui consilier de intimitate, Good Sex, respectiv textul lui Susan Sontag, scris după ce a fost diagnosticată cu cancer, Illness as Metaphor, cu 6 actanți, persoane reale, care trăiesc cu boli de lungă durată și care spun poveștile, însă nu cele personale, ceea ce ar putea fi chestionabil ca impact asupra actantului și ca manipulare a spectatorului prin melodramă, ci fiecare pe a altuia.
Lippy, creat în 2013 ca o reflecție asupra narațiunii și ficțiunii cu aplicare în teatru, pornește de la lip reading (cititul de pe buze) și analizează un caz real din 2000, cazul Mulrooney, un pact suicidar care a implicat 4 femei din Leixlip, Irlanda. Leixlip este un hub IT, un fel de „Silicon Valley irlandez”, cum îl caracterizează un personaj, cu care mătușa de 83 ani și nepoatele de 46, respectiv gemenele de 51 ani, nu se potriveau deloc. Femeile s-au izolat și înfometat până la moarte, distrugând toate documentele personale și nelăsând nicio notă despre gestul lor, „ca și cum ar fi vrut să nu mai existe nicio urmă a lor”. La vremea respectivă, presa a încercat să găsească o motivație a acestui suicid colectiv, să dezlege misterul, pentru că oamenii simt nevoia să înțeleagă, să găsească un sens, dar în afara situației materiale precare – femeile fuseseră evacuate dintr-o locuință din Dublin pentru neplata chiriei și primiseră notificare de evacuare și din Leixlip – nu a găsit nimic. Dead Centre pornește de aici, de la lipsa informațiilor, de la pagina goală a acestei povești din care se știe doar finalul, pentru a explora posibilități narative, dar mai ales a reflecta asupra cui spune povestea, cine este autorul și cât de intruziv este să te substitui personajului.
Am avut un déjà vu la Wiener Festwochen 2024 când am văzut spectacolul lui Milo Rau, Medea's children, care începe exact ca Lippy, cu o discuție post-spectacol ce devine spectacol și care folosește ca studiu de caz tot o poveste reală și violentă, a unei femei care și-a ucis cei cinci copii în Belgia, 2007. Și Milo Rau folosește această structură pentru a dinamita mecanismele canonice ale spectacolului de teatru – nu doar că începe cu sfârșitul, ci și faptul că folosește copii pentru a reda naturalist, exact ca durată de timp și precis ca acțiune, un infanticid. Milo Rau sparge canonul teatral pentru a reflecta asupra lui așa cum o face și Dead Centre în Lippy, când investighează relația dintre reprezentare și adevăr, dintre ficționalizare și realitate, fără ca irlandezii să aibă tușele naturaliste în redarea violenței, a morții și suferinței, specifice regizorului elvețian.
La falsa discuție post-spectacol din prima parte a lui Lippy – se prezintă întâi analiza și apoi obiectul analizat - participă Bush Moukarzel, unul dintre dramaturgii și regizorii spectacolului, Mark O'Halloran, dramaturg și performer, și Adam Welsh, soundesigner, în propriile roluri. În alte reprezentații pot participa alți artiști în propriul rol (apariții cameo), dar cu aceeași funcție – intervievator, cititor de pe buze, sound designer. O'Halloran este aici un lip reader care lucrează cu poliția, inclusiv la cazul femeilor sinucigașe, asupra căruia tot revine. Pentru acest caz, el a încercat să descifreze ce vorbesc femeile surprinse de camera video a unui magazin în ceea ce pare să fi fost ultima lor apariție publică (aceeași situație și în cazul din Medea's children). Ce face cititorul de pe buze este să pună literalmente cuvinte în gura oamenilor, o acțiune intruzivă în esență, pentru că forțează nota spunând povestea unei alte persoane, dar și pentru că mișcările buzelor pot fi aceleași pentru mai multe cuvinte, riscând la lip reader-ul „să citească” altceva (ceea ce se conectează cu manipularea ajunsă astăzi în stadiul deepfake). Astfel, pentru cititorul de pe buze este important contextul, ceea ce spectacolul încearcă să livreze.
În același timp, explorarea teatrală a poveștii nu pune accent pe informații – tot ceea ce este informația pură, mărturii, rapoarte toxicologice, este distrus. Hârtiile sunt tocate, acțiune cu trimitere și la distrugerea documentelor personale de către victime. Teatrul îndepărtează aici pragmaticul, palpabilul, preferând să exploreze misterul acestui caz, chiar lipsa lui de sens. De aceea, în a doua parte, cea care teatralizează povestea celor 4 femei, procesul morții lor („moartea este un proces, nu un eveniment”), textul este redus la câteva replici recuperate din hârtiile distruse, dominantă fiind componenta coregrafică și sonoră. Lumina este difuză în diferite grade, interiorul este cel casei care a devenit mormântul femeilor, sunetele domină spațiul à la David Lynch, cu o oarecare componentă mistică. Vocile personajelor feminine nu se aud sau sunt preînregistrate și continuă să se audă chiar și când ele nu mai vorbesc ori sunt modulate ca voci masculine. Este evident că vocile lor sunt uzurpate, funcționează fără ca femeile Mulrooney să și le asume. Pe tot parcursul spectacolului, cei care recuperează povestea femeilor, care investighează moartea lor și le analizează viețile sunt bărbați – criminaliștii, cititorul de pe buze, intervievatorul, etc. Cine povestește și a cui e perspectiva? Care este adevărul, a cui realitate este reprezentată? Falsa discuție post-spectacol de la început este urmată și de o falsă pauză în care spectatorii se pot recunoaște într-o înregistrare făcută fără știrea lor, practic, vocile le sunt preluate și prezentate fără ca ei să aibă vreo putere de intervenție, exact ca femeile Mulrooney.
Ultima parte a spectacolului este un video în care personajul care vorbește este gura unei femei. Desigur, video-ul pastișează piesa Not I a lui Samuel Beckett, dar este și pandant al unei imagini, tot video, de la început, cu o femeie fără gură, și al mai multor momente din partea mediană, teatrală, a spectacolului, în care femeile își mișcă buzele, dar vocile lor nu se aud. În Lippy, gura îi aparține celei care a murit ultima, Catherine, și care oferă o perspectivă finală a poveștii, sugerând și unul dintre motivele posibile ale sinuciderii (un abuz). Aș zice că nu e neapărat o surpriză și mă întreb dacă nu cumva ceea ce se oferă merge în întâmpinarea așteptărilor societății și publicului, un deznodământ care clarifică totul, dar nu spune nimic despre eroine. Deși nu este ostentativ subliniată, opoziția dinte vulnerabilitate și dominație apare în spectacol: femei reprezentate / abuzate / invalidate de bărbați, precaritate în spațiul bogăției moderne, bătrânețe și izolare într-un oraș tânăr, al comunicării etc. Dar nu cumva și asta este o falsă reprezentare? Nu cumva femeile Mulrooney au rămas nereprezentate în acest spectacol care, să ne amintim din prezentarea (!) lui, „nu este povestea lor?”. Finalul monologului și al spectacolului lasă scena eliberată de decor și personaje, doar un spațiu gol în care femeile care nu au vrut să fie reprezentate pot exista ca absență. În Lippy, Dead Centre arată teatrul ca o formă de interpretare perimată. Ceea ce nu pare perimat la 11 ani distanță este modul performativ în care ei chestionează limitele teatrului și interpretării.
FOTO main: Ellie Kurtz
Festivalul Național de Teatru, TNB, 19 & 20 octombrie, ora 21.30
Lippy
Text: Bush Moukarzel
Dramaturg (cameo): Mark O’Halloran
Cu: Joanna Banks, Gina Moxley, Lucy Boyes, Dan Reardon, Dylan Tighe, Ali White, Bush Moukarzel
Regia: Ben Kidd & Bush Moukarzel
Decorul: Andrew Clancy
Costumele și obiectele scenice: Grace O’Hara
Lighting Design: Stephen Dodd
Sunetul și muzica: Adam Welsh
Producător: Tilly Taylor
Producător premieră: Irene O’Mara
Manager producție: Gavin Kennedy
Regia tehnică: Fiona Keller
Asistent regie tehnică și costume: Ellen Kirk
Asistent regie tehnică și efecte speciale: Eugenia Genunchi
Tehnician sunet și video: Harry Butcher
Tehnician decor: Joe McNicholas
Producător: Dead Centre
