Liviu Canțer - zis și „Licu” - are 94 de ani. Anul trecut, i-a expirat permisul auto și nu s-a mai dus să-l înnoiască, deși spune că încă poate să șofeze. I-a fost teamă să nu fie luat la mișto. „Anticipez situațiile astea și n-am vrut să mă supun la așa ceva.” A pus însă ochii pe un scuter electric cu trei roți, importat de o firmă din Oradea. Abia așteaptă să ajungă acolo, să-l comande. De curând, a pornit în turneu prin țară cu „Licu, o poveste românească”. Documentarul în care el e personajul principal a intrat de vineri, 24 august, în cinematografele din România, la un an după ce-a luat marele premiu la Festivalul Dok Leipzig.
L-am cunoscut săptămâna trecută, după avanpremiera din București a filmului. În sala de mese a unui hotel, unde a intrat cu pași mărunți și spatele încovoiat, zâmbind plin de viață. Filmul e făcut de cineasta Ana Dumitrescu, nepoata lui, care a crescut în Franța. Poate o mai știți pentru Khaos, un documentar despre efectele crizei economice din Grecia, sau Même pas Peur!, despre Franța post-atacul de la Charlie Hebdo. „Licu...” este un eseu-documentar alb-negru care te scufundă în intimitatea unui pensionar trecut de 90 de ani, în casa lui din Sibiu. Într-un univers populat doar de el, cu close-up-uri multe pe chipul său hipnotic, de desen animat, care îți inspiră vitalitate.
Filmul este o poveste de viață și poate fi văzut ca un eseu despre bătrânețe și efemeritate - care conține și un soi de parabolă anti-comunistă (cu secera și ciocanul strecurate pe afiș). Arată cu ce rămâne un om după ce-a parcurs o bucată bună de istorie. Un om care a avut mai mereu o condiție materială bună, dar a trecut și prin multe încercări grele, și care se află acum într-o poziție fragilă: văduv din 2008, spre finalul unei vieți pline de evenimente față de care e recunoscător, înconjurat de poze & obiecte făcute de el, care-l țin legat de viața asta.
La Q&A-ul de după avanpremieră, Licu a spus că filmul nu prezintă nici a suta parte din viața lui. Inginer de meserie, el s-a declarat și un mare meșter - croitor, tapițer, tâmplar - și un pasionat de viață. N-a vrut să-și recunoască singurătatea din film și ne-a lăsat impresia că trăiește o continuă minune. Prin viața pe care o are și felul de-a fi, se distanțează de imaginea tipică a pensionarului român, împovărat de lipsuri și griji, mai ales că are o pensie mare și nu se plânge de nimic, în afară de scurgerea timpului. În film spune că a semnat un contract pe 100 de ani.
Ce e mișto la el e pofta de viață pe care o emană - ca un shot tonic - și firescul cu care-și asumă efemerul, nu-ți cere să-l compătimești. Îți dă speranța că viața are mereu sens, că orice gol poate fi umplut. Când ne-am văzut, l-am rugat să ne spună mai mult despre el, ca să știți mai bine cine e când mergeți să vedeți filmul. Ne-a povestit cum își construia singur jucăriile când era mic, cum a mers cu tatăl lui 80 de kilometri pe jos după ce a început războiul sau cum și-a organizat întreaga viață după ce și-a luat diploma. Am combinat răspunsurile cu ce-a mai zis la Q&A.
COPILĂRIA
Tatăl meu a fost fiu de țăran. Era din Ropcea, de la 5 km de orașul Storojineț - capitală de județ în Bucovina de Nord. A fost singurul copil [din șase] care a plecat de acasă, la vârsta de 7 ani. Învățătorul lui l-a trimis la Cernăuți, a spus copilul ăsta n-are rost să stea în sat. A ajuns președinte de tribunal în Storojineț. Copilăria mea aici începe, din ’24, când m-am născut. Locuiam în clădirea tribunalului. Tata era foarte iubit, pentru că era un om cinstit. Știa cum trebuie condus acest sistem al judecății. Stătea de vorbă cu ambele părți și de multe ori ajungeau să să se împace. Îi făcea pe oameni să înțeleagă că dreptatea e cea care învinge, nu ura.
Erau foarte mulți meșteșugari în oraș. Mă știau toți - Licu e băiatul președintelui. Când intram într-o cizmărie, ăla îmi dădea imediat bucățele de piele și îmi arăta cum să-mi fac curelușe. Știam cum se face un pantof, cum se lucrează o cizmă. Stăteam ore întregi. După ce terminam la el, mă duceam la un croitor, pe urmă la un blănar, vedeam cum lucrează fiecare. Dar cel mai mult timp mi l-am petrecut în fabrica de mobilă a lui Zann. Acolo am învățat cum se execută lemnul, cum se aplică furnirurile, cum se șlefuiește, cum se lustruiește mobila. Am început să-mi fac jucăriile mele. Locomotive, trăsuri, căsuțe. Mă ocupam și de fotografie. Fotografiam viața noastră, copilăria - la baie, în Siret, prin păduri, cum ne jucam. Mai târziu, mi-am făcut laborator propriu de fotografie și aparat de mărit. În ’50, nu existau în țară aparate de mărit. Mi-am făcut singur, cu lentile cumpărate din piață de-aici, din București.
PLECAREA
În 1940, aveam 15 ani. În urma pactului Ribbentrop-Molotov, s-a cedat Bucovina și s-a stabilit ca timp de trei zile, din 27 până în 30 iunie, să se retragă populația din zona respectivă, că vor intra rușii. N-au fost trei zile, au intrat peste noi. Tata a zis rămâne totul aici, mergem pe jos. Am mers pe jos până la Rădăuți, pe un drum forestier, necunoscut, pe unde nu puteau să intre trupele cu tancuri și mașini. 80 de kilometri, noaptea, pe ploaie. Am plecat la 5 după-masa și a doua zi, la 10 [dimineața], eram în Rădăuți, dărâmați. Magistrații și oamenii cu răspundere erau închiși și trimiși în Siberia. Un frate de-al tatei, Leo, nu știm ce s-a întâmplat cu el. Tragedia era enormă.
În ’41, Bucovina a fost eliberată, iar tata a primit dispoziția să se întoarcă înapoi în Storojineț. Eu am terminat liceul acolo și m-am înscris la Politehnică la Cernăuți. Primul an de facultate l-am făcut acolo. În ’44, am fost obligați iarăși să plecăm. Tata a fost evacuat cu tribunalul lui la Câmpeni, în Munții Apuseni. Acolo ne-am întâlnit vreo 20 de băieți și fete din Cernăuți, din Timișoara, din Cluj. A fost ca o salvare. Umblam prin munți, cântam, urlam, nu ne păsa, că nu ne auzea nimeni. În pelerinajele noastre ne-am întâlnit și cu partizani - ieșeau din văgăunele lor. Mai ales în grotele de la Roșia Montană, spre Detunata, erau foarte mulți. Am bătut Munții Apuseni din cap în coadă. Asta ne-a salvat, armonia în care ne-am dezvoltat, independent de politica statului. Nu ne interesa, ne interesa să ne putem realiza noi.
GREUTĂȚILE
În ’48, tata a ajuns la vârsta de pensionare. Partidul Comunist a refuzat să-i acorde pensia. Era intelectual, un asupritor al țării. Eu mă transferasem la Iași, la Politehnică. Ca să nu moară de foame, tata s-a angajat ca avocat în Turda. A început procesele cu țăranii de-acolo. Nu lua bani, cerea găini, pui. Era perioada când s-a schimbat moneda, s-a devalorizat puternic, era o sărăcie cruntă. Umblam numai după mâncare.
În perioada aceea, m-am apucat să fac și eu niște lucruri, să pot să mă descurc. Construiam cutii cu piese de remi. Pătrățele frumoase, lustruite. Făceam și cutii de table. Le vindeam la Iași. Luam cu mine și vreo 3-4 kg de unt de la țărani, primeam un preț foarte bun pe el. Mâncam cum puteam. Tata îmi trimitea de la Câmpeni niște cutii de zahăr, din lemn, mari, umplute cu felii de pâine rumenită la cuptor. Felie lângă felie, pe straturi, toată cutia plină. Pachetul făcea cam două săptămâni. Dacă mi-ar fi trimis mâncare, se strica. Înmuiam pâinea în apă și mâncam. Mai găseam și un litru-doi de lapte. A fost o viață foarte chinuită în perioada aceea, în ’47-’48. Suferința asta ne-a ajutat, ne-a făcut să ne ocupăm de viața noastră, să ne gândim la ea.
CARIERA
Primele perioade ale comunismului m-au afectat enorm. Studenți împușcați pe stradă fiindcă simțeau prea mult românește și iubeau țara. Fratele mamei, profesor de filosofie din Timișoara - arestat în septembrie ’53 și în decembrie mă anunță că este mort. Fratele soției mele, la fel, doctor în drept, angajat la Ministerul de Interne, la Arhivele Naționale, trimis în deplasare la Mediaș, nu s-a mai întors și nu știm de ce. Asta a fost faza tristă. Faza bună a perioadei a fost că mi-am putut desfășura normal activitatea. Mi-a plăcut, e o meserie pe care o stăpâneam până în vârful degetelor. Când am început să lucrez, a început construcția sistemului energetic al țării, când m-am pensionat, în 1984, s-a terminat. Eram la Sibiu, unde era cel mai mare centru de construcție de sisteme energetice. Aveam 3.500 de muncitori cu care lucram.
Am fost constructor de linii de foarte înaltă tensiune. Am ajuns până la funcția de inginer-șef adjunct, am preluat toate construcțiile de linii de înaltă tensiune din Ardeal, din Banat, din Oltenia și din Muntenia - mii de kilometri. Nu m-a interesat comunismul. M-a interesat meseria. Când vedeam că oamenii mă iubesc, câștigă pentru munca lor și sunt mulțumiți - asta conta. Dădeam revelioane cu câte 50 de familii la mine în casă, că aveam un apartament foarte mare în care locuiam cu soția. Revelioane mascate, lampioane, o plăcere. Eram schior, înotam, jucam tenis, patinam - zburam pe gheață, veneau toți să mă privească. Pentru mine, comunismul a trecut pe undeva prin spate.
SOȚIA
Pe soția mea am cunoscut-o la o petrecere dată de colegii mei [de la uzină]. O fată foarte frumoasă, drăguță. Era fata profesorului universitar de drept internațional Iorgu Radu, care murise de un an și avea trei copii. Am chemat-o să lucreze la uzină. A acumulat un volum vast de cunoștințe foarte repede, era apreciată de toată lumea. Toți inginerii tineri umblau să se căsătorească cu ea. Măi, cum să mă lupt cu toți ăștia… Și ce-am făcut? Când plecam de-acasă, puneam tot timpul deoparte niște franzele, niște covrigi, șuncă, tot ce trebuie, pentru Lulu. Și i le dădeam, că știam că n-au acasă și că nu-și lua mâncare la serviciu. Și se bucura...
DUPĂ PENSIE
După ’90, mai mergeam și-i ajutam pe colegi cu una-alta, dar îmi vedeam mai mult de treburile mele. Am făcut numai lucrări: mese, scaune, fotolii, cuverturi de pat, tot ce era de reparat. Întotdeauna am avut de lucru. Sunt un croitor foarte bun, sunt un tapițer foarte bun, pot să repar orice mobilă, indiferent de cum e lucrată. Veneau toți vecinii la mine să le repar hainele, să le fac căciuli, veneau cu cuțite și topoare la ascuțit, că am scule pentru orice domeniu de activitate. Am compresor de vopsit, am transformator pentru sudură, am strung, am sculele pe care le are un ceasornicar, sculele pe care le are un dentist - freze, pe care le folosesc la curățat -, instalație de făcut țuică.
În viață trebuie să știi să te organizezi, asta e cel mai important. Eu, când am terminat facultatea, am zis no, ce fac de-acuma? Sunt inginer până la data de. După aceea ce fac? M-am gândit la asta în timpul meseriei și am început să-mi adun scule, mi-am aranjat o viață pe care s-o duc mai departe [după pensie]. Și acum lucrez încontinuu, zilnic, până noaptea târziu. În fiecare seară îmi stabilesc câte un proiect. Nu-mi permit să treacă ziua fără să realizez ceva. Să cos, să repar, să fac ceva pentru cineva. Dar după ce nu o să mai pot umbla, ce fac? Am și pentru asta soluție: sute de mii de timbre care așteaptă să le sortez. Stau închise într-un dulap de 30-40 de ani, n-am pus mâna pe ele.
DUPĂ REVOLUȚIE
Dacă duci o viață corectă și cinstită și vezi ce întorsătură a luat economia țării, cum s-au vândut, pe rând, marile combinate, asta e o tragedie. Avem minereuri, slavă Domnului, nu putem să cumpărăm. Au dispărut uzinele, mai dăm la export, stânga-dreapta, dar pentru țară nimic. N-are cum să nu te doară, când o viață întreagă ai luptat ca să dezvolți țara asta. Câtă muncă și zile și nopți pierdute. Singura mea mulțumire este că, deși combinatele pe care le-am alimentat au fost distruse, liniile noastre [electrice] au rămas și rămân.
SINGURĂTATEA
A murit soția, nu-i nimic. Și cât trăia ea, eu făceam de toate: și torturi, și sarmale, și șnițele, și murături, știu să fac orice mâncare. Când trăiești singur și știi că trebuie să supraviețuiești, uiți de restul. Făceam mâncare, trecea timpul și habar n-aveam. Nu am suferit de singurătate. Tot timpul am avut ocupație. De exemplu, cu o zi înainte de a veni aici, în București, am desfăcut un perete care acoperea o ușă, unde erau două rânduri de cărți, câteva sute de volume, pe care nu le-am mai verificat de la moartea soției mele. Acum le-am aranjat, ce am avut de reparat am pus deoparte, că fac și legătorie de carte.
„Nu mai există nimeni, am rămas singur. Absolut singur. Niciun bărbat, nicio femeie, niciun prieten. Sunt prea bătrân. Ei n-au trăit, n-au apucat această vârstă. Sunt singurul care am trecut de 90 și merg înainte așa, de unul singur, și rătăcesc printre amintiri.”
- Din film -
DE FINAL
În viață trebuie să ai o comoară. Această comoară este iubirea. Iubirea, sinceritatea, adevărul. Dacă ești un om corect, un om bun, care refuzi să te angrenezi într-o ceartă și toată viața trăiești numai cu bunătate și mulțumire sufletească, nu se poate să nu realizezi fapte mari. Te-ajută, fără să vrei, natura, te împinge de la spate.
Să știți că sunt un om foarte fericit. Nu m-am certat cu nimeni în viața mea. Dacă era vreun om dușmănos, eu îi întorceam spatele și-l părăseam.
Eu mă simt satisfăcut cu viața mea, cred că mi-am îndeplinit rolul pe pământ. Nu regret [nimic]. Dacă simt o lipsă, o complectez. Nu las nimic gol.
(Cineva din public l-a întrebat ce titlu ar pune filmului vieții lui) „Licu Nemuritorul”.
*
Aici puteți vedea programul național al filmului.
Foto main: Ana Dumitrescu
Erată: În prima versiune a acestui articol, scriam că Ana e nepoata lui Licu. Versiunea corectă este: Licu spune că Ana e nepoata lui.
