Eliade stă prost cu aparținătorii. Nu s-ar putea spune nici că exercițiile de admirație îi priesc. La 14 aprilie 1986, citind Exercițiile de admirație tocmai primite de la Cioran, a suferit un atac cerebral și nouă zile mai târziu avea să fie incinerat.
Programată pentru 7 aprilie 2021, o licitație litigioasă cu aproape o sută de loturi manuscrise care i-au aparținut se prezintă ca „Exercițiu de admirație“. Suma de pornire pentru toate cele 172 de loturi, inclusiv documente Noica, Cioran, Ionescu, Sebastian, depășește 400 000 de lei. Licitația, blocată în decembrie 2019 și relansată în martie 2021, a readus în prim plan mari probleme de gestiune publică a memoriei unuia dintre cei mai cunoscuți autori de origine română și, dintre aceștia, cel mai prost editat.
În acest text prezint succint istoria manuscriselor lui Eliade și a editării lui Eliade în România, la 35 de ani de la moarte, la centenarul debutului și la alți 35 de ani înainte de a intra gratuit în domeniul public. Cu o operă tradusă în zeci de limbi și studiată în sute de universități, cel mai influent autor de origine română în științele umane în ultimul secol nu mai beneficiază în România de păstrarea și cunoașterea adecvată a contextului genezei operei, căci manuscrisele și editarea lui sunt în prezent blocate.
Timp de zeci de ani, tot ce-a scris Mircea Eliade în București înainte de plecarea definitivă din România, de la desenele din copilărie până la schițele studiilor mari de istoria religiilor, a rămas în mâinile unui singur om. În timp, accesul său la arhivă s-a transformat în drept de proprietate: manuscrisele au fost publicate de acesta selectiv și haotic, de multe ori încălcând dorințele autorului, contra unor sume consistente. Arhiva este dezmembrată încet, dar sigur, pentru că nu a fost revendicată nici de moștenitorii de drept, nici de statul român. Nu a devenit niciodată o arhivă publică, iar azi este scoasă treptat la licitație. Acum, riscăm să o pierdem pentru totdeauna, pierzând, în același timp, rădăcinile operei lui Eliade.
Licitațiile ca deconspirare
Primul ansamblu semnificativ de manuscrise Eliade a fost scos la licitație în 2019 de Casa de licitații Historic, o entitate abia înființată. Existaseră anterior piese Eliade licitate la Artmark, de pildă în 2017 („Mari gânditori români“), în 2018 sau în 2019, conținând scrisori emise sau primite și alte autografe, unele neadjudecate. Dacă cineva se va întreba de ce în acești ani, răspunsul va fi elementar: întrucât în 2015 a murit Mircea Handoca, posesorul de facto al celei mai mari cantități de manuscrise Eliade în România, ajuns în postura de aparținător principal în condiții neclare. Nici Mircea Handoca, nici moștenitorii săi nu s-au exprimat vreodată cu privire la un eventual catalog complet al manuscriselor Eliade de care dispun, nici cu privire la soarta acestor manuscrise ca întreg. Prin licitații ele au început însă să fie dezmembrate și risipite, într-o tăcere amuțitoare.
În astfel de circumstanțe terminale, în decembrie 2019 a fost inițiată petiția publică „Salvați manuscrisele lui Eliade!“, semnată de peste două mii de oameni, inclusiv istorici ai religiilor din alte țări, al cărei scop redevine stringent odată cu relansarea unei licitații întrutotul similare.
„Fondul de manuscrise primite de M. Handoca de-a lungul timpului de la Eliade și de la familia sa bucureșteană cuprinde mii de pagini manuscrise, cu precădere din anii 1920-1940, dintre care cele mai multe nu au fost niciodată consultate de altcineva și niciodată editate corespunzător, iar unele au rămas cu certitudine perfect inedite.
(...) Timp de trei decenii manuscrisele Eliade din țară nu au fost depuse în colecții publice, iar azi riscă să dispară în totalitate.
Este revoltătoare și inacceptabilă perspectiva ca majoritatea manuscriselor românești ale lui Eliade să se dezintegreze și să se risipească pentru totdeauna. O umilitoare tristețe: cineva care a încercat în întreaga lui operă să reunească toate culturile lumii să nu aibă măcar toate manuscrisele sale românești reunite într-un singur loc“.
Ministerul Culturii a reacționat atunci prompt, pe 11 decembrie 2019, anunțând că expertul acreditat al casei Historic, dr. Alin Ciupală, a acordat fiecărui manuscris scos la licitație un punctaj sub pragul care permite clasarea.
„În cazul unor asemenea bunuri, susceptibile de a fi clasate, agentul economic Historic ar fi fost obligat să înștiințeze Direcția pentru Cultură a Municipiului București despre manuscrisele lui Mircea Eliade în vederea declanșării procedurii de clasare și să transmită serviciului nostru deconcentrat cererile de clasare, rapoartele de expertiză întocmite de un expert acreditat [...] am fost informați că nu a fost transmisă documentația pentru clasarea manuscriselor. Statul Român nu poate achizitiona prin exercitarea dreptului de preemțiune decât bunuri de patrimoniu mobil clasate”.
A doua zi, universitarul Sorin Alexandrescu a declarat într-un comunicat: „În calitate de unic moștenitor al dreptului de publicare a cărților, manuscriselor și documentelor Mircea Eliade, unchiul meu, acordat prin testament de Mircea și, respectiv, Christinel Eliade, soția sa, am inițiat demersurile juridice necesare împotriva intenției Casei de Licitații Historic de-a pune în vânzare asemenea documente pe data de 16 decembrie. Ca urmare, această vânzare a fost blocată legal. (...) Urmează să vedem ce se va întâmpla în continuare cu aceste documente. Consider că dreptul de-a decide viitorul unor documente ale familiei mele îmi aparține mie, nu altor persoane sau instituții”.
Arhivele Naționale au răspuns de asemenea cu celeritate și au sprijinit dreptul de preemțiune al statului. Prin înlănțuirea acțiunilor, licitația din decembrie 2019 a fost oprită. Astfel, dezbaterea publică în jurul manuscriselor lui Eliade a ajuns să fie inclusă chiar în Raportul de guvernare (2019- 2020).
O negociere ulterioară anunțului ministerial inițial a avut loc cu casa de licitații „Historic“ și Muzeul Exilului Românesc de la Craiova, care avea să achiziționeze direct loturile Eliade cu fonduri publice (detaliile nu se cunosc) ale Consiliului Județean Dolj. Muzeul nu e încă înființat și funcțional.
Așadar, o licitație a putut fi oprită, un început de soluție a fost schițat, însă nici autoritățile, nici persoanele competente nu au soluționat sau cel puțin discutat perspectivele de soluționare a întregii probleme. Cum se va putea constata din cele ce urmează, arhiva bucureșteană a lui Eliade este condamnată: a salva o sută de piese (din foarte multe mii) nu înseamnă altceva decât un tratament paliativ episodic. O conjunctură similară putea și poate interveni oricând. De pildă, o nouă licitație. Patronul casei Historic, Cezar Florea, dezvăluia într-un interviu originea pasiunii sale pentru cărți: „Am stat cateva zile cu cărțile alea, vechi, de colecție, însă mi se părea că nu se potrivesc cu mobila mea cea nouă. Așa ca m-am dus la tatăl meu și l-am rugat să le ia înapoi să îmi cumpere altele noi.”
Licitația „Exerciții de admirație” a fost anunțată lunile trecute și, în martie 2021, a apărut și catalogul cu noile loturi Eliade: alte zeci și zeci de file și documente dezmembrate din colecția Handoca. Principalul aparținător în România continuă să fie Mircea Handoca (1929-2015), profesor de română în învățământul preuniversitar, autorul unei fraude întinse pe zeci de titluri din opera lui Eliade.
La 21 martie 2021, într-o postare-confesiune pe Facebook, între timp publicată în Observator Cultural, Soarta manuscriselor lui Eliade, Sorin Alexandrescu, deținătorul drepturilor de publicare ale operei lui Eliade din 1998 încoace (timp de mulți ani împreună cu editorul T. David Brent de la University of Chicago), a furnizat pentru prima dată informații esențiale atât despre transferul manuscriselor de la sora lui Eliade (și mama sa) către Mircea Handoca (în 1989), cât și despre procesul intentat casei de licitații treizeci de ani mai târziu.
Sorin Alexandrescu a primit „prin testament (întocmit la data de 30 august 1991) drepturile de autor pentru opera acestuia“. În martie 1989 i-a transferat lui Mircea Handoca o cantitate neprecizată de manuscrise, întrucât casa mamei sale, sora lui Eliade, rămânea goală: „I-am chemat atunci pe soții Handoca, declarați prieteni ai mamei și ai întregii familii, mai ales ai lui Mircea Eliade, și i-am rugat să le păstreze ei și, dacă va fi posibil, să le facă cunoscute ori să le publice, dar cu înștiințarea și acordul meu (Eliade murise în 1986, Christinel trăia încă la Chicago). Mircea Handoca publicase diferite texte în anii precedenți, cu acordul lui Mircea, așa că era și pentru mine, ca să zic așa, un om de încredere. [...] Nu-mi amintesc să mai fi avut relații cu Handoca după aceea. [...] În 1995, am aflat însă că scosese, la editura Garamond, Huliganii și că primise, conform contractului (a cărui copie o am), 200.000 de lei drepturi de autor, ceea ce era ilegal. Am avut o discuție dură, după care am rupt orice fel de relații“, însă Handoca a publicat apoi la Garamond Eliade ani în la rând, în condiții care nu se cunosc. „Nu am mai avut după aceea nici un contact cu Handoca (a murit în 2015), nici cu familia lui. [...] Abia acum un an, cercetând lucrurile la Biblioteca Academiei, am aflat că manuscrisele Eliade încredințate spre editare și publicare de familia mea și de mine nu fuseseră „cedate”, ci vândute de Handoca“, pentru care a primit de la Biblioteca Academiei 245.815 lei, amintind că altele au fost vândute și către BCU (unde unele au și ars, știm, în decembrie 1989). Astăzi ne scandalizează scoaterea la licitație a sute de piese manuscrise, cum e probabil să se întâmple de nenumărate ori de aici înainte. Dar cum ar fi arătat posteritatea lui Eliade în România dacă cei responsabili ar fi stabilit la timp, în 1990, că M. Handoca nu poate fi creditat, întrucât ar fi trebui să restituie ce și-a însușit fraudulos, devreme ce a vândut fraudulos un manuscris Eliade, în 12 decembrie 1989, pentru 135.875 lei, pe atunci echivalentul a două autoturisme? Despre 2019-2021, dl Alexandrescu adaugă: „Nu am încercat să vorbesc cu fiul lui Mircea Handoca ori cu alți membri ai familiei. Nu-mi face plăcere. [...] Oricum, se vede că treaba este acum decizia casei Historic, după ce a fost a generației următoare din familie. [...] Despre decizia casei Historic de a pune în vânzare diverse obiecte, documente și texte ale lui Mircea Eliade, pe lângă cele ale altor scriitori, am aflat din presă“. Licitația inițială a fost atacată „printr-o Ordonanță președințială (din 11 decembrie 2019), dar casa de licitație a căpătat apoi la Apel câștig de cauză (6 aprilie 2020). Discuția legală s-a purtat asupra întrebării dacă dreptul meu de proprietate intelectuală asupra conținutului textelor Eliade, dat de primirea drepturilor de autor de la Christinel Eliade, include, sau nu, proprietatea fizică asupra obiectului material care exprimă acest conținut. Avocații mei și eu însumi am considerat că primul îl include pe al doilea, pentru că nu există decât prin acest al doilea“. Însă „avocații lui Historic au făcut Apel și l-au câștigat“, și anume cu decizie definitivă. „Nu a avut importanță că deținerea fizică a „obiectului” fusese ea însăși conferită temporar de către mine lui Handoca, în împrejurările descrise mai sus, și nu cedată definitiv“ׅ.
Situațiile semnalate de Sorin Alexandrescu sunt de o gravitate fără precedent. Mai mult, nu este schițată deocamdată nici un fel de soluție. Procesul din nefericire pierdut de moștenitorul drepturilor de publicare demonstrează că instanța a disjuns între dreptul intelectual și dreptul material – un „drept material“ care s-a constituit de-a lungul a peste 30 de ani. Instanța mai consemnează un alt proces (deocamdată neclar), soldat la 29 octombrie 2020 cu un „act de renunțare la judecată“ al reclamantului.
Ordonanța președințială din decembrie 2019 a fost o acțiune „în baza aparenței de drept“ și „pentru prevenirea unei pagube iminente“. Dar aparența de drept a fost surclasată, în 35 de ani, de pagube.
Privatizarea lui Eliade
Cel puțin din 1989 încoace, ansamblul producției lui Eliade din 1921-1940/1942 care s-a mai păstrat a fost văzut, deținut și cercetat de un singur om. Eliade a scris timp de douăzeci de ani și un singur ins a avut acces complet timp de un sfert de secol la tot ce scrisese Eliade la București. Și imediat după moartea lui Handoca au început licitațiile.
Întâmplător, e sfertul de secol al repatrierii lui postume neîngrădite. Un verdict de societate mai împovărător decât în cazul oricărui alt scriitor în română: Handoca a fost crezut mai mult decât Eliade. Cu rare excepții, noi nu am citit Eliade, am citit Eliade-Handoca.
E grav să încalci dreptul autorului de a-și da și menține propriile lui titluri de cărți. Așa au apărut, sub semnătura lui Eliade: Aristocraţia solilocvială a dialogului, Arta de a muri, Biblioteca Maharajahului – India II, Erotica mistică în Bengal, Împotriva deznădejdii, Lucrurile de taină, Maddalena, Taina Indiei. E și mai grav să ignori – și asta chiar posedând sau cunoscând manuscrisele – că Eliade însuși a schițat și lucrat la cărți care aveau să nu mai apară în timpul vieții lui. Iată cum arată această arhivă de proiecte, fie și numai pentru perioada 1926-1942: Introducere în istoria religiilor (schițată în 1926-1927, apoi în 1942), Introducere în buddhism (1927), Spiritul asiatic (1927), O istorie comparată a misticii (1927-1928) sau măcar Breviar introductiv în misticism (1928), Walkirii în bibliotecă, o reluare a eseurilor și articolelor din Cuvântul (1928), Cărţi reprezentative în viața Asiei (1929), Superstițiile Europei moderne (sau Crepusculul inteligenței) (1929), Critica conceputului de cauză în buddhism (1930, 1932), „Fiziologia şi anatomia sistemului nervos în Yoga” (1930), „Studiu asupra spațiului și acusticii [mistice] în gândirea indiană” (1931), Itinerariu critic al culturii româneștii (1930-1934), Essai critique sur la bibliographie Sāṃkhya (1932), Necunoscuta Indie (1933), Introducere istorică în problema mântuirii (1934-1935, la origine un curs universitar), „un lexic tehnic al terminologiei tantrice şi yoghice“ (1931, 1934-1935), Linii de orientare în istoria religiunilor indiene, „Etape către eliberare [...] în buddhismul tardiv. [...] un studiu viitor” (1936), La Mandragore. Essai sur les origines des légendes (anunțată chiar a fi publicată la Paris și București, la Geuthner & Fundaţiile Regale, cca. 300 pp., parțial elaborată în 1930-1943), Originile agriculturii (1937-1938), Introducere în istoria buddhismului (1938, adică reluând ultimul său curs la București), Omul ca simbol (1939: partea istorico religioasă: Mircea Eliade; partea filosofică: Tudor Vianu), Anthropocosmos (1940 și după), Symbole, mythe, culture (studii de filosofie a culturii, 1942), Introducere în istoria religiilor indiene (1942), Muntele magic (eseuri, 1942). Dar pentru asta trebuie să fi frecventat deja un Manual de introducere în tehnica lecturii sau Manual de introducere în tehnica şi voluptatea cititului sau Manualul perfectului cititor, cum își închipuia el că va scrie, prin 1933-1935.
Nu există nici un document care să probeze că Mircea Handoca ar fi fost vreodată acționat în judecată. Nici alt act prin care statutul arhivei lui Eliade să poată fi dezbătut public, dincolo de moștenitori, de situația de drept și de situația de fapt: nici o perspectivă. În același timp, nu există nici un document public care să facă dovada că Mircea Handoca însuși ar fi intenționat vreodată fie să-i restituie manuscrisele lui Sorin Alexandrescu, fie să le doneze unei biblioteci publice, fie chiar să le vândă unei instituții publice. Dar ar fi putut fi legitim să aștepte cineva să o facă? Când timp de un sfert de secol a dispus, fără nici o consultare cu terți, de întreg? Când a luat decizii privitoare la opera lui Eliade ca și cum ar fi fost materialiter Eliade însuși? Ce argumente și documente ar fi putut aduce în apărarea sa, dacă ar fi trebuit să se apere în justiție?
Handoca a publicat zeci de volume Eliade și sute de articole de și despre Eliade, între 1990 și 2015. Datorită practicilor oneroase în materie de proprietate intelectuală și dublu oneroase în materie intelectuală, a fost amenințat în mai multe rânduri cu intentarea unor procese. Se pare că nu a existat însă niciodată nici un proces. Cum situația de drept nu a fost tranșată în ultimii treizeci și unu de ani, situația de fapt s-a consolidat cu fiecare nouă absență sau întârziere.
La început: trei lăzi de campanie cu manuscrise
Cum a ajuns Mircea Handoca, un istoric literar de pluton și profesor de română la liceu, să dețină majoritatea manuscriselor în română ale lui Mircea Eliade?
Am observat că foarte mulți ignoră cantitatea enormă de manuscrise preluate de Mircea Handoca de la sora lui Eliade în perioada 1981-1989. Argumentele, cel puțin începând cu 1990, ar fi putut fi construite pornind de la aproximarea metrilor cubi de manuscrise. În tot ce a scris Handoca însuși despre asta există o frază-cheie, în chiar interviul pe care i l-a luat, în martie 1986, acum exact 35 de ani, surorii lui Eliade: „Îmi amintesc cu emoție de toamna lui 1981, când am primit permisiunea lui Mircea Eliade să-i cercetez arhiva și să-i triez manuscrisele și corespondența. | Însoțit de Constantin Noica mai întâi, singur după aceea, m-am bucurat câteva seri de-a rândul de cutare manuscris sau scrisoare descoperită. Am înghițit împreună cu Dvs. praful depus în ultima jumătate de veac pe CELE TREI LĂZI DE CAMPANIE UNDE-ȘI AVEAU SĂLAȘUL MANUSCRISELE“. Militar de carieră născut în 1868, tatăl lui Mircea a participat cu regimentul său în Primul Război Mondial, când a și părăsit Bucureștiul ocupat: pesemne acelea erau lăzile lui și ale fiilor lui. Nu le-am văzut. Dar „trei“ presupune că cel puțin două erau pline.
Eliade l-a autorizat pe Handoca abia în 1981, cu cinci ani înainte să moară, să-i consulte manuscrisele de la București. Și aici a intervenit cel care s-a luptat cel mai mult în ultima jumătate de secol pentru editarea corectă și completă a lui Eliade: Constantin Noica. Acesta își încheia în 1981 o scrisoare către Mircea Handoca „cu dragoste“ și o alta „cu toată dragostea“. În 1990, Mircea Handoca a rememorat relația sa cu Noica, afirmând explicit: „Toamna și iarna lui 1981 am avut bucuria de a readuce împreună la viață arhiva din țară a lui Eliade. Retrăiesc entuziasmul cu care am scuturat praful unei jumătăți de veac de pe manuscrisele și scrisorile păstrate cu pietate de d-na Corina Alexandrescu, sora marelui savant. | Poate fi uitată bucuria cu care, în fiecare seară, câteva săptămâni în șir, descopeream noi și noi comori? | Plecat la Păltiniș, Noica m-a lăsat stăpân al acestei împărății, făcându-mi un plan riguros pe ani, luni și zile asupra acțiunilor importante și minore ce urma să le iau. | Fără optimismul lui Dinu Noica nu aș fi reușit să transcriu și să dactilografiez între 1980-1982 pentru 5.000 de pagini din ineditele și publicistica eliadescă apărută în periodicele anilor 1922-1928 [sic!]“, amintind și „naivitatea cu care credea (din 1984) că vom reuși într-un timp record publicarea Operei omnia“ (subl.n.E.C.). Dar poate fi uitat că, puțin timp mai târziu și până astăzi, toate acele manuscrise au fost preluate de familia Handoca? Sunt manuscrise în cel puțin trei limbi care acoperă literatura lui Eliade scrisă la București alături de sute, dacă nu mii (am fi îndreptățiți să presupunem) de eseuri și articole publicate de la întoarcerea din India până în 1940 și mai ales cărțile și proiectele de cărți de indianistică și istoria generală și comparată a religiilor, adică toate rădăcinile operei care avea să capete o statură universală.
Când și-au dat seama că planul de editare ar putea cuprinde nu 30, nici 50, ci 80 de volume, Constantin Noica și Mircea Handoca au imaginat în corespondența lor un ritm de publicare de cinci volume pe an. Inimaginabil de mult, după toate standardele. Este întrucâtva ciudat că și Noica a sprijinit un astfel de proiect: nu aveau la îndemână nici un indianist și nici un istoric al religiilor, și nu aveau la dispoziție nici măcar istorici literari care să acopere evoluția mai multor literaturi, așa cum fusese, din tinerețe, cititorul Eliade. Proiectul ar fi eșuat în principal din aceste cauze. A eșuat din cu totul altele. Noica avusese în minte exemplul unei ediții Goethe. Despărțirea de Goethe a suferit-o mai ales planul goethean de editare a lui Eliade. Pe scurt, s-a ales praful.
Cum a putut nu doar Eliade însuși, ci și altcineva, de statura lui Noica, să se încumete să creadă că poate investi într-atât în ajutorul lui Mircea Handoca? Enigme, poate, dar nu fără unele indicii. Amândoi, marii prieteni, sperau totuși altceva: ca Handoca să fie util în asamblajul brut al ediției plănuite de comun acord. De unde o știm? Într-o scrisoare din 3 august 1987, chiar Handoca îi va scrie lui Noica: „cine v-ar putea clinti din înverșunarea cu care susțineți că nu trebuia să public și să scriu despre Eliade așteptând apariția ediției“. Nu, cu înverșunare: n-ar fi trebuit! Au ieșit din scenă pe rând Eliade, Noica și sora lui Eliade – și Handoca a rămas singur. Și apoi a rămas singur cu toate manuscrisele. La 21 noiembrie 1986, Noica îi scrisese din nou despre ediția plănuită: „mai ales vom merge împreună la editură sau chiar mai sus, spre a impune, pur și simplu, să se facă în anii noștri tot ce trebuie făcut spre a-l merita cu-adevărat pe Mircea. De nu, ducă-se în neant toate [...] dacă nu ne trezim la viață, adică – netrebnicilor! le-aș spune – la cultură“. Vintage Noica. Un netrebnicilor! acordat neantului editării. E totuși licit imaginabil că – auzind că i se scot manuscrisele la licitație – ar fi și plusat.
Este un paradox perplexizant că primele evaluari tehnice ale fondului de manuscrise (datare, format, număr de file, eventuale particularități etc.) au fost făcute abia ca urmare a scoaterii lor la licitație. Aceasta s-ar fi putut face cunoscut chiar îndată după moartea lui Eliade, căci Handoca specifică câteodată progresul transcrierilor, de pildă: „în toamna anului 1984 se aflau deja la Editura Minerva 2.000 de pagini ale scrierilor de tinerețe, depuse de mine“ (p. 223 n. 1). Am putea însă estima și indirect cantitatea și calitatea manuscriselor lui Mircea Eliade rămase în București și strămutate, probabil între 1981 și 1989, la domiciliul lui Mircea Handoca?
Cu ușurință. Pentru aceasta se va reciti întreaga producție editorială a lui M. Handoca, atât în volume (Eliade sau de exegeză), cât și în câteva sute de articole din reviste (cu precădere în România literară și Jurnalul literar). Din totalitatea acestor publicații se va desprinde refrenul „originalul în arhiva mea“. Numai așa se va putea reconstitui tot ce știm concret despre dimensiunile și conținutul arhivei bucureștene. Nu la fel de ușor se va și compila o asemenea infrabibliografie Eliade-Handoca, dar un bursier harnic și corect aprovizionat ar putea-o face, într-o lună temeinică de lucru. Un fel de catalog, chiar și în orb, al oricăror altor licitații,.
Uzufructele pământului au prezentat și numeroase adiții. Astfel a putut Handoca menționa că „Cea mai mare parte a scrisorilor către Mircea Eliade se află în arhiva noastră“ (Biobibliografie III, 1999, p. 6). Existaseră deja efecte tipice de squat: bunăoară autorii români care s-au aflat episodic în contact cu Eliade și posedau câteva mărturii epistolare s-au grăbit să i le trimită lui Handoca, cu speranța de a și le vedea publicate. Un amestec de vanitate, mimetism, bună credință și lipsa informațiilor exacte despre natura colecției Handoca (în ordinea aceasta, mi se pare) avea să-i întărească acestuia autoritatea și controlul, cumulat cu evidența că la republicarea masivă a lui Eliade începând cu 1990 în România existau la fel de puțini istorici ai religiilor ca în anii 1920, când el devenea unul. Obiectul operei rămăsese la fel de solitar, îndepărtat, neasimilat în momentul antum al conceperii și în momentul postum al recuperărilor. Și atunci a început un unic bovarism: foarte mulți au îmbrăcat tricoul iluzoriu Eliade și au bătut mingea, câteodată porecliți ca atare și mereu cu spatele la lume, în curtea revistelor literare.
Suntem cu toții puși în situația de a nu putea cunoaște numărul de pagini inedite. Ce se poate aproxima e că ele sunt multe mii. Câteva mii sunt numai paginile inedite de jurnal. Marta Petreu afirma în ianuarie 2021 despre Jurnalul lui Eliade: „versiunea integrală se află în copie la București, eu am văzut-o în casa lui Mircea Handoca, oare unde o fi ajuns? Nu există nici o piedică legală pentru publicarea lui integrală, iar pînă nu va fi publicat în întregime, orice se scrie despre el este la risc“.
Pe scurt, dacă un fel de film recent despre manuscrisele lui Eminescu s-a numit Cufărul, în cazul lui Eliade va fi necesar un serial, cu episodul-pilot Trei cufere.
Editarea ca squatting
Retrospectiv, pare nimica toată ca drepturile asupra operei tale să domicilieze editorial timp de aproape jumătate de secol la Geuthner, Payot, Gallimard, University of Chicago Press, Harper & Row, Princeton University Press și Macmillan. Greul a început odată cu repatrierea. Probabil că nu există nici un autor de origine română mai sfidat, mai maltratat și mai ruinat ca Mircea Eliade. Nici un autor non-român nu a acceptat vreodată și nu ar putea să accepte vreodată să fie editat în România în condițiile în care a fost editat Eliade. Texte capitale – sau „fruntașe“, cum s-a corectat Eliade în manuscrisul său din 1930 scos acum la licitație – au fost publicate în reviste obscure. Chiar posedând manuscrisele lui Eliade, Handoca a furnizat selecții editoriale de neînțeles. Dar contrastul suprem e între marile edituri de mai sus și editurile românești unde Eliade a fost prezentat, compilat și tipărit de Handoca. Căci Eliade a apărut nu numai la Humanitas, cu zeci de titluri, dar și cu alte câteva la Minerva, Univers, Eminescu, Albatros, Fundația Culturală Română, Dacia, Univers Enciclopedic, Curtea Veche, Nemira, Polirom. Acel Eliade din aceste manuscrise a apărut mai ales la editurile la care a funcționat operațiunea de squatting.
Numele celorlalte edituri care au publicat Eliade – care au publicat primele ediții postdecembriste din Eliade, care au publicat orice fel de Eliade datorită lui Handoca, care au publicat inedite Eliade, totul reprezentând și o foarte profitabilă afacere – spun prin înșiruire cronologică neutră totul: Destin (1990), Roza vânturilor (1990, 1992, 2006), Editura pentru Turism (1991), Icar (1991), Arca (1991), Rum-Irina (1991, 1992), Mariana (1991), Românul (1991), Odeon (1991), V.V. Press (1991), Casa de cultură a municipiului Sibiu (1991), Gutinul (1991, 1993), Moldova (1991, 1993), Recif (1993), Hyperion (1993), Garamond (1995-1998), Jurnalul literar (începând cu 1990), Gramar (1998), Mihai Dascăl (1999, 2001), Grafnet (2005), Grapho Press (2008), Mica Valahie (2008), Lider (2008, 2009), Orizonturi (2008), Criterion Publishing (2001, 2008, 2009, deținută de un neolegionar), Tipo Moldova (2011) sau Herald (2012). Un debutant confuz în etate de douăzeci de ani ar fi avut, practic, aceleași șanse și aceeași destinație. Dar nici chiar așa nu s-a încheiat publicarea ineditelor, nici nu s-a depășit – în 2021 – măcar faza traducerii tuturor cărților lui Eliade care figurează în orice prezentare de autor, oricât contrasă. Iar de republicat e încă și mai mult: sunt sute de articole care nu au fost republicate niciodată și niciodată nu au fost traduse. Unora li se poate părea ciudat că e atât de mult: dar chiar grație idolatriei lui Handoca, Eliade devenise demult un autor subestimat. Cu mențiuni minime și vagi precum enota introductivă la volumul său Pro Mircea Eliade (Dacia, 2000, p. 5): „Am avut acces, la începutul celui de al nouălea deceniu [deci începând cu 1981], la arhiva din țară a lui Mircea Eliade, păstrată cu sfințenie timp de jumătate de veac de Corina Alexandrescu, sora scriitorului“. „Accesul“ s-a transformat între timp în drept de proprietate al succesorilor săi, cu dreptul acestora de înstrăinare prin vindere în licitații?
Iar dacă o licitație este într-adevăr blocată, care e rezultatul? Loturile anterioare, înțelegem, au ajuns într-un (viitor) Muzeu al exilului românesc. Însă în acest caz avem de-a face cu manuscrise concepute, scrise, parțial publicate și mereu rămase în București: de ce ar fi și ele exilate? Înțeleg că un muzeu al exilului românesc e un proiect pentru viitor, dar și exilul românesc este unul? Unul infraromânesc? Nu e un fost fapt istoric, e o amenințare? Și oricum, decât Craiova, pe harta românească a scrisului lui Eliade, Miercurea-Ciuc și Moroieni (lagăr legionar și sanatoriu) sunt mult mai bine plasate. Este adevărat că Rica Botez l-a implorat, la 12 noiembrie 1928, „vino, Mircea [...] vino la Craiova“. Dar asta era între ei. Și oricum, opt zile mai târziu, el pleca totuși spre India. Nu văd nici un fel de rațiune ca fondurile de manuscrise să fie și ele îndepărtate din orașul natal. În o mie de feluri, Eliade este București.
Cu o inteligență de squatter abulic, lui Mircea Handoca – cu concursul tacit al tuturor și cu complicitatea unora – pare să-i fi ieșit o lungă performanță de tip Occupy Eliade. Dacă cineva se va întreba de ce sau dacă activitatea editorială a lui Mircea Handoca a putut rămâne atât timp nechestionată, va putea recurge și la puținele împrejurări critice în care rezultatele ei au fost considerate nesatisfăcătoare, dacă nu complet greșite. Nu voi repeta aici argumente mai vechi, dar se poate vedea deja ediția din Zalmoxis. Revistă de studii religioase, 1938-1942 (Polirom, 2000). La un moment dat, prin 2004, Gabriel Liiceanu l-a numit direct „un personaj cu o certă vocație de pubelar cultural [...] un parazit cultural, dispus la orice pentru a-și înjgheba un destin“, fiindu-i cunoscut că îi umbla în coșul de gunoi lui Constantin Noica după eventuale inedite și adăugând: „am decis să întrerup orice colaborare cu Mircea Handoca“. De fapt, deja în 1992, Valeriu Gherghel,profesor de filosofie la Universitatea „Al.I. Cuza“ din Iași, publicase un articol intitulat chiar Mircea Handoca – un dănțuitor printre morminte („un jalnic dănțuitor pe mormintele maeștrilor [...] același dispreț care-i îmbrățișează atât pe Eliade, cât și pe Noica [...] volumul cuprinde cel puțin câteva sute de greșeli“). Pubela, parazitarea și disprețul capătă noi valențe în perspectiva prezentei și a oricăror altor viitoare licitații. În una dintre ultimele sale cronici de ediții (în 2000), marele istoric literar Z. Ornea era tranșant: „Nefiind un spirit critic, [Handoca] e un adulator total al personalității căreia i s-a devotat“.
Aria de manuscrise cea mai susceptibilă să fi fost masiv bruiată de intervențiile, omisiunile și strategiile lui Handoca e chiar perioada 1935-1938, cu exemple care au reverberat. De pildă: traducerea în engleză a articolelor legionare (nu „legionare“, ca în titlul lui Handoca din 2001) a fost inițiată prin 1988, dar abia astăzi există un proiect al unor cercetători străini mai concret în acest sens. „Adulator total“, în lipsă de instrumente exegetice, într-un episod parizian redat de el însuși, Handoca a recurs la sărutarea mâinii lui Eliade. Nu avea distanță față de autor, după cum nu avea nici apropieri față de 90% din ce edita. Combinația e fatală: pace Nae, iubirea lejer animistă a lui Handoca față de Eliade a devenit orice, inclusiv fraudă, mai puțin instrument de cunoaștere. De ce, de pildă, cineva care ar putea edita critic toate scrierile lui Eliade despre șamanism se consideră apt să editeze și corespondența lui cu scriitori români – și mai ales invers? Aici Handoca a căzut în prima capcană întâlnită – cum că Eliade nu ar fi un întreg consorțiu de autori, prin comparație cu apetitul intelectual mediu al baștinei – și nici nu a încercat să redreseze situația vreodată, eventual cu sprijinul unor colegi cu competențe în diferitele arii de expertiză ale lui Eliade. O operă din care s-au dat timp de câteva decenii nenumărate examene în diverse limbi în primele o sută de universități ale lumii a devenit, la București, aplatizată și sărăcită de exercițiul editorial solitar al unui post-cioranian „asasinat din admirație“.
Pentru o Administrație Digitală a Fondului Licitat Național
Față de această arhivă pe care nu a mai răsfoit niciodată, Eliade își amintea în Jurnal (22 mai 1960): „Ar trebui să găsesc odată timp să scriu pe îndelete povestea acelor cărți din tinerețea mea la care am lucrat mulți ani, care erau aproape gata, dar pe care nu le-am publicat niciodată“. Recapitulând toate elementele susceptibile să sprijine salvarea acestor manuscrise, am propus digitalizarea. Ultima dată la București în vara lui 1942, dacă ar fi fost în situația noastră, obișnuiți să avem oricând la îndemână câte un PermaLink, Eliade nu și le-ar fi salvat el însuși pe un HDD? Soluția nu poate fi decât digitalizarea – obligatorie, sistematică, profesionistă, transparentă, centralizată și gratuit accesibilă – a tuturor pieselor care trec prin orice licitație. Cu atât mai mult a oricărei piese manuscrise inedite. Un fel de Administrație Digitală a Fondului Licitat Național. O formă mai rapidă, mai puțin invazivă, mai lesnicioasă (și chiar mai democratică) ar fi, în acest caz, digitalizarea întregului fond Handoca. Una este să reclami posesia unui manuscris-unicat, alta e să oprești să fie consultat, cu deceniile, conținutul lor exact. Fără ediție critică și fără catalog al manuscriselor, când spunem „Eliade“ nu știm exact ce spunem.
Dacă toți cei care au scris vreodată despre opera lui Eliade mai au într-adevăr ceva de spus – Eliade le-a servit enorm, sunt destui care și-au construit întregi cariere decolând dintr-un eliadodrom – probabil acum e ultima dată când o pot face într-un mod care chiar să conteze. Dacă Eliade a putut vorbi despre „misterul primei repetiții“ (în Podul, 1963), repetarea unei licitații dincolo de primele două este improbabil că va mai schimba ceva. Misterul eventual se va transforma într-un sinistru galopant și terminal. Tot ceea ce a scris și păstrat Eliade din primii săi douăzeci de ani se va risipi în toate zările: după biografiile intelectuale masive și echilibrate ale lui Mac Linscott Ricketts (1988) și Florin Țurcanu (2003/2005) știm că exact acești ani și aceste scrieri au configurat o operă cu ecouri planetare. O arhivă desfigurată – poate cu concursul tuturor celor care ar fi putut și încă mai pot să acționeze – ca în urma unui accident teribil: dincolo de orice tentativă de reconstituire.
Reamintesc că dezmembrarea este numai un episod din inițierile șamanice. Acestea se pot solda fie cu integrări vindecătoare, fie cu psihoze și sombrări fatale. Peste încă 35 de ani în aceeași degringoladă este probabil ca opera integrală a lui Eliade să nu mai intereseze pe absolut nimeni. Va fi o altă generație de cititori, o generație spre care deocamdată nu se mai îndreaptă nimic.
Interesul public e mai simplu și mai clar. Cum Eliade nu e un autor privat, arhiva sa trebuie să devină în sfârșit o arhivă publică. În materie de arhive, avea să fie mai blând incendiul din 1985 decât avea să ajungă azi in/acțiunea unor oameni care desigur l-au iubit, l-au frecventat, l-au editat? Cutremurele și incendiile nu pot câteodată distruge cât oamenii. Sau e cumva consternarea care derivă de aici una izolată? În urmă cu cincisprezece ani, la deschiderea Congresului european de istorie a religiilor de la București am ținut totuși să comunic evidența tuturor: mai degrabă noi am lipsi.
Probitatea, acuitatea și varietatea articolelor lui Eliade din deceniul patru surclasează un întreg grup de intelectuali publici de azi. Din 1990 încoace nu s-a izbutit nici măcar o ediție corectă și comodă a acelei producții (Handoca s-a oprit în 1928). Iar acum îi dispare și suportul. Oricărui cititor de mâine și tuturor cititorilor de azi li se eclipsează un drept fundamental: acela de a se fi născut în perfectă cunoștință de cauză după el.
Dar trebuie să-ți regăsești umori mongole ale comentariului, să-ți inventezi un sentiment peruan de distant al exegezei ca să te mai încumeți să vezi limpede în hățișul de lașitate, prostie și aflare în treabă care l-au adus și ne-au adus aici. Și chiar captivi aici fiind, consolați cu fiecare stratagemă și toate celelalte mediocrități, noi vom mai supraviețui.
El – nu.
Vezi și:
(I) 18 martie Despre soarta manuscriselor lui Mircea Eliade – Vasile Ernu în dialog cu Eugen Ciurtin | BookHUB
(II) 19 martie Discuție despre manuscrisele lui Mircea Eliade la GPS CULTURAL – Radio România Cultural (radioromaniacultural.ro)
(III) 27 martie: interviu RFI. Un dialog despre arhiva Mircea Eliade, licitații și nevoi culturale ignorate cu Eugen Ciurtin, istoric al religiilor | RFI România: Actualitate, informaţii, ştiri în direct
(IV) „Semnal de alarmă privind organizarea unei noi licitații cu manuscrisele lui Mircea Eliade“, Libertatea (Bogdan Groșereanu), 28 martie 2021. Semnal De Alarmă Privind Organizarea Unei Noi Licitații Cu Manuscrisele Lui Mircea Eliade: „Sunt în Obor Inși Mai Respectuoși și Cu Marfa, și Cu Mușteriul” | Libertatea
(V) Interviu Radio România Internațional, precum și Radu Vancu, „Salvați arhiva Eliade! Pe toată.“, Contributors, 29 martie 2021. Salvați arhiva Eliade! Pe toată. | Contributors
(VI) Bogdan Tătaru-Cazaban, „Manuscrisele lui Eliade“, Dilema veche, nr. 886, 1-7 aprilie 2021. Manuscrisele lui Eliade - Dilema veche
(VII) 3 aprilie Matei Martin și Sever Voinescu, „Academia Română va participa la licitația manuscriselor lui Mircea Eliade”
Imagine principală: Mircea Eliade, carnetul de membru al Societății Scriitorilor (historic.ro)
