La începutul verii, am stat de vorbă cu Pauline Hadaway, manager în domeniul artelor și al educației din 1990. Stabilită în prezent la Liverpool, Pauline Hadaway este co-fondator al forumului de dezbateri The Liverpool Salon (inițiat în 2014), a condus galeria de fotografie contemporană Belfast Exposed (2000-2013), iar acum lucrează ca cercetător independent. Pentru lucrarea sa de doctorat, Pauline studiază felul în care artele și patrimoniul sunt folosite ca instrumente în procesul de pacificare a Irlandei de Nord. Între numeroasele sale articole și publicații se află: Policing the Public Gaze (2009), despre îngrădirea fotografiei în spațiul public; Re-imagining Titanic, re-imagining Belfast în Relaunching Titanic: Memory and Marketing in the ‘Post Conflict City’ (2013), despre recuperarea memoriei Titanicului în capitala nord-irlandeză, și Escaping the Panopticon (2017), despre artă, putere, supraveghere și spațiu public.
Pauline a fost unul dintre autorii invitați la București de British Council, la Salonul Internațional de Carte Bookfest. M-am întâlnit cu ea într-o dimineață pe terasă la Cărturești Verona, un loc unde s-a simțit transpusă în starea potrivită de reflecție pentru o discuție în mare parte inspirată de probleme actuale și pentru scena artistică de la noi. De la ruptura dintre mediul artistic și politicieni, până la potențialul creativ al dezacordului.
Aș vrea să începem cu o privire în urmă către parcursul dumneavoastră profesional. Cum ați trecut de la zona de acțiune în domeniul cultural la interesul pentru politicile culturale?
Inițial am fost interesată de teatru, pentru că este o formă de artă mai conectată la public. Cred că nu am avut cu adevărat vocație de dramaturg, altfel aș fi devenit unul. Interesul meu pentru politicile culturale a fost generat de faptul că am lucrat mult timp în Belfast, unde mediul artistic era extrem de politizat. Acolo am condus o galerie publică de fotografie contemporană, m-am ocupat de management, de dezvoltarea instituțională, de finanțarea acesteia, alături de o colegă care se ocupa de programul artistic și de publicații. A fost o muncă de 10 ani să o transformăm într-un spațiu cunoscut. Așa am descoperit că există trei dinamici extrem de interesante: una artistică, una a contextului politic și una a relației instituționale cu orașul și cu finanțatorii. Cred că spațiul în care lucrezi cu arta, cu publicul și cu politicul este unul foarte creativ, iar acest aspect descrie, cred, parcursul meu intelectual.
Ați scris un articol fascinant despre re-imaginarea orașului Belfast prin re-imaginarea mitului Titanicului, discutînd problema pierderii autenticității istorice în procesul de reconfigurare a identității culturale a orașului.
Titanicul reprezintă unul din studiile de caz centrale în teza mea de doctorat. Într-adevăr, obiectivitatea istorică este adeseori sacrificată în încercarea de a crea o identitate pentru un oraș sau pentru un grup de oameni. Titanicul este istorie și mit, dar înainte de toate, este filmul din anii ‘90. Din punct de vedere fizic, Titanicul a fost construit pe unul dintre șantierele navale din Belfast, într-o perioadă în care acestea aveau o forță de muncă imensă, de zeci de mii de oameni, fiind cele mai mari din întreaga lume, și construiau aceste vase impresionante.
Titanicul pornește în larg și intră în istorie, devine un simbol al dezastrelor secolului XX, al sfîrșitului istoriei, apoi, la finalul secolului, este reanimat prin film, ceea ce coincide cu procesul de pace și cu Acordul de la Belfast, din 1998 (între Marea Britanie și Irlanda cu privire la guvernarea Irlandei de Nord, n.r.). Toate aceste lucruri converg, iar politicienii din Belfast redescoperă Titanicul și creează situl turistic Titanic Belfast. Au existat o serie de planuri de dezvoltare ale acestui sit post-industrial, deoarece șantierele navale nu mai există (acum vasele sunt construite în Coreea). Inițial, întrebarea era cum s-ar putea recondiționa această zonă imensă, iar politicienii au promis noi locuri de muncă, o nouă industrie, noi abilități pentru localnici, dar, în timp, aceste promisiuni nu au fost respectate. Apoi terenul a devenit foarte prețios, a avut loc o explozie economică alimentată de terenuri, proprietăți, credite ieftine, toată lumea s-a îmbulzit să beneficieze, iar planul inițial s-a transformat într-unul de dezvoltare imobiliară și de turism.
Pare o ironie a istoriei, pentru că mulți oameni de pe Titanic căutau de fapt pământ în altă parte.
Este ca un fel de goană după aur, doar că după pământ. În 2008 toată această afacere sare în aer din cauza crizei financiare și a prăbușirii economiei, iar multe dintre afacerile implicate dau faliment. Proiectul este salvat de guvernul britanic, pentru că în el rezidă potențialul de pace, al unui spațiu comun și al unei economii culturale. Toată atenția este îndreptată asupra acestei construcții, care va deveni un fel de spațiu iconic, Titanic Belfast, pe care oamenii îl vor vizita. Situl se deschide în 2012 și este complet transformat. Au rămas doar turismul și ideea de a construi o nouă poveste pentru un oraș al tuturor, cu un trecut minunat, unde oamenii erau inventivi și harnici, făceau lucruri extraordinare, și pot face asta din nou în viitor.
Deci o istorie extrem de pozitivă, în care aspectele dificile, dar interesante, ale trecutului, precum conflictele de clasă, cele economice, conflictele dintre naționaliști și unioniști, toate s-au redus la doar câteva semne în spațiul muzeal. Astfel, istoria este cosmetizată sau devine foarte selectivă. Cel mai tare m-au uimit fotografiile și filmele, singurele elemente provenite din epoca respectivă, de pe la 1900-1912. Ele sunt autentice, formidabile, excelent expuse, proiectate pe niște suprafețe uriașe. Și totuși, peste ele se suprapun niște figuri animate, ca niște personaje din Disney, care traversează în continuu imaginile, interferându-se forțat cu acestea. M-am întrebat de ce ar face cineva așa ceva. Cred că lucrul cel mai important în crearea Titanic Belfast este că prezența oamenilor reali, care au făcut istorie, a fost ștearsă sau s-a scris peste ea. Poate că este un demers inconștient, însă reprezintă foarte bine ce s-a întîmplat în fapt cu regenerarea întregii zone, în care oamenii care au făcut Titanicul au fost reinventați ca personaje fictive.
Această poveste ridică o altă problemă, aceea a eticii în procesul de lucru cu oamenii care îți sunt subiect, atât în această ficționalizare a trecutului, cât și în proiectele de artă cu implicație socială, de exemplu.
Am lucrat cu artiști care au făcut din această întrebare centrul practicii lor artistice. Nu există un răspuns simplu, cu excepția aceluia că este o problemă serioasă. Când un artist se află într-un context anume și vrea să întâlnească oameni cu care să vorbească despre experiențele lor, pentru că vrea să le reprezinte, trebuie să facă asta fără vreo idee preconcepută. Până la urmă este vorba de bună credință și de onestitate, nu există altă cale, este o nesfârșită negociere. La fel este și cu istoria, pentru că nu există un adevăr absolut, întotdeauna rămâne ceva ce nu cunoști, iar când descoperi ceva nou trebuie să reevaluezi tot ceea ce știai înainte. Așa sunt și relațiile dintre oameni, singurul cadru etic pe care îl pot vedea este acela de a fi onest și de a-l lua în serios pe celălalt, ca să te poți aștepta să fii tratat la fel. Uneori, când artiștii sau organizațiile încearcă să obțină sprijin pentru proiectele lor și apoi să le realizeze, acest cadru etic este basculat.
Cum s-au influențat reciproc în experiența dumneavoastră dimensiunea practică a dezvoltării unui cadru instituțional și reflecția, teoretizarea acestui proces?
Cred că această intersecție se numește praxis, convergența dintre zona practică a lucrului și dezvoltarea teoretică și intelectuală generată de acesta. Ca să mă refer la proiectul galeriei din Belfast, procesul dezvoltării acesteia a fost unul atât de intens și a necesitat un efort fizic și mental atât de mare, încât nu era destul timp pentru reflecția asupra deciziilor luate. Dar lucrurile deveneau întotdeauna clare mai târziu, la fel și greșelile noastre. Intensitatea lucrului îți impune mereu să acționezi, să te confrunți cu obstacolele care apar. Cu cât devii mai vizibil pentru zona politică, cu atât mai multe obstacole vor apărea. Poți avea libertate de acțiune la un anumit nivel, ceea ce este foarte incitant și creativ, dar apoi începi să interacționezi cu agenda unor forțe politice extrem de intransigente. Asta este mai dificil.
Când lucrezi la dezvoltarea unui proiect artistic ești ca într-un vârtej, este intens, extenuant, dar irezistibil, te absoarbe complet. Lucrând în mediul academic acum, mi-a fost foarte greu să scriu despre asta.
În cercetările mele mă interesează modul în care oamenii iau sau nu iau anumite decizii. În politică, în Irlanda de Nord, dar nu numai, oamenii în poziții de rang înalt, care ar trebui să ia decizii, pentru că gestionează resursele, nu vor să ia decizii. Le place să discute, să urmărească proiecte politice, dar nu vor cu adevărat să găsească soluții. Când proiectele devin vizibile pentru zona politică se lovesc de o barieră de indecizie. Uneori deciziile sunt luate pripit, din capriciu, alteori egoist, atunci când politicienii întrezăresc o oportunitate să iasă în evidență, dar nu par niciodată a fi strategice, coerente. Aceasta este o mare problemă pentru cei care dezvoltă sectorul cultural.
Există o întârziere între dinamica din zona artistică și înțelegerea acesteia de către zona politică.
Paradoxul este că decidenții evită să ia decizii, dar în același timp impun totuși obiective riguroase și stricte artiștilor și organizațiilor culturale. Ei nu fac altceva decât să aducă argumente și să stabilească un anumit cadru, spunând că este benefic pentru economie sau, în Irlanda de Nord, pentru a construi un spațiu comun sau pentru rezolvarea conflictelor, dar fiecare înțelege altceva prin asta.
Credeți că aceasta este o tendință la nivel local sau național, sau și la nivel european?
Este o tendință la nivel național, dar probabil și la nivel european. Deși contextele sunt diferite (post-totalitar în România, post-conflictual în Irlanda de Nord, ș.a.m.d.), problemele sunt foarte similare, este o ruptură între practicienii din domeniul artistic și decidenții care gestionează resursele la nivel politic.
Pot influența aceste cadre impuse domeniului artistic modul în care este creată arta și în care funcționează organizațiile culturale, sau tipul de artă actual?
Am înțeles un lucru foarte interesant în ceea ce privește relația dintre sfera decidenților și aceea a artiștilor și a organizațiilor din artă. Există un cadru de politici culturale fixat în bună măsură de către decidenții care administrează resursele, care poate prevedea că prioritățile sunt dezvoltarea unei economii puternice, a unei societăți pașnice, crearea de consens etc. Ați folosit cuvântul impus. Acest cadru nu este impus, el este dezvoltat în colaborare cu instituțiile artistice și cu artiștii, este negociat cu aceștia, iar ei apoi generează un anumit tip de discurs, discursul economiei creative, discursul artei pentru reconciliere. Aceste discursuri sunt create și elaborate în special de către artiști, organizațiile artistice și cercetătorii din zona academică.
Asta se întâmplă însă doar acolo unde există o politică culturală, priorități și unde această negociere între părți funcționează cu adevărat. În România nu suntem în acest punct.
Când lucrezi în domeniul artistic și încerci să dezvolți o nouă instituție, percepi politica drept impunere. Este opresivă, pentru că ți se spune: ,,Trebuie să faci asta, să faci aia, să atragi un public numeros, să vină 1000 de oameni la galerie luna asta, să duci programul educațional în 20 de școli”, iar tu te întrebi: „De unde vin cifrele astea?” Toate vin de la noi, noi contribuim la instalarea acestor parametri. Probabil că totul se întâmplă pentru că arta are un impact economic și social foarte util pentru politicieni. Organizațiile artistice trebuie să pledeze pentru ceea ce fac, au nevoie de resurse, în vreme ce acești decidenți controlează resursele. Dacă mergem și le spunem ,,Noi vrem doar să facem artă, vrem să invităm un artist să facă un proiect”, ei nu sunt interesați, așa că inițiem proiecte, programe, îi ajutăm să dezvolte prevederi de politică culturală care să ne fie nouă mai utile. Astfel, zona politicilor culturale capătă noi înțelesuri și se extinde. Totul a devenit foarte complex, pentru că o mulțime de factori, cercetători, artiști, oameni creativi, cu idei și minți complicate, au revărsat noi idei și semnificații în acest domeniu.
Cu toate acestea, artiștii au nevoie de facilitare, de o zonă intermediară, pentru că până la urmă interesul lor este în esență doar de a face artă.
Ei se așteaptă de la curator, teatru sau galerie să îi protejeze de zona politică, să le dea spațiu de mișcare. Cred că în politicile culturale accentul ar trebui să fie artiștii și publicul, fiindcă acestea sunt cele două dinamici cu adevărat importante. Tonul decidenților care gestionează resursele, al ministrului culturii și al politicienilor locali ar trebui să fie mai jos, pentru că, în fond, rolul lor este acela de a facilita. Cred că și vocea instituțiilor publice ar trebui să fie mai scăzută, pentru că nu suntem interesați de identitatea instituției respective. Identitatea este dată de ceea ce aceasta prezintă, de artiști, de interpreți, ș.a.m.d., de public, ei sunt cei care conferă o identitate instituției. Se întâmplă mult prea des ca identitatea instituției să fie dictată de clienții politici cu care aceasta lucrează.
Cum este afectat publicul de politicile care guvernează sectorul cultural?
Ca să mă întorc la parcursul meu profesional, prin 2004-2005, când galeria din Belfast devenise deja mai vizibilă, am început să ne confruntăm cu o serie forțe politice foarte conservatoare, care care nu doreau schimbare în Irlanda de Nord. Parcă eram în război. Atunci a început să crească pentru mine importanța publicului, pentru că am înțeles că dezvoltându-ne publicul, ne vom întări. Totodată însă, treptat, ni s-a cerut să atragem și să interacționăm cu diverse categorii și tipuri de public. Unica identitate a celor care intră într-un spațiu artistic este că vin, se bucură, iau parte la ceva, atât. În schimb, genul de evaluări care ni se cereau vizau alte aspecte ale identității publicului, implicând o categorizare intensivă a acestuia drept catolic, protestant, naționalist, unionist, într-un moment în care publicul se rupea în fapt de aceste categorii. Iată un alt mod de a nu înțelege dinamica din zona artistică. Politicienii sunt foarte interesați de aceste categorii și în plus primesc voturi de la ele. Prin urmare, publicul devine parte a cadrului trasat de politici.
Oricâte demersuri s-ar face sau argumente s-ar aduce pentru a influența modul în care funcționează anumite mecanisme în domeniul cultural, societatea este gestionată în așa fel încât de cele mai multe ori sugestiile din teren nu sunt integrate în deciziile care se iau. În România, frustrarea generală este provocată de lucrurile făcute pe jumătate, anulate complet sau făcute și desfăcute. Funcționăm întotdeauna pe un fond de criză.
Asta se întâmplă peste tot. Unele lucruri se opresc și apoi repornesc, uneori ca să progreseze, alteori ca să regreseze. Este foarte greu să ne facem planuri și să le finalizăm când lucrurile se află într-o continuă schimbare. Adevărata putere constă în abilitatea de a lua o decizie și de a o implementa. Noi, cei din domeniul cultural, artiștii, managerii, cercetătorii din zona academică avem de fapt o mare putere, pentru că noi dăm sens politicilor. Sunt două lucruri pe care trebuie să facem în această situație: să ne găsim o voce comună, să descoperim ce anume vrem noi; nu trebuie să acționăm ca niște petenți, ci să avem mai multă încredere în ceea ce facem, și să spunem ce vrem, mai degrabă decât să cerem. Pentru a reuși să facem asta, mai întâi trebuie să descoperim cine suntem, ce avem în comun și cum putem acționa ca un grup unitar. Avem păreri diferite din punct de vedere estetic, social, politic, economic, dar putem fi de acord asupra unui principiu, că ceea ce facem contează cu adevărat. Și ar trebui să lucrăm să ne găsim o voce comună într-un domeniu extrem de competitiv cum este cel al artei. Finanțarea în domeniul artistic este competitivă, ne izolează, fragmentează organizațiile și le pune în opoziție, ceea ce le conferă decidenților și mai multă putere asupra noastră. De fapt, acești decidenți nu se pricep prea bine să își exercite puterea, nu știu cu adevărat ce vor, așa că noi ar trebui să le spunem, și să o facem împreună.
Realitatea arată că solidaritatea se creează mai degrabă pentru a cere ceva decât pentru a construi ceva pe termen lung, și asta se întâmplă pentru că este generată de frustrare.
Este dificil tocmai pentru că, întorcându-ne la problemă, vârtejul în care lucrăm este foarte intens – trebuie să găsim finanțare, să plătim onorariile, chiria etc. Trebuie să reușim să găsim în noi solidaritatea de a acționa ca o voce unitară și să descoperim ce este în interesul nostru să facem. Înțelegem contextul politic și economic, dar de ce lucrăm în teatru, de ce vrem să vină oamenii să vadă expoziții? Scopul s-a pierdut. Ne pricepem foarte bine să ne adunăm și să discutăm. Solidaritatea apare atunci când spunem cu toții: ,,Nu este îngrozitor prin ce cât ne chinuim?” Asta nu ajută la nimic. Cel mai bine ar fi să ne adunăm și să ne gândim ce să facem să schimbăm această dinamică, acest context; să găsim trei lucruri în care credem și să ne luptăm pentru ele. Artele sunt un domeniu competitiv, pentru că este individualist și intelectual, este prin natura sa și foarte argumentativ, oamenii sunt întotdeauna în conflict și se hrănesc din el.
Într-unul din articolele dumneavoastră, discutați despre dimensiunea creativă extrem de puternică a dezacordului.
Cred că a fi în dezacord este foarte important. Există politici prin care arta este folosită ca o cale de a aduce oamenii împreună, pentru a crea un spațiu în care toți împărtășesc ceva. Prin urmare, implicit este un spațiu pozitiv, în care toată lumea trebuie să aibă o experiență pozitivă, trebuie să treacă printr-un soi de transformare, și nimeni să nu se simtă exclus. Însă o societate în care toată lumea simte că este parte din ceva, că obține întotdeauna ce vrea, poate fi una totalitară. Aspirația de a crea un sector artistic care este întotdeauna relevant, accesibil, divers și primitor este deopotrivă utopică și distopică. Personal, vreau să merg în locuri în care pot fi nefericită sau mă pot enerva, sau pot avea o provocare, pentru că vreau să mă simt vie. Nu vreau să fiu permanent fericită. Pentru mine, normalitatea include și un spațiu în care lucrurile pot deveni uneori anormale sau ciudate, mai ales într-un spațiu artistic, unde te aștepți să fii în afara zonei de normalitate zilnică. Mergi în astfel de locuri pentru că vrei ca lucrurile să fie diferite. Ideea este că o societate bună își generează propria normalitate, printr-un schimb la nivel politic și economic, ceea ce este probabil la fel de utopic.
O întrebare prozaică de final. Credeți că arta poate schimba lumea? Am auzit artiști argumentând că sunt alte lucruri mai simple care trebuie să se schimbe mai întâi în viața oamenilor.
Proiectul la care lucrez acum la Universitatea din Liverpool se numește ,,Artă pentru reconciliere”. Și exact aceasta este întrebarea, poate arta să schimbe o societate? Ce înseamnă reconciliere? Este ceva subiectiv și individual, sau este ceva care se întâmplă între doi oameni? Este la nivelul societății sau al întregii lumi? Cu cât te îndepărtezi mai mult de individ, cu atât devine mai greu de imaginat. Sunt multe cazuri în care arta își transcende spațiul în care se întâmplă și devine altceva. Dar chiar și atunci, ajunge într-un spațiu cotidian. Totul se întoarce între mine și tine, tu și ei etc. ,,Artă pentru reconciliere” ar putea însemna că un om se răzgândește în legătură cu ceva sau se simte diferit. Iar tranzacția dintre artistul care lucrează cu un grup de oameni – situație în care fie acei oameni sunt educați, fie artistul este cel educat – este că acești oameni devin mai umani. Acesta este rolul pe care arta ar trebui să îl joace.
Traducere de Marina Cristea și Ștefania Ferchedău
