Tematica LGBT are o tradiție relativ întinsă în cultura română. Desigur, până recent, majoritatea trimiterilor erau negative, dar au existat și excepții. În continuare puteți citi o trecere în revistă pe fast forward.

Constanţa Vintilă-Ghiţulescu (În şalvari şi cu işlic. Biserică, sexualitate, căsătorie şi divorţ în Ţara Românească a secolului al XVIII-lea, 2004) și Andrei Oișteanu (Sexualitate și societate. Istorie, religie și literatură, 2016) au inventariat o serie de episoade timpurii, de la cronica lui Laonic Chalcocondil despre violul homosexual la care Mahomed al II-lea l-a supus pe Radu cel Frumos (fratele lui Vlad Țepeș) până la cererea de divorţ depusă la 3 octombrie 1836 de Ruxandra Balş, care îl reclama mitropolitului Moldovei pe soțul ei, hatmanul Anastasachi Başotă, că o privează de „plăcerile însoţârei”: „O dişănţată îndărăptnicie a sa l-au rătăcit întru pidosnică hotărâre”.

Sodomia era condamnată de biserică și pedepsită prin lege, fiind supusă în același timp unui fenomen de exotizare prin asocierea cu moravurile importate din Imperiul Otoman. Astfel, în Duduca Mamuca, B.P. Hasdeu face trimitere la „obicee turcești” care nu sunt altceva decât practici homosexuale.

Dar probabil prima scenă explicită din literatura română modernă îi aparține lui Ion Creangă. Povestea poveștilor (Povestea pulei), capodoperă ireverențioasă și explicită în care răspopitul Creangă calcă în picioare cele sfinte, se termină cu o scenă în care un preot e sodomizat de unul dintre penisurile care crescuseră miraculos în loc de știuleți pe țarina unui țăran (nota bene, minunea se petrecuse la comanda lui Hristos însuși):

„Era pe la amează, în mijlocul verii, și da inima din popă de căldură. Când, pe la mijlocul drumului, trecând prin marginea unei păduri, stă la umbra unui copac pletos să se răcorească oleacă. Și cum sta de se răcorea, îi dă dracul în gând să umble în cutie și să vadă ce-i acolo? Sucește el cutia, o învârtește și nu știu cum face de-o deschide. Și când se uită înlăuntru, ce să vadă? Vede coșgogemite mascara, învelită în bumbac stropit cu aromate… Atunci popa, cuprins de mierare, începe a șuera. Și cum se miera el șuerând, pula face zmâc în curul popei!… Popa atunci începe a răcni și a zice: Doamne, izbăvește-mă de vrăjmaș! Nu lăsa pre robul tău de batjocora diavolului! Că ție unuia am slujit și afară de tine pre altul nu știu! Dar toate erau în zadar. În sfârșit, dacă vede popa și vede că nu mai este scăpare, scoate bârnețul de la izmene și cu un capăt îl leagă de copac, iar cu celălalt capăt de bârneț leagă pula cum poate, și unde nu începe popa a se zmunci și a cotigi în toate părțile, cum se zmuncesc boii la tânjală, când trag ceva din greu, dar nu era chip… Se roagă el popa, răcnește el popa, cârnește el popa, dar nu-i nădejde de scăpare, c-o dat peste pulă mare…”

Textul lui Creangă, scris în 1877-1878, va fi publicat târziu, abia în anii 30 ai secolului XX. Dar între timp apăruse deja iconica povestire Remember a lui Mateiu Caragiale (1921), având în centru enigmaticul personaj al unui travestit. Textul lui Mateiu este unul dintre puținele în care sexualitatea LGBT nu apare conotată negativ – însă într-o scriere ulterioară a autorului, romanul Craii de Curtea-Veche (1929), apare un Poponel descris astfel:

„Se făcuse cunoscut sub această poreclă unul din edecurile ministerului trebilor din afară, băiat de mare viitor, arătând, ca mulți alții din breasla lui, o aplecare deosebită pentru anumite metode dosnice ale unei școli foarte discutate. Lamsdorf, Eulenburg, Mestschersky îi erau părinți sufletești și de asemenea nășii Poponel se arătase vrednic. Cum, pe vremea aceea, orașul nu era năpădit de numeroși icioglani [paj în turcă, dar specializat și în sensul de homosexual] de meserie, Poponel trecea drept ceva foarte rar. În făptura sa, care de altmintreli în ce privește drăgălășia nu lăsa decât de dorit, sălășluia, mistuit de toate flăcările Sodomei, un suflet de femeie, sufletul uneia din acele slujnici împuțite ce dau târcoale seara cazărmilor. Mai mult nu voi stărui asupra-i; ca să-l descriu, ar trebui să-mi înting pana în puroi și în mocirlă și, la această îndeletnicire, nu mi-aș pângări numai pana, dar aș spurca mocirla, chiar și puroiul. Și totuși, nu a lui era vina: așa era de la Dumnezeu”.

Alt personaj gay, privit de această dată dacă nu cu înțelegere, măcar cu o relativă compasiune, figurează în Stavru, primul capitol din romanul Chira Chiralina al lui Panait Istrati (1924).

În schimb Tudor Arghezi își dă măsura veninurilor care l-au făcut celebru în poezia Fătălăul (în volumul Flori de mucegai, 1931); deși un portret în aqua forte, aceasta păstrează totuși o anumită ambiguitate admirativă cu privire la sex-appeal-ul „fătălăului”:

„Cu vreo câteva tuleie,

Mă, tu semeni a femeie.

La sprinceană

Fetișcană,

Subsuoară

De fecioară.

Ai picioare

Domnișoare,

Coapsa lată

Adâncată,

Ca-n zuvelci;

Urechile, ca doi melci;

Doi zulufi cu doi cârcei;

Două boabe de cercei

Dezlipite, de muiere.

Și – al dracului ! – a miere

Și a tiparoase

Hoitul tău miroase.

Ți-este mâna

Ca zmântâna,

Degetele ți-s -

Parcă ți le-a scris -

Gemene

Să semene;

Degetele: ca viermușii,

Pielea: pielea corcodușii.

Solz de sticlă-n unghie.

Ochiul tău înjunghie,

Gura ta subt firișoare-i

Pafta cu mărgăritare”.

Totuși, ambiguitatea din prima parte se pierde în strofa a doua, în care hermafroditului i se atribuie origini infernale:

„O fi fost mă-ta vioară,

Trestie sau căprioară

Și-o fi prins în pântec plod

De strigoi de voievod ?

Că din oamenii de rând

Nu te-ai zămislit nicicând.

Doar anapoda și spârc,

Cine știe din ce zmârc,

Morfolit de o copită

De făptură negrăită

Cu coarne de gheață,

Cu coama de ceață,

Cu uger de omăt -

Iese așa fel de făt”.

În interbelic face senzație și în România romanul lui Marcel Proust În căutarea timpului pierdut, în care homosexualitatea și lesbianismul joacă un rol important. La fel de important este André Gide, homosexual asumat, extrem de influent pentru generația lui Mircea Eliade. Înainte de aceștia trebuie amintit Charles Baudelaire, cu ale lui poeme (interzise sau nu) pe teme lesbiene din Florile răului. Influența lui Baudelaire asupra poeziei românești (inclusiv asupra lui Arghezi) a fost uriașă; ca detaliu anecdotic, francezul era unul dintre poeții preferați ai lui N. Iorga, care umbla cu Les Fleurs du mal în buzunar (dar asta nu-l împiedica să lupte împotriva surselor de „putrejune” din cultura română – străini, evrei, „pornografi” ca Arghezi etc.).

Unul dintre scandalurile de vârf din interbelic legate de LGBT se leagă de campania ziarului „Credința”. Pe 16 decembrie 1934, Sandu Tudor, directorul ortodoxist al publicației, semnează atacul Generația „Criterion” („sunteți farsori, sterpi și vicioși până în măduva oaselor, mediocri și nevropați”), fiind întărit de un articol de Victor Mendrea (Ofensiva invertiților) și de Zaharia Stancu cu pamfletul Onoarea dintre fese. Afacerea fusese pornită de Zaharia Stancu, care scrisese în ziarul „Naționalul nou” articolul demascator Tovărășii literare, năravuri și moravuri, privitor la homosexualitatea unor membri ai grupului „Criterion” (dansatorul Gabriel Negry, Petru Comarnescu). Zaharia Stancu avea să fie provocat la duel de Comarnescu și de Alexandru Christian Tell, iar Mircea Vulcănescu și Alexandru Christian Tell încearcă să le aplice corecții fizice, în redacția „Credința” și la Corso, lui Sandu Tudor și Zaharia Stancu. Pe 9 ianuarie 1935, prima pagină din „Credința” titrează cu litere de o șchioapă Traficul de carne bărbătească din elita bucureșteană, completând cu subtitluri de felul: Obiceiurile turcești de la „Criterion”; Doctorul în științele posterioare de la Los Angeles; Haremul bărbătesc al „Comărneascăi”; De-a capra sau de-a dragostea; Apărați, voi cetățeni, moralitatea neamului românesc și sănătatea copiilor voștri!. Este lansată sintagma „cavaleri de Curlanda”, prin care se lovește în Gabriel Negry și în Petru Comarnescu, a cărui demitere din demnitățile de inspector al teatrelor și de funcționar la Fundațiile Regale se cere imperios: „Petru Comarnescu voia să propage homosexualitatea în societatea românească, încercând să înalțe această murdară inversiune la rangul de valoare spirituală”. De asemenea, sunt demascați ca homosexuali Tell și Vulcănescu. Pentru Sandu Tudor în foiletonul Despre sodomie, „Criterion” devine „o farsă, pusă la cale din inițiativa bine cugetată a «Cavalerilor de Curlanda», pentru a înșela buna credință a celor mulți onești. Pentru a recruta cât mai mulți prozeliți”; apar și accente xenofobe, considerându-se homosexualitatea un import străin de adevăratele valori românești, Comarnescu fiind considerat un „leah” (polonez). Cei vizați acționează ziarul în judecată (prin Sandu Tudor și Victor Medrea), dar campania continuă furibund într-un stil suburban. Zaharia Stancu vorbește despre acei „triști și orizontali cavaleri” (Pentr-un petic de… onoare), iar în articolul Cavalerii, justiția și puterile nevăzute atacă relațiile sus-puse ale „cavalerilor”. O pagină intitulată Pentru lămurirea „nelămuriților” în cazul Petru Comarnițki se citează din Proust (amintit ca… expert și ca geniu, nu și ca homosexual) câteva pasaje la temă. Etc.

Alt titlu care merită amintit în treacăt este romanul lui Ben Corlaciu Moartea lângă cer (1946), o fantezie poetică pe tema călătoriei de-a lungul globului care exploatează sugestii din zona eroticii homosexuale (Oscar Wilde e o referință explicită).

Amorul lesbian nu lipsește nici el, notabile fiind romanele Orașul cu salcâmi (1935) de Mihail Sebastian (el însuși bănuit de homosexualitate de unii contemporani – pentru mai multe detalii poate fi descărcată de aici cartea mea, Evreul improbabil. Mihail Sebastian: o monografie ideologică) și Între zi şi noapte de Henriette Yvonne Stahl (1941).

În perioada comunistă, tema LGBT nu este foarte frecventă, dar nici nu lipsește cu desăvârșire. Exemplul poate cel mai spectaculos este al romanului Princepele de Eugen Barbu (1969), plasat în vremea domniilor fanariote, în care apare, în postura de sfătuitor al „princepelui”, un Messer Ottaviano, italian demonic inițiat în chiromanție, în Cabala (că puțin antisemitism nu strica), dar și homosexual travestit care-l atrage în mrejele lui pe Vodă însuși.

Amintesc și Zahei orbul, romanul postum al lui V. Voiculescu, publicat în 1970 dar finalizat în anii 50, care radiografiază mediul homosexual din închisoare.

După 1989

În anii ’90, perspectiva asupra LGBT este una predilect homofobă și machistă. Poate că nici un alt text nu vorbește mai pătrunzător despre sentimentul de ostilitate cultivat în România față de LGBT decât micul roman Travesti (1994) al lui Mircea Cărtărescu, în care imaginea unui adolescent travestit îi provoacă naratorului o traumă rezistentă. Și restul operei lui Cărtărescu, de la Nostalgia la trilogia Orbitor, este construită pe sâmburele unui viol homosexual ratat inițiat de Dan Nebunul (Mendebilul). Desigur, Cărtărescu este un model de toleranță și nu i s-ar putea atribui poziții homofobe, însă nu-i mai puțin adevărat că literatura lui surprinde exemplar psihoza homofobă a unei epoci.

Până și într-un dicționar de sociologie autohton publicat în 1998 se spune că „extinderea homosexualității are consecințe societale negative: conduce la scăderea natalității și la diminuarea capacității de reproducere a unei societăți; provoacă dezorientare normativă și valorică, confuzii de roluri și conflicte dintre instituțiile sociale” (Ioan Mihăilescu, „Homosexualitate”, în Cătălin Zamfir, Lazăr Vlăsceanu (coord.), „Dicționar de sociologie, 1998). În același sens poate fi consultat manualul de medicină legală coordonat de Vladimir Beliș în anii 90. În mod coerent cu legislația vremii, homosexualitatea este prezentată ca devianță și incriminată inclusiv prin iconografia provocator repulsivă.

Nu sunt rare nici pozițiile fundamentaliste: „Nu mă deranjează nici granițele, nici vameșii. Mă deranjează însă drepturile homosexualilor (pentru că ni se pretinde să recunoaștem anormalitatea ca normalitate și păcatul ca virtute, deci Răul ca Bine, și pe Satana ca Dumnezeu)” (Răzvan Voncu, Jurnalul unui an satanic (24 martie 1999–24 martie 2000), f.a.).

Astfel de reacții nu sunt, desigur, specifice doar spațiului românesc. Virgil Nemoianu, comparatist emigrat în SUA în anii ’70, notează într-un jurnal de călătorie pe 9 iulie 2004: „După masă la Provincetown, în capul peninsulei, pitoresc așezat, dar dezamăgitor, copleșit de prezență homosexuală, senzație de Sodoma și Gomora” (Virgil Nemoianu, Străin prin Europa. Buimac pe cinci continente, 2015). Fapt cu atât mai bizar cu cât Nemoianu a semnat, în volumul memorialistic Arhipelag interior (1994), câteva pagini comprehensive despre mediile homosexuale ale anilor ’50-’60 (Mihai Rădulescu, Ion Negoițescu ș.a.), pe care le-a cunoscut bine, cultivând numeroase prietenii cărora le-a datorat în bună măsura propria formare.

Probabil cel mai important gazetar de după 1989, Cristian Tudor Popescu, a exprimat în câteva rânduri poziții homofobe (dar finalmente poziția sa a evoluat către toleranță). Alt formator de opinie, Andrei Pleșu, a găsit militantismului gay un termen de comparația în zona antipatiei sale cele mai profunde: „Psihologia homo, cu combativitatea ei «revoluționară», are ceva din spiritul utopic şi sectant al propagandei comuniste” (e drept că nici „psihologia hetero”, care „are, în versiunea ei agresivă, ceva din suficiența nemiloasă a nazismului”, nu a scăpat prea ieftin – v. Andrei Pleşu, Despre bucurie în Est şi în Vest şi alte eseuri, Editura Humanitas, București, 2006). Un răspuns mai mult sau mai puțin indirect i-a dat lui Pleșu – dar nu numai lui – remarcabilul articol al lui Cristian Moraru Homoerotica și homopolitică: antimulticulturalism, anticomunism și retorica vitrinei („Observator cultural”, 2004), care stabilea o paralelă între retorica homofobă și cea a anticomunismului, care-și dau mâna în postcomunism: „Împăunarea cu propria heterosexualitate și, nu mai puțin, chiar dacă la alt nivel, parada de anticomunism până la sațietate reflectă, ambele, panica de a fi identificat drept celălalt, drept homosexual, comunist etc. – și e interesant de observat că, drept răspuns la această panică, unii foști naziști și foști comuniști își reprimau homosexualitatea latentă prin parade macho «de vitrină» (window dressing) sau prin persecutarea altor homosexuali”.

Mai amintesc și ieșirea homofobă a lui Dan C. Mihăilescu într-un număr din 2005 al revistei „Cuvântul” și replica fermă pe care i-a dat-o Mircea Martin, directorul publicației. Un citat la întâmplare dintr-un interviu ulterior dat în 2011 de Mihăilescu (urmăriți contextul în care distribuie homosexualitatea): „În lumea angloamericană, au rămas pasiunea pentru organizarea socială, arborescenţa psihologică şi cazuistica pitoresc-savuroasă, dar totul este tarat de corectitudinea politică şi reţetele multiculturalismului. Cum dai foaia, cum vezi homosexuali, incesturi, copii abuzaţi, brasaje de populaţie şi pledoarii pentru alteritate(etnică, religioasă, socială), integrare”. Între timp, totuși, a evoluat până și el: „Mult timp eram homofob rabiat. Nu făceam nimic rău, dar nu voiam să aud chestiile astea. Mai nou, dialogăm, am început să văd realitatea, adică am acceptat că jumătate din harta mare a lumii trece prin homosexualitate. Încet, încet am ajuns să fac și să accept niște chestii pe care nu le-aș fi acceptat acum 10 ani. Îi mâncam pe pâine, dușmănie literară, eram mereu cu arma în mână. Mai nou, sunt concesiv, permisiv și cred că această relaxare face foarte bine” (interviu din 2017).

Nu pot lipsi, pentru antiteza unor astfel de poziții, cărțile publicate de muzicologul George Bălan (nota bene, nu în România, ci la Chișinău): Celălalt Eros și Iubirea interzisă (ambele în 2001) – istorii culturale comprehensive ale fenomenului.

Nici în literatura propriu-zisă menționările negative ale LGBT nu au lipsit. În Nesimțitul lui Cornel George Popa (1997), relatare a tribulațiilor unui tânăr cu succes social şi erotic care, în urma unui accident de maşină, rămâne impotent, una dintre scenele cel mai bine dramatizate este aceea în care un solist de muzică populară, homosexual trecut de prima tinerețe, încearcă patetic să îl agațe pe protagonistul impotent. Perspectiva este șarjat-satirică, intrând în zona umorului negru.

Un caz doar în aparență mai comprehensiv apare în romanul unui alt reprezentant al nouăzecismului, Obsesia lui Emil Mladin (2007); aici profesorul de chimie Sorin Clejan, înșelat de soția adorată, ajunge în închisoare după o tentativă de omor îndreptată împotriva unui oarecare într-un moment de furie provocată in absentia de partenera infidelă. În pușcărie devine „Sorina”, reorientându-și obsesia pentru soție către Făt-Frumos, „un țigan mare cât casa, zdravăn, urât ca noaptea, cu dinții cariați și puțind ca dracu’”, pe care sfârșește totuși prin a-l ucide. Mediile sordide și scenele tari precum aceea a unui viol colectiv la care este supus Sorin/ „Sorina” au parte de o indeterminare care proiectează totul în absurd, impresie accentuată de viteza cu care progresează conflictul.

Și romanul Jurnalul lui Dracula, scris și publicat de Marin Mincu în italiană în 1992 (în română a fost rescris și tipărit abia în 2004), conține o serie de pasaje hard – de la homosexualitate (nici Țepeș n-a scăpat de avansurile lui Mahomed Cuceritorul…) până la zoofilie (partenera lui Țepeș fiind o pisică).

Perspective din interior asupra homosexualității apar abia după ce Articolul 200 al Codului Penal a fost abrogat în 2001. Totuși, ca excepție notabilă trebuie amintit volumul memorialistic al lui Ion Negoițescu Straja dragonilor (1994), din păcate neterminat – însă jurnalul exploziv al scriitorului, în care și-ar fi notat tot felul de detalii cu privire la relațiile lui și mediile homosexuale din România, va fi publicat în 2023, la 30 de ani după moartea scriitorului). Oricum, deja în Straja dragonilor Negoițescu (membru al Cercului Literar de la Sibiu, în care cel puțin încă un component fusese gay – Radu Stanca) își pune pe tapet viața sexuală cu un exhibiționism unic în literatura română de până la el: de la sexele soldaţilor sau servitorilor pe care le amuşina cu aviditate în copilărie/adolescență până la necunoscuţii pipăiţi în obscuritatea cinematografului, de la hârjonelile homoerotice cu copii sau adolescenţi de vârste apropiate până la indiferenţa provocată de un băiat mai mare care îi suge penisul într-un closet.

Dincolo de lecția de deschidere predată de Negoițescu, o literatură română asumat LGBT apare abia prin romanul pe bune/ pe invers al lui Adrian Schiop (2004), o autoficțiune centrată pe muzici şi pe identitatea asumată de homosexual. Schiop va reveni asupra temei în Zero grade Kelvin (2009), roman à la manière de Michel Houellebecq în care figurează o scenă de pedofilie, și prin romanul Soldații. Poveste din Ferentari (2013). Tot în 2013, Adrian Teleșpan publică romanul Cimitirul, plasat în Londra contemporană, abundând în scene explicite over the top:

 „— Scoate-mi-o din cur și fute-mă în gură, că vreau să îmi dau drumul când mă fuți în gură!, mi-a zis după vreo cinci minute.

    — Păi, atât? Gata?, am întrebat eu gâfâind.

    — Mă excit rău când sunt futut în cur. Sunt gata să îmi dau drumul și acum. De obicei stau mai mult pe preludiu. Când îmi intră ceva în cur, nu rezist mai mult de câteva minute.

    I-am băgat-o în gură, mă țineam în mâini ca la flotări și a început să geamă rău de tot, așa, ca pe patul de moarte, și după câteva zeci de secunde i-am simțit jetul pe la spate, pe coaie și picioare.

    — Întoarce-te, să îmi ling sperma.

    A curățat tot cred și apoi ne-am lins timp de câteva minute, până ajunsesem să facem spume la gură de la sperma lui”.

Mai poate fi citat și volumul lui Marcel Manea Bărbați pe tocuri (2015).

Pentru lesbianism, o primă încercare de impact îi aparține Ceciliei Ștefănescu, în Legături bolnăvicioase (2002). Un pic de trivia: în 2005 lucram la „Averea” (un ziar lansat ca quality și transformat în mai puțin de un an în îndrăgitul tabloid „Click”), și am făcut cu Matei Martin o ancheta privind arta gay din România (au răspuns, din câte țin minte, Radu Afrim, Adrian Schiop și Ștefan Iancu). Pentru partea de literatură am vorbit și cu Cecilia Ștefănescu: nu-i citisem romanul Legături bolnăvicioase, dar din cronici înțelesesem că ar avea oarece pagini privind lesbianismul. Cecilia Ștefănescu a fost destul de iritată de conversație, explicându-mi că romanul ei nu are nici o legătură cu ideea de roman gay, întrucât naratorul ei e necreditabil și tot discursul său e o fantasmă fără referent. Au trecut doi-trei ani și în timp ce filmul făcut după Legături bolnăvicioase se pregătea de lansare, am avut ocazia să văd un interviu în care Cecilia Ștefănescu vorbea cu mult aplomb despre problema homosexualității pe care o ridicau filmul ȘI cartea, întrebându-se dacă intolerantul public românesc este educat/ pregătit pentru frecventarea unei teme atât de sensibile și de curajoase. End of story.

Abia în 2014 apare un roman programatic „despre lesbiene”, Păpușile de Cristina Nemerovschi. Altă încercare e semnată de Alexandra Toader – Gândurile unei lesbiene  (2014).

Concluzii foarte parțiale

În literatura din România problematica LGBT a fost tratată cel mai adesea prin vocea reacțiunii. Literatura LGBT scrisă de autori ca Schiop, Teleșpan ș.a. (spre deosebire de țări ca Statele Unite sau Franța, în care militantismul LGBT are o veche istorie multistratificată) se află abia la început. Va trebui ca autorii care cunosc fenomenul din interior să continue să scrie despre el și să-l documenteze. Pe de altă parte, va trebui ca și autori straight să manifeste o curiozitate sporită față de această lume și să introducă personaje și situații în literatura lor. Abia când tematica LGBT va deveni o prezență familiară și nu exotică în literatura română vom putea vorbi, în sfârșit, de toleranță și înțelegere. 

---

Fotografie principală via Pixabay