După pauza estivală, Cinematograful „Elvira Popescu” revine cu „Les Magnétiques”, film prezentat în exclusivitate. Un debut în lungmetraj căruia îi lipsesc câteva ingrediente pentru a deveni memorabil, dar cu siguranță nu și ambiția.
Les Magnétiques lasă impresia unui film în care autorul lui a turnat tot ce avea de spus, până ce nu i-a mai rămas nimic. A turnat trecut (povestea se petrece la începutul anilor ‘80), a turnat război (călătorim dinspre un cătun breton spre „Berlin-Ouest”), a turnat dragoste (o iubire de tinerețe se înfiripă și, bineînțeles, e tumultuoasă), a turnat prietenie (protagonistul e ca o umbră a fratelui mai mare, mai cool și mai radical). N-are de ce să surprindă atunci că, la cele nici 100 de minute ale sale, această amplă cronică a societății și a inimii plutește pe deasupra noastră grăbit, într-un balans precar și o senzație de lucru neterminat. Dar asta nu știrbește meritul filmului de a ținti foarte sus încă de la început, grație unei premise efervescente care evocă – o zic fără ghilimele, îmbiat de candoarea poveștii – visurile tinereții (Teenage Dreams de la The Undertones rulează, programatic, pe coloana sonoră). Ce opțiune mai vehementă de a-ți afișa disprețul suveran față de orice calcul și orice apel la cumpătare tras de chestiunile spinoase ale producției, acolo unde niciodată banii nu ajung și întotdeauna aspirațiile trebuie revizuite pe minus?
Acest tupeu mi-a plăcut. E tupeul omului care, deși a văzut cândva Le diable probablement, capodopera absolută a lui Robert Bresson, încă simte că a mai rămas de spus ceva relevant despre tinerețe și tineret. Și care știe că, pentru a avea o minimă șansă de reușită, trebuie să o facă pe invers: cu mulți bani, multă acțiune, multă muzică. Banii, ca în orice operă de autor europeană, n-au fost suficienți, dar filmul are o anumită abilitate în a-și masca lipsurile financiare pentru a-și păstra intacte șarmul și efectul. Les Magnétiques mizează până la capăt pe această patină retro – e, de fapt, singura carte substanțială pe care poate să o joace –, ce face ca un Renault vechi, o panoramă cu Checkpoint Charlie și un bar cu baby foot să participe nu atât la reconstrucția fidelă a epocii, cât la procurarea unei savori ca de madlenă, care din două-trei tușe fabrică trecut.
Să nu ne pripim: argumentul acestei povești este, întâi de toate, unul publicitar. Oamenii proaspeți care iubesc intens dau bine pe ecran, la fel cum și aceste artefacte de epocă, de la magnetofoane la fațade flamboaiante de clădiri, exploatează ba amintiri personale, ba legende transmise prin viu grai. Nostalgia pare să fie, în bună parte a cinemaului de azi, marea afacere: o lume mai fotogenică decât aceea a telefonului mobil ni se dezvăluie cu voluptate la tot pasul, transformând banalul în cutie cu confetti îmbrăcate în zahărul memoriei afective (vezi și acel Trois souvenirs de ma jeunesse al lui Arnaud Desplechin, cu lumina sa difuz-albăstruie și protagonistul buclat și impetuos din care cineastul Vincent Maël Cardona pare că s-a inspirat masiv).
De altfel, e remarcabil că două filme franțuzești apropiate ca dată de lansare încep în același punct – anunțul victoriei lui Mitterrand la alegerile prezidențiale din 1981 –, pentru ca mai apoi să urmărească, pe căi distincte, dezamăgirea și melancolia care pun stăpânire pe un deceniu tot mai vandabil, unde focul lăuntric e înlocuit de management-ul pasiunilor, iar marea sărbătoare socială capătă alura unui iarmaroc de brand-uri care promit bunăstarea. Subiect fertil, tratat cu mai multă convingere în Les Passagers de la nuit al lui Mikhaël Hers (film care se va vedea în toamnă și pe ecranele noastre) și ancorat, ca și în privința lui Les Magnétiques, tot în jurul unui post de radio confidențial. Merită să ne oprim o clipă asupra acestei constatări, fiindcă e ca și cum acești doi cineaști au găsit în sunet și în undă – în vocile propagate și în melodiile intonate – semnul unei lumi care a apus și nu se mai întoarce. În cauză nu e doar viteza cu care un șlagăr nostalgic poate să facă gol în jurul său, luând spectatorul în brațe – ci și aluzia la o anume clandestinitate, un bricolaj de sufragerie aflat la îndemâna oricui și dispărut între timp, precum și sentimentul că radioul întrupa o lume duală (Est-Vest), în care fiecare avea un rol de jucat. Păcat că filmul lui Cardona inundă banda sonoră cu un val de cântece care aduc a facilitate de clip: povestea se scufundă astfel într-un simplu gest reflex care avansează lucrurile fără imaginație (o secvență = un cântec), știrbind o bună parte din potențialul ideii de pornire.
Potențial care, altminteri, se animă în secvențe de frumoasă inspirație regizorală – unui scenariu academic nu-i rămâne decât o cale pentru a se salva: mizanscena –, ca atunci când protagonistul (Thimotée Robart), aflat în stagiu militar în Berlinul de Vest, merge alături de câțiva prieteni în Est, pentru o petrecere gotică ținută într-o biserică. Găsim acolo o joacă a camerei și a luminilor care ne smulge din realismul tip „dioramă” al filmului și ne bagă cu capul în plină senzorialitate desprinsă de context, și totuși politică: oameni dansează și consumă haotic, în plină noapte, cu spectrul crud al Istoriei veghind asupra lor. O sinteză între infinitul mare și infinitul mic pe care filmul a căutat-o nesigur de la un capăt la altul – dar când a găsit-o, ca într-o descărcare electrică ce luminează dintr-odată totul, a făcut muncă veritabilă de istoric: a atins intensitatea amintirii, fulguranța cu care ne lovește și se asigură că rămâne cu noi.
Filmul rulează la Cinema Elvira Popescu.
