Acum că s-a terminat Les Films de Cannes, am revenit cu un jurnal de festival în patru filme. Toate vorbesc în manieră satirică despre burghezie, alienarea unei clase sociale și a relațiilor dintre oameni.
The Square (r. Ruben Östlund)
Inițial, toată ideea pătratului m-a dus cu gândul la Omul din cerc al lui Matei Vișniec, în care cel care își făcea singur cercul și se așeza în interiorul său era protejat de orice. Pătratul lui Östlund, însă - o instalație situată în fața Muzeului de Artă Contemporană - capătă niște trăsături civice care ar trebui să fie, în fond, trăsăturile fundamentale ale unei societăți: un spațiu în care toți oamenii au aceleași drepturi și obligații. Tot acest pătrățel idealist devine un ironic pattern în care începe să intre protagonistul, Christian, curatorul muzeului, după ce se lasă purtat de o farsă autohtonă. I se fură telefonul și portofelul și începe să intre în contact cu clasa de jos. Societatea e foarte segregată, nu prea mai există o clasă de mijloc, iar străzile sunt ticsite de oameni care cerșesc pe lângă corporatiști cu Tesla.
Seriozitatea și snobismul burgheziei sunt ironizate de Östlund prin toate mijloacele, de la cele mai evidente până la cele mai ingenioase, așa că o comparație cu Buñuel poate c-ar fi potrivită: de la preocupările foarte diafane ale acestor bogătani de a privi grămezi cu nisip (practic toată arta contemporană care pornește de la Marcel Duchamp), până la a ține o gorilă ca animal de companie sau a imita una într-un performance. Sigur că The Square e un film foarte actual, care vorbește despre eșecurile political correctness-ului, despre viețile bărbaților albi heterosexuali (satirizate și în Force Majeure, filmul său precedent), dar ironizează cumva și pătura de jos (o cerșetoare care nu mănâncă sandvișul decât fără ceapă). Ca atare, de la un punct încolo devine greu de intuit pe ce parte a baricadei se situează Östlund și până unde se poate duce cu demonstrațiile sale.
Happy End (r. Michael Haneke)
Cel puțin la un prim nivel, Michael Haneke încearcă să se auto-citeze masiv în Happy End. Cumulează, astfel, mai multe teme și motive din filmele sale precedente: manipularea tehnologiei din Benny’s Video (1992); întreaga poveste din Amour (2012), jucată tot de Jean-Louis Trintignant și Isabelle Huppert, e relatată succint de un cinic octogenar în Happy End, ca și cum ar fi o continuare a vieții sale după moartea soției; tema imigrației din Code Inconnue, precum și tropi ușor satirici din Caché (2005).
Happy End e o satiră socială, o descompunere a unei familii burgheze ridicole, care însă nu se încheagă. E un Haneke anemic, care curge foarte lent și alienant, la fel ca personajele din film. Practic, vorbim despre tot felul de incidente violente care strică aparenta liniște a familiei. Treptat, aceste crăpături dezvăluie numeroase sub-vieți paralele: un adulter, o sociopatie avansată, tot felul de fetișuri bizare (un dans dement pe Sia - Chandelier, fără niciun sens). Aici, tehnologia care asigură transmiterea informației e în prim plan, fie printr-un iPhone cu care mezina familiei înregistrează și critică realitatea din jur, fie prin camera de luat vederi de pe un șantier sau monitorul unui calculator și/sau telefon. Tot cinismul lui Haneke se sprijină pe detașarea cumplită pe care o are un astfel de device, detașare care creează comic macabru, tocmai pentru că prezintă o situație cât se poate de dramatică & serioasă cu atâta răceală. Totuși, e prea puțin pentru Happy End, probabil cel mai slab film al lui Haneke de până acum.
Loveless/Nelyubov (r. Andrey Zvyagintsev)
Loveless e o critică evidentă a Rusiei contemporane. După un film în care aborda tema corupției, Leviathan (2014), Andrey Zvyagintsev vorbește în Loveless despre o societate absolut malignă, în care oamenii nu reușesc să se mai contecteze unul cu celălalt și în care lipsa de iubire se transmite din generație în generație.
În prologul filmului, Zvyagintsev ne prezintă un montaj contemplativ de cadre cu copaci subțiri, gârboviți de frig, care se oglindesc într-un lac. Distanța punctului de stație, care contribuie la răceala accentuată, e păstrată și în redarea vieții upper-middle class a unui cuplu în preajma divorțului. Atmosfera stearpă și plină de tensiune îl afectează cumplit pe copilul lor, care aude discuții în care aceștia se ceartă pentru că nu vor să-l păstreze în viețile niciunuia dintre ei. De altfel, e o lipsă crasă de empatie nu numai în această familie, ci în toate interacțiunile dintre oameni din film: în discuțiile detașate pre și post-epilare, cu coafeza, cu mama sau între colegii de muncă. Acești oameni par efectiv din altă lume. E poate o versiune rusească și mai realistă a ceea ce făcuse Jens Lien în Den brysomme mannen/The Bothersome Man (2006), o distopie cu un străin care pică din senin într-un oraș în care oamenii sunt complet lipsiți de orice tip de emoție.
În lumea asta, corporațiile par niște secte care angajează numai bărbați însurați, eventual deja cu un copil. O discuție casual între protagonist și un coleg dezvăluie o poveste despre un alt coleg care s-ar fi prezentat cu o familie fake, plătită în prealabil. Pe lângă întâmplările din această familie, regizorul întotdeauna zăbovește să contempleze cupluri sau grupuri care stau pe telefon și-și fac selfie-uri, iar protagonista, la rândul ei, se ascunde stând constant pe telefon atunci când lucrurile devin mai serioase. Un alergat în zăpadă, pe o bandă, într-un hanorac roșu pe care scrie Russia, într-o casă glossy burgheză, în timp ce la radio se aud știrile unor zeci de morți, cu un personaj care privește înspre cameră e prea lipsit de subtilitate, chiar și pentru dinamica repetitivă și sumbră a acestui film. Pare să fie o portretizare extremă a Rusiei, care duce mai curând în zona Infernului lui Dante: Lasciate ogni speranza, voi ch'entrate.
Un Beau Soleil Intérieur / Let the Sunshine In (r. Claire Denis)
În Un Beau Soleil Intérieur, Juliette Binoche joacă o pictoriță middle-aged foarte confuză, care trece cu ușurință de la relație la alta (sau e în mai multe simultan) și se află în plină explorare a vieții sale sexuale. Cu toate astea, promiscuitatea îi e scuzată de intențiile sale sincere de a-și căuta un partener ideal - un prinț pe cal alb care să vină ca din povești. Toată șarada e explorată de Denis printr-o serie de dialoguri-vignette care o pun pe Binoche în niște ipostaze fabuloase: filmul, inspirat dintr-un text de Roland Barthes, Fragments d'un discours amoureux, are o protagonistă care nu-i vreo femme fatale, deși arată ca una. Niciodată nu știe dacă să plece sau să rămână, dacă să vorbească sau să tacă, așa că întotdeauna adoptă o atitudine de așteptare, o așteptare care de cele mai multe ori nu duce nicăieri. Ceea ce rezultă aici, dintr-o regie excelentă, este o situație penibilă construită între doi oameni maturi high class, care nu pot lua o decizie împreună și ajung să se poarte complet inadecvat. Denis face o anti-comedie romantică, întorcând armele împotriva mijloacelor care funcționează în situațiile hollywoodiene, de la dinamica masculin-feminin până la parcursul atât de greoi al personajului, care nu reușește sub nicio formă să-și dea seama ce e cu ea sau cu lumea din jur, deși încearcă toate variantele (până și mersul la un ghicitor).
Fotografie principală de Doria Drăgușin pentru Les Films de Cannes à Bucarest, via Facebook. Sala plină la Cinema PRO în timpul proiecției filmului „The Square”
