A început Les Films de Cannes à Bucarest. Au trecut 4 zile, timp în care am stat mai mult cu filmele lui Béla Tarr și am reușit să mai ajung și la alte câteva care-au fost întotdeauna pe listele mele obligatorii. Am făcut o selecție de trei filme care vorbesc în maniere diferite (din culturi și epoci diferite) despre experiențe feminine: lupta cu birocrația și societatea macistă chineză, femei vs. bărbați în timpul războiului civil și viața haotică a unei adolescente întârziate.
The Beguiled (r. Sofia Coppola)
În adaptarea lui Don Siegel a lui The Beguiled (1971), străinul, interpretat de Clint Eastwood, era personajul central, care atrăgea după sine toată empatia spectatorului. Personajele feminine erau oglindite, în mare parte, prin filtrul personajului masculin. Ceea ce reușește însă Sofia Coppola să facă prin contra-adaptarea ei din 2017 e, de fapt, o anti-fantezie masculină: toate femeile sunt îmbrăcate până-n gât, doar personajul masculin stă la bustul gol. De multe ori, acest trup masculin e reprezentat într-o manieră poetică, prin cadre-detaliu în care efectiv strălucește în lumină.
Bref, viața idilică a unor fete la un internat din Mississippi, care în mijlocul războiului civil învață franceza și bunele maniere, e răsturnată de apariția unui soldat inamic cu foarte mult testosteron, John McBurney (Colin Farrell). Pentru că e rănit și n-ar vrea să dea dovadă de rea-credință, directoarea, Martha Farnsworth (Nicole Kidman), decide să-l adăpostească temporar, până se pune pe picioare. Tot universul începe treptat să fie contaminat de pulsiuni sexuale, care vin atât din privirile dintre soldat și fetele care-l vizitează frecvent, cât și din interacțiunile lor fizice (într-o secvență foarte lungă, Martha îl spală pe bărbat; gestul capătă o intensitate atât de mare, încât directoarea începe să transpire de emoție).
Chiar dacă devine un obiect al fanteziilor erotice ale femeilor din casă, John se folosește și el de armele sale de seducție tipic masculine, astfel că totul devine un joc de putere și control. Tot coconul călduț și girly în care se află fetele inițial, care e prezent de fapt și în Marie Antoinette (2004), și în Virgin Suicides (1999) se transformă treptat într-o luptă corp la corp care de fapt vorbește despre felul în care ne percepem unii pe alții (femeie vs. bărbat) și felul în care o situație-limită te transformă într-o cu totul altă persoană.
Jeune Femme (r. Léonor Serraille)
În multe dintre plimbările sale citadine în calitate de drifter, Paula (Laetitia Dosch, minunată) se întâlnește cu o sumedenie de persoane a căror identitate n-o putem decât intui mai târziu, persoane care au sau nu relevanță pentru întregul poveștii, făcând ca filmul să creeze senzația de punct de vedere limitat asupra situației sau asupra protagonistei. Aceste întrevederi nu sunt explicate sau programate, ci pur și simplu aleatorii. La fel ca viața haotică a Paulei. De aceea, structura filmului e bazată pe elipse de timp și spațiu, în care o vedem în puncte diferite ale Parisului.
Este ceea ce putea fi observat încă din primele minute din Les Rendez-vous d'Anna, 1978, unul dintre cele mai interesante filme ale lui Chantal Akerman, în care o regizoare este surprinsă într-un turneu al unui film, dar niciodată nu îi vedem interviurile sau proiecțiile, ci pur și simplu viața sa adiacentă, decompusă în câteva întâlniri-cheie cu diverși oameni. Pentru Paula e diferit: odată ce iubitul său o părăsește după 10 ani de relație (și implicit de stabilitate), este nevoită să umble pe străzi cu pisica acestuia, în căutare de un acoperiș deasupra capului, în mare, dar și încercând diverse joburi clandestine. Presiunea începe să crească odată ce i se impune un deadline în care să se decidă cum anume să își continue traseul. E un personaj multi-fațetat, cu o bogată viață interioară, care se reflectă cumva și în unicitatea ochilor săi heterocromi, parcă din altă lume. Paula dictează ritmul filmului, alternând între secvențe hand-held efervescente în care protagonista nu-și găsește locul, până la incursiuni domoale în intimitatea personajului.
Inconsecvența Paulei e de fapt o lipsă de stabilitate pe care o resimte tot mai acut generația 30+. Paula are 31, dar se prezintă întotdeauna ca având 29, considerând că gap-ul ăsta de 2 ani poate să-i mai ofere puțin timp în care să facă ceva notabil. În jurul ei e construită deja o presiune socială: e nevoită să mintă că încă mai e la facultate, pentru că asta s-ar aștepta oricine de la cineva ca ea. E o dramă mocnită, explorată foarte rar în filme recente (și cel puțin nu cu atât umor ca în filmul lui Serraille): 30 ani nu înseamnă nimic de fapt.
I am not Madame Bovary (r. Feng Xiaogang)
Într-o discuție banală, o femeie întrerupe un șir de truisme bărbătești care rezumă existența la un singur cuvânt: toleranță. Femeia, într-un rol episodic, bate cu pumnul în masă și exclamă: „Nu un cuvânt. 4! Tolerezi până începe suferința.” Poate să pară un moment ușor de trecut cu vederea, însă această replică devine un statement care se referă nu numai la o viață domestică abuzivă/restrictivă, ci și la o societate chineză dominată de bărbați, în care vocile femeilor se aud foarte puțin și foarte rar.
Cu toate că I Am Not Madame Bovary e singurul film din serie regizat de un bărbat, Feng Xiaogang (foarte popular în China, comparat cu Spielberg), poate că este singurul despre care putem spune că încearcă un soi de privire radical-feministă. Asta se reflectă în mai multe aspecte: 1) Estetica unui cadru condensat într-un format rotund, ca o privire dintr-un hublou, ce semnifică ad-litteram constrângerile femeii; 2) Portretizarea unui personaj feminin care trece printr-un proces de 10 ani cu statul dintr-o chestiune de moralitate.
Practic, datorită legilor chineze restrictive, Li Xuelian (Fan Bingbing) aranjează un divorț fals împreună cu soțul său, Qin Yuhe, pentru a putea obține un al doilea apartament. Doar că Qin ia divorțul pe bune și 6 luni mai târziu se căsătorește cu o altă femeie și chiar o acuză pe fosta sa soție de adulter. Ce urmează pentru Li e o luptă continuă cu un imperiu patriarhal, care o pasează de la o instituție la alta sau o ignoră pur și simplu, deși manifestează pe stradă împotriva justiției și chiar ajunge la Beijing să-și expună cazul.
I Am Not Madame Bovary e un film foarte curajos, iar formatul în care Feng Xiaogang alege să spună povestea devine tot mai popular, deși nu întotdeauna deține o motivație dramaturgică puternică. Un exemplu recent ar fi Lucifer (r. Gust Van Den Berghe, 2014), în care cadrul rotund are o conotație metafizică.
