A devenit ceva de la sine înțeles că, odată cu fiecare nou film de Leos Carax, vom simți cum ne fuge pământul de sub picioare. Norocul nostru e că filmele sunt rare – în medie, unul la zece ani –, dar asta nu face așteptarea mai puțin încordată. Musical-ul „Annette” (scris de duo-ul Sparks), cea mai recentă intrare în galeria exclusivistă a cineastului, e și nu e la nivelul precedentelor. Fiind însă un film de Carax – vechiul postulat al politicii autorilor ne scoate iar la liman –, merită toată atenția noastră.
Acum vreo patruzeci de ani, pe cerul cinemaului francez, tot mai asfixiat de poluarea și luminile stroboscopice ale publicității galopante, apărea o stea: Leos Carax. Stea cu miez negru, dacă mai încăpea îndoială, într-atât de clar a devenit, în urma lui Carax, că drumul de la „copil minune” la „fiu risipitor”, presărat cu referințe cinefile înalte și visuri de a reinventa viața, e mai viclean decât capcanele halucinante ale Odiseei. Carax – ca să preiau unul din laitmotivele lui Annette – a privit în abis, și e de crezut că ochelarii de soare care-l acompaniază la tot pasul sunt ca o mărturie a lucrurilor pe care le-a văzut acolo. Oglindă a propriei interiorități, abisul nu l-a mai scăpat din gheare pe Carax, transformat de-atunci într-un autor blestemat descins din secolul al XIX-lea, căruia i se mai întâmplă, când și când, să dea naștere vreunui film „la persoana I”. În calitate de ultim romantic, Carax a preluat ștafeta de la Godard – acest Jessie Owens al disciplinei – și a mai oferit ceva speranță celor care se încăpățânează să vădă în cinema o chestie eminamente personală, obligatoriu smulsă dintre viscere.
Căci prin filmele sale – fierbinți, sufocate de dorință, cheltuitoare cu gesturile –, cinemaul francez a acces din nou la intensitățile saturniene care, în marea sintetică unde eșuaseră Luc Besson și compania, păreau un fel de soare demult apus. De altfel, există la Carax o anumită iminență a neantului, pe care nici măcar cea mai exorbitantă fantezie – puterea iubirii de a eleva lumea – nu reușește să o dea cu totul uitării. Moartea bântuie, în chip de orizont ultim, aceste filme crepusculare, care deschid sub greutatea sentimentului lor hăuri de disperare la gândul că iubirea s-ar putea încheia – sau că acel „ne-avem unul pe celălalt” s-ar putea să nu fie de-ajuns. „Exorbitant”, „moarte”, „iubire” – totul, la Carax, trebuie înțeles rotund, ca-ntr-o permanentă corespondență între lumea ficțiunii și lumea realității, ambele damnate, ambele fără soluție, semn că nu doar protagoniștii acestor filme sfârșesc prăjiți, cu aripile zdrobite de suferință. Carax însuși, de la un punct încolo, n-a mai putut definitiva un proiect (și ce e Holy Motors [2012], dacă nu strigătul acestei neputințe transformat într-un film pulverizat?) decât cu prețul unor sacrificii umane și materiale greu de înțeles.
Secretul acestor frenezii afective imaginate de Carax e că, în vârtejul lor senzorial – cunoașteți secvență de cinema mai deplină decât Denis Lavant dansând sălbatic și spasmodic pe-un trotuar întunecat, în timp ce din off cântă Modern Love a lui David Bowie? –, reușesc să vorbească, în ultimă instanță, despre lumea noastră. Așa se face că Mauvais Sang (1986) e probabil cel mai pătrunzător film despre SIDA, sau că Pola X (1999) impune poate cea mai sfâșietoare imagine despre valurile de imigranți postcomuniști. Maniera lui Carax de a descrie, prin ocoluri ample și aluzii subtile, prezentul nu e nicăieri mai manifestă decât în Annette. E ceea ce acordă filmului posibilitatea planării la mică înălțime deasupra unor probleme stringente, în aceeași măsură în care îi sustrage, totuși, aura atemporală cultivată de acele filme mai vechi, care nu se dădeau în lături din a juca cu absolutul pe masă. Aici e vorba despre Henry McHenry (Adam Driver) și Ann Dufrasnoux (Marion Cotillard) – el, comediant truculent cu mare succes prin baruri, ea, o soprană adorată pe scenele lumii –, prinși într-un amour fou ca-n filme. Care se dovedește totuși o fâsâială la contactul cu bâzâitul tabloid, cu diferențele de statut – scena alternativă din care vine Henry e la ani-lumină de cultura respectabilă unde activează Ann –, cu copilul lor, micuța Annette. Sublim și stupid rând pe rând, Annette vrea să spună totul acum, fără teamă de rateu: prin inima filmului circulă vinișoare de grăsime, în același timp în care convenția poveștii primește la tot pasul bobârnacele unor intuiții geniale. În cele mai bune momente ale sale, Annette e – așa cum ne-a obișnuit Carax – plăcere pură, gest jubilatoriu, noblețe a peisajului uman distrus de durere, iar marea sa găselniță nu e păpușa de lemn care o „joacă” pe Annette, ci faptul că în spatele aparențelor superficiale ale filmului s-ar putea să nu se afle niciun șpil adânc.
Carax se-amuză să împrăștie în jurul său firimiturile contemporanului: vedem o scenă în care Ann visează cum Henry se trezește acuzat de șase femei că e un abuzator, urmată de o scenă în care Henry livrează un sketch îndoielnic despre cum și-a ucis soția prin gâdilat, apoi e huiduit de public și pleacă din clădire stâlcind o banană în pumn. Însă treaba e că filmul nu se dovedește nici atât de transparent, nici atât de consensual pe cât ar lăsa să se înțeleagă aceste fraze mult prea prozaice – și oare nu cumva musical-ul se vrea întocmai genul cinematografic prin care pulsiunile cele mai tenebroase pot țâșni în văzul mulțimilor, sub acoperirea unor cântecele fals-naive? Orișicum, adevărul urmărit aici de Carax nu poate fi atins decât la capătul unui tunel plin de vulgaritate mediatică, de prost gust narativ – că Henry decide să-și exploateze fiica talentată cu scopul de a mai stoarce un bănuț din portofelul fanilor disperați e poate prea de tot –, de noroi interuman. Și poate tocmai acest marasm în care s-ar părea că am ajuns să ne scăldăm cu toții favorizează momentele de grație improbabilă, cum e acest sărut grandios și artificial dintre un Henry împopoțonat cu casca de motociclist și o Ann fragilă și delicată, surprins în blitz-ul neastâmpărat al fotografilor – sau această scenă de dragoste cu cei doi cântând, dintre așternuturi, „We love each other so much...”
Chestiunea acestui film nu e simplu de rezolvat. Și m-aș minți zicând că mi-a plăcut la fel de mult ca, să zicem, Pola X, care – în instabilitatea lui fundamentală – proiectează nechibzuințele afectului la o înălțime greu de atins, de unde valuri-valuri de emoție se pot dezlănțui nestingherite asupra noastră. E vorba că percep în miezul său – la fel ca și în al lui France de Bruno Dumont, concurent tot la Cannes anul acesta – o repliere pe terenul clasicismului, o cumințire a formei, o complicitate tacită cu mainstream-ul, de dragul unor imagini netede, mult prea netede. Sunt două filme care nu se mai încurcă în detalii, ci cuprind, într-un torent maximalist, întreaga lume, la nivel de simptom: se poate vorbi, în cazul lor, despre Rău, Spectacol, Suflet și alte cuvinte cu majusculă fără a cădea neapărat în ridicol – dar din acest impuls spre transcendență riscă să fie evacuată orice textură.
Pe de altă parte, insistența de a conferi filmului culoarea unui spectacol megaloman de operă, care să reimagineze lumea la scara studioului, denotă ambiția lui Carax de a rămâne în fruntea celor mai vizionar-alunecoși creatori în activitate. E o lecție veche, dar mereu utilă: să luăm secvența de dragoste descrisă mai sus. Revăzând-o cu ochii minții îmi pare scurtă, relativ convențională, cu nimic incendiară. Dar apoi îmi amintesc că e o scenă-de-dragoste-filmată-de-Leos-Carax. Și-mi amintesc că nimeni – cu excepția lui Philippe Garrel, cel mai mare cineast romantic – n-a filmat mai total un bărbat și o femeie. Iar atunci scena respectivă mă poate lovi din nou cu toată încărcătura ei mitologică.
Carax e omul care, venind după cel care a venit după (adică Godard), a ajuns unul dintre cei mai importanți cineaști ai lumii. De multe ori, Annette constituie un breviar al talentului său imens, ca în scena antologică a furtunii pe mare, când imaginea computerizată se ciocnește de carnea tăbăcită a actorului, corporalitatea pătrunde într-un ocean electronic, Titanic își dă mâna cu Singin’ in the Rain, filmul însuși se transformă într-un Aleph al existenței. Nu știu sigur ce promite Annette, ba chiar cred că prefer vagabonzii stelari din Les Amants du Pont-Neuf acestei lecții de morală reșapată despre celebritate. Dar să fi ignorat acest film ar fi fost o greșeală – fiindcă orice semn de viață primit de la asceții geniali care încă trăiesc printre noi e un semn de investigat cu prima ocazie.
Annette va rula în deschiderea BIEFF pe 17 noiembrie și în cinematografele din țară începând cu 3 decembrie.
