Am scris despre două romane polițiste care, fiind pe de o parte excelente dpdv literar (mai apropiate de literary fiction decât de genre), sunt totodată companioni ideali pentru această vară.
Leonardo Padura, Măști, traducere din spaniolă de Marin Mălaicu-Hondrari, Editura Paralela 45, 2021, 228 p.
Rating: ****
Măști nu e primul roman polițist cubanez pe care-l citesc în traducere română; înainte de el fusese Enigma unei duminici de Ignacio Cárdenas Acuña, publicat în colecția Enigma a Editurii Univers în 1975. Între timp nu știu să se fi tradus altceva (și nici prea multă literatură cubaneză în general n-a apărut în România după 1989). Dar, oricum, e o veste excelentă că îl avem în română pe Leonardo Padura, unul dintre cei mai importanți autori de literatură polițistă la nivel global.
Măști, al treilea roman al tetralogiei Cvartetul din Havana (cărțile pot fi citite și separat), a fost publicat în 1997. Acțiunea este plasată în vara lui 1989, care încinge la roșu capitala Cubei. Un bărbat moare – un travestit, îmbrăcat într-o rochie roșie, strangulat într-un parc. Un altul anchetează – locotenentul Mario Conde, un polițist nonconformist din speța hard-boiled a detectivilor lui Dashiell Hammett și Raymond Chandler. De fapt e mai apropiat de Marlowe al celui de-al doilea decât de Sam Spade al primului: scriitor ratat sau reprimat, Conde are o sensibilitate literară care îl face să privească lumea nu doar dur, ci și melancolic. Romanul descrie nu numai drumul lui Conde către rezolvarea enigmei, ci și către înțelegerea lumii LGBT din Havana. Locotenentul începe prin a fi un homofob plin de prejudecăți și sfârșește descoperindu-și o atitudine mult mai empatică.
Măști
Romanul lui Padura este și o carte politică, în sensul în care documentează colapsul birocratic al comunismului cubanez într-un moment în care nici comunismul global nu o ducea prea bine. Biografia personajelor apare marcată nu doar de lipsurile materiale din prezent (nu se găsesc bunuri curente de consum precum cafeaua, dar nici măcar specialități naționale precum țigările de foi), ci și de abuzurile dogmatice încă recente din anii 70, când Cuba traversase din punct de vedere politic și cultural o perioadă asemănătoare cu ce experimentase România în anii 50 (și nu numai): dogmatism, realism socialist, delațiuni, excluderi ale persoanelor care nu erau pe linie în ședințe de înfierare etc.
Astfel de paralele fac romanul și mai interesant pentru publicul român, în special pentru cei care au prins criza din anii 80, când o bună parte din mărfuri se vindeau pe sub mână sau pe piața neagră. O altă paralelă activată pentru acest public este cea cu nuvela Remember a lui Mateiu Caragiale, care valorifica – sigur, într-o cu totul altă stilistică – o premisă asemănătoare: enigma țesută în jurul morții unui travestit.
Dincolo de misterul central și de partea politică, Măști este un roman foarte bogat în culoarea locală a Havanei. De la baseball-ul (sport național) jucat pe bani în cartiere sărace până la sordidele baruri ilegale, de la vilele luxoase ale protipendadei până la locuințele unor scriitori decadenți respinși de sistem, de la paharele de rom date pe gât unul după altul până la trabucurile Monte Cristo, Padura captează nu atât acel fals exotism care îi atrage pe turiștii aflați în căutare de poverty porn, cât o amprentă a locului pe care o reproduce cu naturalețe într-un stil bogat și versatil. Iată de pildă tipologia care populează scena unei petreceri LGBT unde Conde ajunge în timp ce-și investighează cazul:
„Conde și-a dat seama că în încăperea aceea din Havana Veche se aflau, la o simplă privire, bărbați și femei care se individualizau și prin faptul că erau de toate categoriile: adepți ai sexului fără constrângeri, ai trecutului și ai partidelor roșii, verzi și galbene; foști dramaturgi cu sau fără operă și scriitori fără vreo carte tipărită; homosexuali de toate spețele și înclinațiile; nebune de legat și cât se poate de perverse, gâscani fără noroc, vânători experți în prăzi de mare înălțime, curiști pe care-i doare-n cur de casa lor și se duc la țară dacă e vorba de călărit, suflete neconsolate și imposibil de consolat și suflete neconsolate în căutare de consolare, maseuri de înaltă clasă cu gaura cusută din teamă de sida, ba chiar și novici înmatriculați recent la Școala Superioară de Pedagogie a homosexualității [...]; câștigători ai unor concursuri de balet naționale și internaționale; profeți ai sfârșitului zilelor, istoriei și cartelelor alimentare; nihiliști convertiți la marxism și marxiști deveniți de căcat; ranchiunoși din toate clasele: sexuale, politice, economice, psihologice, sociale, culturale, sportive și electronice; practicanți ai budismului zen, catolicismului, vrăjitoriei, cultului voodoo și santería, islamismului, plus un mormon și doi evrei; [...] prezicători experți în cine va lua următorul premiu Nobel sau în intențiile secrete ale lui Gorbaciov, [...] sau prețul livrei de cafea în Baracoa; solicitanți de vize temporare și definitive; visători și visătoare; hiper-realiști, abstracți și foști realiști socialiști renegându-și trecutul estetic; un latinist; repatriați și patrioți; expulzați din toate locurile de unde poate fi cineva expulzat; un orb văzător; înșelați și înșelători, oportuniști și filosofi, feminiști și optimiști; [...] cubanezi și străini; cântăreți de bolero; crescători de câini de luptă; alcoolici, psihiatri, reumatici și dogmatici; traficanți de dolari; fumători și nefumători; și un heterosexual machisto-stalinist.”
Tana French, Misterul ulmului, traducere din engleză de Iulia Dromereschi, Editura Nemira, 2021, 560 p.
Rating: *****
Misterul ultimului este penultimul roman al Tanei French (ediția originală publicată în 2018) și al treilea tradus în română, după Pădurea și Liniștea umbrelor, apărute anterior la RAO. Acestea din urmă făceau parte dintr-o serie, Dublin Murder Squad, în care fiecare roman era scris din perspectiva narativă a câte unui membru al echipei de criminalistică din Dublin. Spre deosebire de ele, Misterul ulmului este un roman independent, plasat însă tot în Irlanda.
Ca și Leonardo Padura, Tana French este unul dintre numele de vârf la nivel global în materie de literatură polițistă. Mărcile autoarei sunt stilul subtil, unul dintre cele mai pregnante din aria crime fiction, construcțiile elaborate și sinuoase, și naratorii adesea manipulatori și necreditabili, din al căror trecut răbufnesc în prezent traume care influențează cursul anchetelor.
Misterul ulmului
Misterul ulmului nu reprezintă o excepție în raport cu aceste date. Asamblarea scenei decurge mai curând lent, de-a lungul primei treimi a cărții. Un tânăr de 28 de ani pe nume Toby, carismatic și manipulator, care în calitate de narator își exercită farmecele alunecoase și asupra cititorilor, este victima unui atac misterios în urma căruia rămâne cu sechele fizice și mentale. De-a lungul recuperării se mută în casa unchiului său (atins de o boală incurabilă) pentru a-i da o mână de ajutor, dar și pentru a-și regăsi liniștea în acel spațiu familiar – o construcție georgiană cu patru etaje – în care își petrecuse copilăria și adolescența în tovărășia verilor săi. Asamblarea acestor date îi consumă autoarei aproape 200 de pagini. Romanul polițist propriu-zis începe abia după aceea (deși fusese inițiat de fapt prin atacul inițial căruia îi căzuse victimă Toby – nici el nu este uitat), când un craniu uman este descoperit în ulmul bicentenar din grădina casei, iar Toby, alături de toți ceilalți din familia lui, se trezește că face parte din cercul de suspecți. Așa că la rândul său va iniția o anchetă, o anchetă în mai multe trepte, în trecutul său și al apropiaților. Căutarea sa este cu atât mai dificilă cu cât nu-și mai amintește mare lucru din acest trecut. Viteza (partea de thriller) crește spectaculos, oferind cititorilor de literatură polițistă ceea ce își doresc. Însă Tana French nu face parte din categoria autorilor care te fac să întorci în grabă pagină după pagină pentru a ajunge mai repede la sfârșit și a descoperi astfel o soluție ce va fi uitată imediat. Deși suspansul capătă nu o dată intensități insuportabile, Misterul ulmului este o carte croită pentru a fi parcursă fără grabă. Livrată la turații diferite, plăcerea pe care o oferă are o calitate pe care am întâlnit-o mai degrabă rar. Am citit multe romane polițiste până acum, dar acesta – cu o arhitectură elegantă, înșelătoare și surprinzătoare până la capăt – este unul dintre cele mai remarcabile.
Iată și un scurt fragment, în traducerea excelentă a Iuliei Dromereschi:
„Cândva, în miezul uneia dintre nopțile acelea, când străbăteam un covor ieftin dintr-un apartament închiriat, iar tăcerea era înghesuită de murmurul prea multor oameni dormind în toate părțile, m-am întrebat dacă părăsisem primul spital. Ivy House, când mă gândesc la ea, pare improbabilă, un port foșnitor dintr-o carte jerpelită din copilărie, inundată în toate amintirile mele de o ceață aurie, cu o senzație înspăimântător de mistică. Oare locul chiar a existat, în lumea asta monotonă și lacomă a furtunilor pe Twitter și a numărării carbohidraților, lumea lui Big Brother? Și Hugo, rătăcind vag și fragil și binevoitor prin camere, să fi fost real? Am avut vreodată verișori? Dimineața, înghesuit în metrou alături de sute de alți navetiști, în aburi de ploaie, atingându-și telefoanele cu gesturi maniacale, știu că e o tâmpenie, dar noaptea nu mă pot abține să mă întreb, cu o împunsătură de durere, dacă totul din noaptea aceea încoace n-a fost decât o ultimă sclipire de lumină de la o stea muribundă, ultimele efervescențe electrice printre cabluri, după scurtcircuit.”
Fotografie principală: colaj după fotografii de Nate Cohen și Gabriela Palai, via Pexels
