În Banat, copiii care merg cu colindul se numesc pițărăi și pițărele. Legenda spune că la început erau doar pițărăi. Fetele stăteau acasă. Tradiția cerea ca numai copiii răi (băieții) să meargă la pițărat. Așa a fost datina până când, într-o iarnă de secol XVIII, în satul Cenadu German, Mândra Johanna, care avea doar șase ani, vărsase strachina cu lapte sub privirile năuce ale părinților ei. Strachina s-a rostogolit și s-a făcut țăndări în contactul cu pământul. Nicio fată nu mai făcuse așa ceva până atunci în Banat. Nici o fată nu mai înfăptuise un lucru atât de odios. Mama Johannei leșinase din cauza șocului, iar tatăl nu a vorbit cu ea un an. Gestul ei necugetat s-a răspândit în toate comunitățile din Banat ca o boală contagioasă căreia doar fetele de șase ani îi cădeau victime. Un lucru era clar - fetele erau la fel de rele ca băieții. Prin urmare, le-a fost dat voie să meargă la pițărat.
În perioada pițăratului, care începe la jumătatea lui decembrie și se încheie la jumătatea lui ianuarie, copiii aduc gălăgia în casele oamenilor. Lovesc cu bețe de alun mesele, ușile și dulapurile, pentru a încerca stabilitatea căminului, urând gazdelor casă veșnică. Adultul care protestează e lovit cu colindețul (o nuielușă de alun). Așa cere zaconul (obiceiul, în grai bănățean). Cât ține pițăratul, adulții trebuie să asculte de copii. Noaptea, casele sunt lăsate descuiate, iar pițărăii și pițărelele împânzesc străzile strigând Iţă, iţă colindiţă,/Ieşi afară, găzdăriţă,/Cu miei, cu purcei,/Fug copiii după ei./Dă-mi colacu’ şi cârnatu’/De nu, te va lua dracu’. Gazdele ascultă cu privirea plecată colindele și dăruiesc copiilor colăcei, cârnați, răchie și strângeri de mână, semn că-i respectă și că-i consideră egalii lor. Pupăturile sunt interzise, căci acestea înjosesc copiii. După ce se ghiftuiesc și trag râgâituri prelungi, copiii se îmbracă în haine de oameni mari și interpretează scenete în care sunt rememorate momentele în care au fost pedepsiți de adulți. Dacă gazda nu umple traistele copiilor cu daruri pe placul lor, vătaful sau vătafa cetei de pițărat spune acum ai pițărat-o, gazdă!, și conduc gazda afară în frig și ninsoare pentru a fi pedepsită, legând-o de un copac sau construind un om de zăpadă în jurul ei, ca o închisoare. Adultul trebuie să stea așa până dimineața. La sfârșitul colindului, pițărăii și pițărelele scormonesc cu nuielușele în cenușa din vatră, ca să alunge spiritele rele care s-au cuibărit acolo. Nimeni nu știe de ce spiritele rele aleg să-și facă culcuș iarna tocmai în vetrele căminelor din Banat, însă dacă nu sunt izgonite, focul nu va putea fi aprins, iar oamenii vor muri de frig.
Într-una din nopțile de pițărat, - eram la bunici, la Cenad - am visat satul Spânzură-Înger, o lume cufundată în întuneric, în care mă regăseam adesea în visele mele din copilărie, unde îngerii spânzurau de aproape orice lucru. Îi numisem îngeri degetari, pentru că erau cât un deget. Atârnau de clanțe, de frunze în cădere, de undițe de pescuit sau de bonete pentru bucătărit. Erau peste tot. Nu îngeri biblici, roțile de lumină orbitoare, de dimensiuni mai mari sau mai mici, dar întotdeauna infinite, care lăsau flăcări în urma lor, mistuind văzduhul, datorită vitezei amețitoare cu care se deplasau între cer și pământ, ca să transporte rugăciunile de la om la Dumnezeu și înapoi, ci renascentiști, cu aripi și nimb și gesturi umane, posedând o anatomie îngerească ce putea fi suportată de ochiul omenesc. În visul meu, m-am întâlnit cu doi copii în haine peticite. Purtau măști de gaze, iar unul din ei avea pe cap o coroană formată din luminițe de brad, în timp ce al doilea lovea cu ciomagul mai mulți saci, pentru că, zicea el, pârțurile vor să scape. Copilul cu capul luminat de LED-uri s-a apropiat de mine și a zis Dacă bradul este pomul vieții, de ce mami spânzură îngerași de ramurile sale? De ce tati mănâncă stârvurile dulciurilor? De ce staniolul guiță? Și multe alte întrebări, pe care (probabil) mi le amintesc greșit. Hai cu noi la pârțâit! a strigat în cele din urmă, dar tovarășul său i-a ars o palmă după cap și a zis lasă-l în pace, nătărăule, nu vezi că-i fată, fetele n-au pârțuri. Și au luat-o amândoi la vale, cu sacurile de pârțuri în spinare.
Când m-am trezit, m-am dus la fereastră și am văzut că ninge. Afară așteptau mai mulți copii cu ochi somnoroși, pregătiți să strige Dă-mi colacu’ şi cârnatu’/De nu, te va lua dracu’. Toată lumea căsca, în afară de Ioana, care zicea că se întorsese de la capătul lumii. Ieșisem în stradă, trăgând o sanie după mine. Ioana își ducea mâna la subsuoară și își mișca ritmic brațul, scoțând zgomote similare cu cele care apar în timpul flatulenței. A numit fâsâiala sunetul de la capătul lumii. Acolo mergea când fugea de-acasă. Tre’ să ai sânge în instalație ca să fugi de-acasă, ne-a zis ea. Voi aveți sânge în instalație? Toți copiii au coborât privirea în pământ. Nu aveam sânge în instalație. Nici nu ne-a trecut prin minte să fugim de-acasă. Nu cred că se poate învăța fuga de-acasă. Te naști cu ea, o ai sau n-o ai, a decis gânditoare Ioana. Se întorcea acasă când părinții ei erau la lucru. Sărea poarta și intra prin fereastră, deși ușa de la bucătărie era descuiată. Mânca și pleca la capătul lumii. Când ne vedeam, în loc de salut, făceam toți sunetul de la capătul lumii. Era mai în vârstă decât noi, dar în modul în care sunt mai în vârstă copiii care fug de-acasă. A fost singura din grupul nostru care n-a fost niciodată la pițărat. Acum era momentul.
Sania mea nici măcar nu era sanie, ci o îmbinare de scânduri putrede pe nişte tije ruginite. Alunecam cu ea pe zăpadă, dar alunecam şi de pe ea. Se urcau pe mine pisicile din vecini, se urca și Ioana, ca să facă sunetul de la capătul lumii; atunci eram eu sania. Străzile Banatului ardeau. Adulții erau speriați și aprindeau focuri în șanțuri, iar noi chiuiam și ne băteam cu bulgări de zăpadă. Am colindat în acea noapte prin tot Cenadul. Vâlvătăi cumplite se înălțau la cer, de parcă focul încerca să evadeze din sine de teamă să nu fie stins de copiii dezlănțuiți întru colind. Ioana legase o gazdă de un copac, pentru că nu voia să-i dea răchie, și a scos din buzunar o brichetă, ca să-și aprindă țigara care-i atârna leneșă în colțul gurii. Gazda îi aruncase o privire dezaprobatoare. Probabil îi venea să spună copiii nu au voie să fumeze, dar a tăcut, scrâșnind din dinți, ca să nu încalce zaconul pițăratului. Flacăra brichetei era mare, iar Ioana o urmărea din ochi cum îi atinge vârful țigării și apoi se ridică spre marginile interioare ale sprâncenelor sale, pârjolindu-le. Pe chip nu i se citea nicio urmă de îngrijorare. Ca și cum nu era prima dată când își aprindea țigara în felul ăsta. După ce a suflat fumul în direcția gazdei, a plecat fără să spună o vorbă, cu sprâncenele fumegânde. Nu am mai văzut-o de-atunci. Nu ne-a zis niciodată de ce simțea mereu nevoia să fugă de-acasă.
Viața a mers mai departe. Noaptea colindam, iar ziua loveam cu nuielușa bunici și părinți și meșteri veniți să repare și rude care bârfeau, și ne gândeam la Ioana de la capătul lumii, cu sprâncenele fumegânde, și la ziua de după pițărat, când nuielușa nu va mai fi în mâinile noastre, ci în ale adulților.
