„Un Casanova al lecturii”, i-a spus Steiner. Cel mai învăluitor, înțelept, poetic, cald scriitor al lecturii, i-aș zice eu. Alberto Manguel, acum un domn cu pălărie în vârstă de vreo 71 de ani, e autorul unor cărți esențiale despre istoria lecturii, bucuriile și tristețile vieții de cititor, sufletul bibliotecilor personale și colective, dar mai ales despre relația puternică de tovărășie între om și carte. Fiecare volum citit e o autobiografie a cititorului său, și fiecare bilbliotecă e o oglindă. „Cititul, aproape la fel ca respiratul, e funcția noastră esențială”, scrie Manguel în Istoria lecturii (publicată în română, alături de Biblioteca Nopții, Un cititor în pădurea din oglindă și Sfârșitul bibliotecii mele, la Editura Nemira). 

Alberto Manguel s-a născut în 1948 la Buenos Aires, a copilărit la Tel Aviv până la șapte ani, când familia lui s-a întors din nou în Argentina. La 16 ani, într-o zi oarecare de lucru într-o librărie din Buenos Aires, l-a cunoscut pe Jorge Luis Borges, care l-a rugat să treacă pe la el și să-i citească. Așa a început ucenicia de cititor a lui Manguel pe lângă unul dintre uriașii literaturii universale. Adolescentul i-a citit vreme de doi ani orbului Borges din Kipling, Stevenson, Henry James, ascultându-i comentariile „vast, dar nederanjant de erudite, foarte amuzante, uneori crude, aproape întotdeauna indispensabile”. Citindu-i acum cărțile, ai aceeași senzație de indispesabil. Manguel te ajută să ieși o vreme din lume, să te cuibărești în lectură și să te-ntorci apoi iarăși în lume, înțelegând-o măcar cu o miime mai mult și mai bine. Pentru că, la fel ca adolescentul care-i citea lui Borges, te lași și tu fermecat citindu-l pe Manguel, pe care uneori nu reziști să-l spui mai departe cu voce tare omul de lângă tine, mai ales când dai peste un pasaj despre tot ce ne leagă pe noi, cititorii de texte, de „arhitectul japonez care citește pământul unde urmează să fie construită o casă ca s-o păzească de spirite rele; de zoologul care citește urmele animalelor în pădure; de dansatorul care citește notele coregrafului; de publicul care citește mișcările dansatorului pe scenă; de părintele care citește pe chipul copilului semne de bucurie sau spaimă; de îndrăgostitul care citește pe pipăite corpul celui iubit noaptea; de pescarul hawaian care citește curenții oceanului scufundându-și mâna în mare”.

Suntem singuri când citim, protejați de cupola invizibilă a literelor, dar suntem și împreună cu ceilalți, toți cititorii dinaintea noastră și de după noi, toți puștii care, asemeni băiețelului din Dolor y gloria al lui Almodóvar, stau pe scaun într-o atotcuprizătoare rază de soare, cu o carte în brațe, și citesc, într-un sat din Spania, cândva prin anii ‘60. Tot atunci, Manguel a părăsit Argentina înainte să vină peste ea dictatura militară, și a trăit în Franța, Anglia, Italia, Tahiti, unde a citit enorm și a scris despre citit. În ultimii ani, s-a întors iarăși la Buenos Aires, unde a fost directorul Bibliotecii Naționale a Argentinei. Într-o zi, după ce terminasem cea mai recentă carte a lui tradusă în română, Sfârșitul bilbiotecii mele, un elogiu al bibliotecii cochilie, i-am trimis câteva întrebări pe mail, fără să aștept neapărat un răspuns. Dar răspunsul a venit, și mi s-a părut că-i potrivit să-l public acum, când ne pregătim încet-încet să intrăm în marea hibernare, într-o cazemată de pături și ceai, recuperând ceva ce-a fost mereu al nostru, dar l-am uitat într-un buzunar de la un palton de copil. 

„Nu sunt îngrijorat de starea lecturii”, zice Manguel într-un interviu din octombrie. „Sunt îngrijorat de starea lumii. Ne aflăm într-o stare de suicid colectiv. Și dacă lectura ne ajută, ar putea s-o facă în sensul imaginării unor mai bune posibilități.” Despre câteva dintre posibilitățile astea, în dialogul transoceanic care urmează.

Ce carte citiți acum?

Citesc Horizon (Knopf, 2019), superbele memorii ale lui Barry Lopez, povestea unei vieți lungi trăite în călătorii de-a lungul și de-a latul lumii, din Arctica până în Țara de Foc. Chiar acum citesc un pasaj în care Lopez meditează asupra diferenței dintre viziunea strict academică asupra lumii, factuală și logică, și ceea ce el numește foarte frumos „deferența în fața misterului” care închide în el nevoia unui răspuns suspendat. 

Care-a fost prima carte pe care ați citit-o singur? Cu ce carte ar putea să înceapă azi un puști?

Prima carte pe care am citit-o singur a fost un basm german bazat pe una dintre poveștile din O mie și una de nopți. Se chema Der Kleine Muck (Muc cel mic). Cred că aveam trei sau patru ani. 

Azi, un bun început pentru orice copil ar fi orice carte alege el. Cred că trebuie să-i lași din start libertate copilului. Poți să-i arăți mai multe cărți și să permiți ca intuiția și gustul copilului să-i influențeze alegerea.

Ce carte ați recitit de cele mai multe ori de-a lungul vieții și de ce?

Alice în Ţara Minunilor. Alice în Ţara din Oglindă. În ea văd reflectată fiecare experiență a vieții mele: dezorientarea copilului Alice în lumea absurdă a adulților, nevoia de a înfrunta lăcomia și egocentrismul aproape tuturor personajelor pe care le întâlnește, posibilitatea de a se răzvrăti împotriva nedreptății (cum face Alice la procesul Valetului de Inimă), ridicându-se în picioare și zicând: „Chestii și aiureli!” Cred că e una dintre cele mai amuzante și înțelepte cărți pe care le știu.

Ce regretați că încă nu ați citit?

Multe dintre cărțile hinduismului.

De ce-ar trebui cineva, oricine din lumea asta, să-și petreacă timpul citind cărți?

Nimeni n-ar trebui dacă nu vrea. E o chestiune de iubire, de pasiune, de nevoie vitală. Flaubert zicea „Citește ca să trăiești!” Dacă nu e asta motivația ta, atunci nu citi.

De ce sunt bibliotecile publice instituții cruciale pentru orice societate și de ce tot uităm asta?

O bibliotecă e un loc al memoriei și al evidenței. Reprezintă identitatea cititorilor săi, pe care le-o arată întocmai. Dar noi preferăm să nu știm cine suntem, cine am fost, care sunt faptele experienței noastre trecute și prezente (și viitoare), căci cunoașterea aduce cu sine responsabilitate, iar noi facem tot ce ne stă în putință să nu fim responsabili.

Ce cărți ați recomanda liderilor naționaliști ai acestei lumi?

Din păcate, liderii naționaliști nu citesc, sau, dacă o fac, uită cu bună știință ce au citit sau distorsionează astfel încât să se potrivească cu propria lor ambiție.

Dar dacă sunt dispuși să învețe, iată câteva titluri care ar putea fi de folos:

William Shakespeare, Richard al III-lea

Ramón del Valle-Inclán, Tirano Banderas

Christa Wolf, Casandra

Dubravka Ugrešić, Ministerul durerii

Yan Lianke, Lenin's Kisses

Anonim, Epopeea lui Ghilgameș

Cu cele mai bune gânduri,

Alberto Manguel