„Să trecem o dată prin tot timpul inimii noastre/ Care încă bate secunde umane/ Iubiiiirrre, hop-hei!” Cu refrenul ăsta bântuitor de la Travka în gând, m-am îndreptat miercuri, 13 februarie, spre Rezidența BRD Scena9, la întâlnirea cu conferențiarul în filosofie Cristian Iftode, Despre iubire, de la Platon la Tinder. E frig și dau la tot pasul de cupluri: doi adolescenți care se despart, doi bătrâni care se îndreaptă dureros de încet spre casă, două fete care vorbesc despre cum o a treia a aflat dintr-un mesaj pe Tinder că relația pe care abia o începea „n-o să meargă”. A doua zi e Ziua Îndrăgostiților. Cică.
Despre Platon știu mult mai puține decât despre Tinder, iar Iftode pare vorbitorul ideal pentru lacunele mele. La începutul conferinței povestește că l-au întrebat colegii dacă o să se raporteze empirist la problema aplicațiilor de dating, prin cunoaștere nemijlocită, proprie. Zice că nu, dar nici nu contează că nu a avut și nu are „un cont depistabil de Tinder”. Folosește numele rețelei ca pe un termen umbrelă, care definește „o anumită vârstă a relațiilor digitale,” indiferent că vorbim de Tinder, Grindr sau Sentimente.ro. La urma urmei, nici pe Platon nu l-a cunoscut direct, dar vorbește despre el de 20 de ani. Așa și cu iubirea: oamenii își închipuie că e un superlativ pur, mistic, fix pentru că n-au avut niciodată parte de așa ceva. Despre închipuirile și hiperbolele iubirii, așa cum le-au văzut filosofii și scriitorii de-a lungul timpului, urmează să vorbim și în cele două ore de întâlnire de la Intersecțiile de miercuri.
„Discursul îndrăgostit este, astăzi, de o singurătate cumplită”
Cuvintele îi aparțin filosofului francez Roland Barthes - fac parte din cartea sa despre discursul îndrăgostit. Mulți îl țin, dar nu îl susțin, zice Barthes. Iftode explică o parte din contextul mai amplu: ne aflăm în efervescența epatanților ani '60-'70 ai filosofiei pariziene; ca să fii ascultat, trebuie să fii uneori și un pic excesiv. Ce voia autorul să spună, însă? Că efuziunea discursului pasional, de proaspăt îndrăgostit, e întâmpinată cu cinism de noi, cei care-l auzim. Suntem toți, pe rând, cinici și apoi, când ne vine rândul, îndrăgostiți. Derâderea cu care privim îndrăgostirea și excesele ei nu vine din faptul că nu l-am crede pe îndrăgostit, ci pentru că punem la îndoială statornicia discursului său. Cu alte cuvinte, ne apasă și ne poluează idealul unei iubiri eterne, neschimbate, deși, luați la întrebări, mai toți am fi dispuși să admitem că nu prea merge așa treaba în viața reală.
Iftode explică de unde vine această tensiune: una dintre teoriile despre ființă ne spune că aceasta e pe veci imuabilă, pe când, în iubire, ființa apare plină de elan, dinamică, în mișcare. „Fără a fi dragostea lichidă, cum zicea [sociologul] Zygmunt Bauman sau cea în rețea, a postmodernilor, iubirea adevărată e cea care nu încremenește într-un anumit stadiu, pentru Platon - care nu se blochează la un anumit nivel de cunoaștere mutuală și acceptare a celuilalt. Iubirea redutabilă e perfecționistă. Este elan spiritual, plus verticalitate, ascensiune.”
„În cuvântul iubire există o rană deschisă”
Acest cuvânt abuzat, golit de sens, clișeizat, este, totuși, un cuvânt de care nu putem scăpa, explică Iftode. „Pentru că în el se ciocnesc și se conciliază, într-un moment mereu provizoriu, fragil, vulnerabil, materialitatea dorinței și idealul aspirațiilor. Spiritualitatea și chimia.” Discursul îndrăgostit, deci, e locul în care se ciocnesc două goluri, două elemente ale vieții umane lacunare: dorința și limbajul. Vorbim despre iubire în absența obiectului despre care vorbim și pe care îl dorim. Vorbim, de fapt, de dor, și pentru că ne doare.
Iftode spune că, deși ironizat la vremea lui, limbajul filosofic al anilor '70-'80 despre „prezența absenței și absența prezenței” pare mult mai ușor de înțeles în contextul actual în care iubim. Limbajul capătă materialitate pe ecranele noastre tactile și joacă un rol extrem de important în tot ceea ce numim azi „curtare” online. Aici, explică el, chiar dacă tehnologia a avansat, eterna imposibilitate a îndrăgostitului a rămas în continuare valabilă. Și azi visăm ca iubirea să însemne fuzionare, ne mână dorința „de a-i trece celuilalt prin piele”. Recurgem mai mult ca în trecut la limbaj, pentru că, cel puțin la începuturile unei iubiri pe Tinder, chat sau aiurea pe net, prezență fizică a celui iubit a fost suprimată.
Limbajul ucide, spune Iftode. „Când spun această femeie, într-un fel, mușc în gol.” Când desemnăm prin vorbe obiectul dorinței, îi anulăm particularitățile și îl înlocuim printr-un cuvânt. Bernardo Soares, unul dintre multele nume sub care a scris scriitorul portughez Fernando Pessoa, spunea: „Dacă aș trăi o poveste de iubire adevărată, nu aș putea să o povestesc.” Deci discursul îndrăgostit este „mărturisirea unui lucru imposibil de mărturisit”, zice conferențiarul, indiferent cât ne-am chinui să mărturisim, în continuu. Iubirea va aluneca tot timpul în spațiul dintre cuvinte, pentru că, în încercarea de a o reda, o înlocuim.
„Cel ce-ţi îndrăgeşte sufletul nu se îndepărtează de acesta, atâta timp cât îl vede aspirând spre mai bine”
Ca să ajungem pregătiți la Platon, Cristian Iftode pornește de la definiţia etimologică a filosofiei, „iubirea de înţelepciune”. Comunitatea filosofilor, așadar, e cea a „prietenilor întru înțelepciune”. Citatul de mai sus îi aparține lui Socrate și provine din Alcibiade, un dialog platonic de tinerețe, despre prietenie, iubire și grija de sine. Foarte tânărul Alcibiade fusese înzestrat de zei cu toate darurile exterioare pentru a putea să conducă - dar era, oare pregătit să conducă? Socrate îi explică tânărului că cel ce-i îndrăgește corpul se va îndepărta pe măsură ce acesta se degradează. Prietenia și iubirea adevărată sunt, însă, procese în desfășurare. Nu putem iubi oameni care ne sunt complet opuși, pentru că nu am avea cum să comunicăm. Nici cu unii identici nouă n-am putea avea o relație, pentru că n-am mai avea de ce să comunicăm.
Așadar, cei care ne sunt în egală măsură asemănători și complementari sunt cei cu care putem construi iubirea. Dincolo de afinități comune, e bine să împărtășim dorința „spre mai bine” și să privim în aceeași direcție - cea bună, explică Iftode.
Pentru Platon, „nu există un capăt fizic al drumului - și aceasta face miracolul iubirii”. Schema atracției e dinamică în ambele sensuri: devenirea trupului e baza unei atracții sexuale, care, însă, va fi întotdeauna efemeră. Dar devenirea sufletului este motivul pentru care iubirea poate să nu dispară odată cu dorința fizică.
„Dacă viața merită s-o trăiască omul, atunci merită numai pentru acela care ajunge să contemple frumusețea însăși”
Citând din nou din Platon, de data asta din celebrul său dialog de maturitate, Banchetul, Iftode explică cele două „aripi ale îngerului” cunoașterii platonice. Ascetica, discutată în Phaidon, care conchide că viața e doar o lungă pregătire pentru moarte, e balansată de erotica Banchetului. În acest al doilea dialog, spune conferențiarul, multă lume identifică greșit concepția platonică asupra iubirii: ar fi acea ființă androgină, tăiată în două de către zeu, ale cărei două jumătăți se caută continuu. E mult mai important ce adaugă Socrate ulterior:
„Aceasta este calea cea dreaptă care duce în înaltul iubirii, fie că o străbatem cu singurele noastre puteri, fie că suntem călăuziți de un altul. Pornind de la frumusețile din lumea noastră pieritoare și vrând să ajungem la Frumusețe, urcăm necontenit, treaptă cu treaptă, de la un trup frumos la două, de la două la toate; și de la trupurile frumoase la faptele frumoase, apoi de la acestea la învățăturile frumoase, până când de la acestea din urmă ajungem în sfârșit la acea învățătură care este nimic altceva decât tocmai învățătura despre Frumusețe, la al cărei capăt aflăm ce este Frumusețea cu adevărat.”
Pentru Platon, deci, iubirea este în primul rând un instrument de cunoaștere, care ascunde o tensiune constantă. În iubire, dorința de a-l poseda pe celălalt, „de a-l închide în colivia inimii tale” se opune „dorinței de a migra în celălalt”, așa cum o definește filosoful spaniol Ortega y Gasset.
„Orice cunoaștere sporește puterea, orice putere se legitimează printr-o cunoaștere - trebuie să avem un singur concept, cel de cunoaștere-putere”
Cristian Iftode îl parafrazează mai sus pe gânditorul francez Michel Foucault, care, pe urmele lui Nietzsche, a introdus conceptul de savoir-pouvoir. Îl cunoaștem pe celălalt, iar cunoașterea asta ne dă putere asupra sa. Puterea de a răni, de a da exact unde știm că doare, de a folosi instrumentul de cunoaștere care este iubirea ca pe o armă albă. Orice relație de iubire e și o relație de putere.
Aceasta este una dintre aporiile iubirii: iubim un om, apoi altul și altul - și deși e frustrant că nu ajungem niciodată la acel ideal al statornicirii pentru totdeauna, din fiecare iubire ieșim câștigați și mai puternici. Simplu spus, o aporie e o situație fără ieșire, dar care contribuie la cunoașterea de sine. Și mai simplu spus: din orice încurcătură ieșim câștigați, fie și doar pentru că ne înțelegem mai bine reacțiile, gesturile și resorturile care le-au provocat.
Prozatoarea britanică Iris Murdoch scria: „Iubirea este capacitatea de a vedea cu adevărat o altă persoană”. Fără iubire, cei din jur ne apar doar ca măști, tipare de comportament în care putem avea mai multă sau mai puțină încredere, reflexe, obișnuințe. Iftode, însă, pune la îndoială afirmația, spunând că îndrăgostitul e cel mai orb față de obiectul îndrăgostirii. Suprapune asupra celuilalt propriile speranțe legate de relație și nu vede, de fapt individul, ci o imagine a iubirii idealizate.
Îndrăgostirea e precum crenguța de cireș uitată într-o mină, despre care scria Stendhal. Asupra ei se aștern straturi și straturi de cristale, până când ramura însăși devine o floare de mină. „Cristalele le pune îndrăgostitul”. Ne place să punem de la noi, însă. Ne place să ne simțim creatori - iar, în lipsa imaginației, probabil nu ne-am mai putea îndrăgosti niciodată. „Femeile frumoase ar trebui să atragă atenţia mai ales bărbaţilor lipsiţi de imaginaţie”, scria francezul Marcel Proust. Când ești îndrăgostit, un nas de Cleopatră, pistruii sau strungăreața sunt particularități minunate.
Apoi dragostea se termină și ajungi să-i reproșezi celui de care erai îndrăgostit că nu mai e omul de la început. Poate că nici n-a fost vreodată. Dar acum că a trecut febra, poți să vezi limpede. Un alt paradox al iubirii e că celălalt trebuie să ne devină cât mai familiar, mai intim, dar, în același timp, să păstreze o aură de mister. Pare imposibil, dar Iftode ne dă motive de speranță. Acel reproș, „nu mai ești omul de care m-am îndrăgostit”, e un nonsens - atât timp cât suntem conștienți că propria personalitate e în evoluție și acceptăm că e adevărat și despre celălalt, putem controla, cât putem și noi, direcția în care ne schimbăm, ca să nu devenim de nerecunoscut pentru partener.
Dacă vrei să asculți întreaga serie a conferințelor Intersecțiile de miercuri, găsești podcastul aici.
