„Dragă jurnal,

Vreau să spun că astăzi nu mi-a fost ușor. Am plecat la muncă la ora 5:00. Mai pe seară mi s-a făcut foame, dar nu am avut ce mânca. Am avut un pateu, o pâine și am mâncat-o goală. Mă gândesc, cât de grea e viața s-o duci singură? Îmi aduce aminte de cum am trăit acasă, dar cu toate astea sunt din ce în ce mai puternică, nu vreau milă. Îmi doresc foarte mult să am casa mea!”.

Așa arată un pasaj din jurnalul unui adult, care își cară și astăzi trecutul în spate.

Ea este Vanessa Dancea. În spatele zâmbetului larg cu care te întâmpină și a ochilor căprui ce îi sclipesc, se ascunde o responsabilitate imensă. Când o vezi, n-ai crede că e o tânără de 22 de ani, care n-a avut șansa de a fi sau de a se simți copil. Vanessei i-a fost greu, de la momentul în care refuza să se îmbrace cu fuste lungi și să învețe limba romani, pâna la momentul în care și-a pierdut mama și a ajuns în primul centru de plasament. Primul din cele patru în total.

Când casa în care locuia alături de cinci surori și doi frați devenise un pericol, Vanessa și cele două surori cu care a rămas, Georgiana și Soleda, au început să bată la mai multe porți. Erau alungate de vecini pentru că știau cine sunt părinții lor. Le era frică că fură sau fac scandal, deși Vanessa avea doar 10 ani. Copila s-a confruntat cu rasismul de dinainte să știe ce înseamnă termenul. La 12 ani, a devenit un copil instituționalizat.

Am cunoscut-o pe Vanessa într-o luni de noiembrie, la prima Gală „Eu Contez”, gală a tinerilor instituționalizați, proiect inițiat de actrița și regizoarea Alina Șerban. Acolo a avut loc premiera scurtmetrajului „Vanessa”, care a pus în lumina reflectoarelor povestea ei de viață. Tremura din cap până în picioare când a fost chemată pe scenă, dar o simțeam mândră că a reușit să scoată la iveală realitatea din cămine. Mi-a spus că s-a hotărât să vorbească despre tot și ne-am întâlnit la o cafea cu prima ocazie. 

După lungi discuții, a avut curajul să răsufle și să-mi spună suspinând pe canapeaua din locuința ei actuală: „Mereu am avut grijă de toate: de mama, înainte să moară, acum de surorile mele. Și de mine... când?”. Încă din copilărie și-a asumat rolul de stâlp al casei. De la zece ani a avut grijă de mama ei, care a fost diagnosticată cu cancer la sân. Locuiau opt inși în aceeași încăpere cu acoperișul rupt, unde era mereu frig și paturile erau stricate. Acum mai ține legătura cu două dintre surori, Georgiana, care în prezent are 16 ani și se află în continuare într-un centru de plasament și Soleda, care are 19.

Vanessa avea în jur de nouă ani când mama ei i-a spus să pună două lemne pe soba de pământ și întreaga casă a luat foc. Când familia a rămas fără adăpost, au fost nevoiți să umble pe străzi, până au ajuns într-o nouă căsuță, care era mai spațioasă, dar goală: doar un pat, o sobă de fier și o baie.

În copilărie, Vanessa avea momente când, de foame, mânca iarbă; a făcut asta mult timp. Nu avea unde să se spele, umbla fără papuci în picioare și se simțea un copil murdar. Purta mai mereu o fustă scurtă, creață, de culoare maro și un maieu simplu. Alături de surorile ei își mai găsea haine printre resturile aruncate de oameni. Copilul Vanessa nu avea păpuși, dar își făcea căsuță din cartoane, pe care le găsea în gunoi. De fiecare dată când o construia, își imagina momentul în care va avea propria ei casă. Punea plastic drept acoperiș, castroane, pături, un scaun, ce găsea pe acolo: „Ăsta e cel mai mare vis al meu, să am casa mea”, își spune de 12 ani încoace.

Dintr-o dată, Vanessa a început să observe că ambulanța o lua din ce în ce mai des pe mama ei. De când aflase că este bolnavă, o spăla, o pieptăna și îi dădea iaurt cu lingurița mai tot timpul. Mama ei nu mai avea putere să facă nimic, iar Vanessa simțea că va pleca. Era noapte, venise de la o prietenă de prin vecini și s-a așezat lângă mama ei. A dat să o strângă în brațe – „Am strigat-o o dată, de două ori, de trei ori... Mi-am dat seama că a murit. A putrezit lângă mine în pat.” După aceea, n-a mai vrut să-i dea drumul. Ultimul moment pe care Vanessa și-l amintește cu ea a fost acela când, înainte să o înmormânteze, i-a curs o lacrimă pe față: „I-a căzut lacrima când eram lângă ea, știa că o să fim luați la cămin!”

Și-o amintește cu drag pe mama ei, pe Dinca, dar mai puțin pe tatăl ei, pe care ar vrea să-l uite. „Mama era mai slăbuță, avea părul lung ca mine, brunet, ochii căprui și era înaltă. Se îmbrăca ca-n ț*gănie, eu eram singura care nu se îmbrăca așa: cu fuste, cu cămăși, cu brățări”, povestește Vanessa. „Tata nu prea semăna cu mine, aș vrea să nu-mi aduc aminte de el, mi-a făcut numai rău!”

DUPĂ MOARTE,  S-A SCHIMBAT TOT

După decesul mamei ei, Vanessa a rămas în grija tatălui și a bunicii. Tatăl devenise alcoolic, abuziv și își cheltuia banii pe băutură și pe jocurile de noroc. Pe la 12 ani ai copilei atât el, cât și bunica ei o trimiteau pe Vanessa la cerșit. Dacă spunea nu, știa că o să fie bătută. Nu se simțea împăcată cu ea, dar știa că n-are de ales: „D-aia eu acum nu vreau să mai cerșesc nimic la nimeni, chiar dacă am nevoie, chiar dacă n-am ce mânca!” Pe atunci, nu băga în seamă că are o familie, nu a auzit niciodată „te iubesc”, era în lumea ei lipsită de afecțiune.

Vanessa a rămas orfană, deși tatăl ei era încă în viață. Le-a abandonat. Vanessa, alături de Georgiana și Soleda au rămas pe străzi, până într-o dimineață, când o dubă a venit să le ia la casa de copii. Nu știau încotro să fugă mai repede și tremurau de frică. Își amintește și acum țipetele și urletele. În scurt timp, s-au trezit într-un centru de plasament, la „Cireșarii”, unde nu au stat foarte mult. Când a fost trimisă la tribunal pentru a spune unde vrea să meargă, a spus Vălenii de Munte, deși nici ea nu își explică de ce a spus asta. Acolo a stat vreo 8 ani de zile. „În centrele de plasament nu e cum crede lumea!”, îmi spune Vanessa. În centrele de plasament sunt copii care se taie pe mâini cu ce găsesc pentru că nu primesc atenție și iubire.

După abuzul primit de la tatăl și bunica ei, Vanessa a avut parte de zile de coșmar în cămin: „După ce am luat bătaie acasă, mai trebuia să iau și aici!” Copii au întâmpinat-o râzând că e băiețoaică pentru că era tunsă scurt, iar de atunci nu și-a mai tuns părul. Colegii ei credeau că dacă e de etnie romă, sigur știe „ț*gănească”, dar ea nu a vrut niciodată să învețe limba. Dacă nu te puneai bine cu educatoarele, erai forțat să te bagi la somn, iar dacă nu te băgai, primeai pedeapsă: fie ea o palmă peste față sau gustarea tăiată din meniu. De multe ori, educatoarele se ștergeau dacă punea vreun copil mâna pe ele, iar dacă Vanessa se machia sau aranja în vreun fel, era amenințată că îi face bilet spre Voila (spital de neuropsihiatrie). În cămin, erau copii care le făceau meseria educatoarelor, uneori le făceau patul sau cumpărăturile în schimbul unui surplus de atenție și a 10 minute la televizor.

Când apăreau știri cu romi la tv, îngrijitoarele le spuneau: „Uite, familia voastră!” sau „E ziua ț*ganilor, haideți să le cântăm la ț*gani!”. Vanessa le răspundea cu tupeu, dar, de fapt, își dorea să fie privită și iubită ca toți ceilalți, că și ea e om ca restul. „Nu vă e rușine să judecați în halul ăsta?”, îmi spune că se răstea pe atunci. A auzit de multe ori „Dacă nu-ți convine, du-te la mă-ta acasă!” și strângea din dinți știind că n-are cum să explice cum e să fii orfan. Vanessa ține minte și acum dățile în care îngrijitoarele îi spuneau că o să ajungă o c*rvă pe străzi, că toate fetele din cămin sunt niște proaste, că o să fie praf.

Când venea Direcția de Protecție a Copilului în centru, copiii nu aveau voce, deși în sinea lor, urlau. Cele două îngrijitoare erau întotdeauna de față la întâlnirile cu asistenții sociali, iar când copiii erau întrebați dacă e totul în regulă, exista un singur răspuns: DA! 

După aproape 8 ani la Vălenii de Munte, Vanessa s-a mutat într-un alt cămin, care avea condiții greu de suportat. Avea 19 ani. Se simțea murdară pentru că îi era frică să intre în baie din cauza băieților care intrau peste ea, holurile erau slinoase, iar ușile erau rupte. Fiecare seară se termina cu episoade lungi de plâns.

Frustrarea a continuat când, la 20 ani, Vanessa a fost lăsată pe cont propriu. I se repeta că e un adult independent de-acum. Trebuia să-și aleagă o meserie pe care să o practice, deși tot ce visa ea era o carieră în dans. Acolo ceilalți adolescenți râdeau de ea pentru că nu știa să scrie sau să citească. Îi era greu pentru că știa că părinții nu au dat-o niciodată la școală, așa că a început să exerseze în fiecare zi.

La 22 de ani, Vanessa vrea să audă doar „Hai că poți! Știu că poți mai mult!” și să învețe să nu mai asculte de cei care încearcă să îi frângă aripile. Se panichează când nu face ceva bine și când vede că oamenii râd de ea. Izbucnește în plâns și vrea doar să prindă încredere de ani.

---

ÎN PREZENT

Când ai trăit toată viața în centre, ți se suprimă două elemente vitale: încrederea și vocea. Să vii din sistem înseamnă să nu ai control asupra vieții tale - toate conversațiile noastre au avut loc în diverse cafenele. Ca să aibă musafiri, are nevoie de aprobarea personalului. Pe drumul ei către profesia de dansatoare modernă, barierele pot fi coborâte chiar de către persoanele care ar trebui să-i ofere aripi. Vanessa aude foarte des propoziții de genul „O să regreți mai târziu că ți-ai spus povestea” sau „Oamenii care te ascultă doar se folosesc de tine”.

Pentru a-i proteja intimitatea, am ales să nu ofer detalii specifice despre locuința actuală. În camera ei găsești un pat ce are lenjerie brodată cu numele ei, multe animăluțe de pluș alături de care doarme, un birou cu produse de skincare, altul, unde își ține cei mai apropiați oameni în rame și o carte cu titlul Eu sunt femeie. Cartea era a unei prietene, care, atunci când a plecat de la cămin, i-a lăsat-o Vanessei. În drumul spre a deveni femeie, i se pare un impediment că la psiholog încă mai trebuie să deseneze cum vede persoanele din jurul ei, cum vede familia.

Singurele poze pe care le are ca amintire din copilărie sunt cele de la familia din Anglia, la care a stat o vară, într-o excursie unde au fost trimiși mai mulți copii din plasament. Înainte să plece, a primit mai multe poze cu o familie formată din mamă, tată, doi băieți și o fată, și-a dat acordul și i-au făcut pașaportul. Se bucura că va face parte din nou dintr-o familie, chiar dacă pentru trei luni, deci nu conta aspectul lor. Familia din Anglia i-a oferit cadou o brățară, o perie de păr, niște dulciuri și o pereche de ochelari. Primele două săptămâni au fost frumoase, a văzut marea pentru prima dată și îmi spunea amuzată în timp ce îmi arăta pozele: „Uite ce neagră eram pe lângă aia!” 

Frumosul a durat puțin pentru că „sora ei” din familia de englezi îi arunca hainele pe jos, îi spunea „Nu!” la orice întreba, unul din frați s-a masturbat în fața ei, iar cina în familie era mult prea gălăgioasă. După excursia din Anglia, n-a apucat să se bucure de hăinuțele primite sau de cadouri, pentru că la scurt timp, i le-au confiscat educatoarele. A îndrăznit și le-a spus: „Îmi cer scuze, dar astea sunt ale mele!”. În replică, a fost făcută nesimțită și au atenționat-o să-și măsoare cuvintele. În speranța că se va schimba ceva a fost și la directoare, dar femeia ținea mai mult cu educatoarele, decât cu dreptatea Vanessei. Pantalonii roz, cei mov cu inimioare și brățările cu pietricele au rămas încă o amintire dură pentru copilul de-atunci.

Acum se hrănește cu râsetele celor din jur și uneori parcă trăiește ca să-i facă pe ceilalți să râdă. Când o doare capul pe colega ei de cameră, Vanessa își pune degetele la tâmplă și face o magie ca să dispară. Clipește și spune „Ăăămmm... A dispărut! Ai văzut, ce ușor?”.  Mai spune despre ea că are o pată pe spate de la naștere și are impresia că mama ei a furat un munte când era însărcinată cu ea. Semnul în formă de munte este singura amintire cu care a mai rămas de la mama ei.

Singurul moment în care se simte în largul ei este atunci când dansează. Își pune o coregrafie pe stilul reggaeton de pe telefon și își vede reflecția în fereastră, ca atunci când era mică și dansa pe piesa Andreei Bălan, „Moșule, ce tânăr ești”. Se bucura de fiecare dată când îi ieșeau pașii ca ai artistei. Vanessa își roade unghiile când e concentrată și la prima vedere, cunoscuții spun despre ea că este retrasă, timidă.

La sfârșitul lui 2022 s-a angajat să facă curățenie într-o instituție din centrul Bucureștiului. Nu era încântată de locul de muncă, dar când era întrebată cum i se pare, spunea că este foarte fericită. În realitate, slujba a făcut-o să retrăiască sentimentul de respingere, pe care îl simțise când a lucrat cameristă la Bușteni, alături de colega ei de cameră. Intrau la muncă la 8 dimineața și erau îngrozite de ce or să mai găsească în hotel: aceleași camere îmbâcsite de alcool și tutun, prezervative folosite, sânge pe așternuturi și abuz verbal din partea băieților de la bucătărie. Mai râdeau din când în când de faptul că erau cearșeafurile mai mari decât ele și plângeau când trebuiau să se ridice pe vârfuri ca să spele cratițele din chiuvetă.

După aproape o viață în care ești nevoit să te muți dintr-un centru în altul, ajungi să îți fie frică să mergi singur două stații de autobuz sau tramvai. Vanessei i-a luat ceva timp să poată ajunge la muncă de una singură, dar cu ajutorul voluntarilor de la „Ajungem Mari”,  a reușit. A trecut prin nopți de frică și stres pentru că se gândea la prima călătorie neînsoțită. Avea în minte că trebuie să se oprească la „blocurile colorate”: „Iau tramvai 27 și după schimb cu 381”.

După ce a prins curajul necesar, într-o dimineață geroasă de ianuarie, un șofer de tramvai a atins-o când nimeni nu era prin preajmă. La insistențele Vanessei că trebuie să ajungă la muncă, a reușit să scape. Încă se confruntă cu oameni care o fac să se simtă mică și îi spun să nu mai vorbească „așa mult” despre trecutul ei, că trecutul e trecut și prezentul e prezent.

Singura ei șansă de a supraviețui a stat în mâna aceluiași job de femeie de serviciu, pentru care se trezea la 5 dimineața de luni până vineri. Purta un halat albastru, își ținea părul strâns într-o coadă și abia își ridica colțurile gurii. Îmi povestește despre cum i-a spus șeful să renunțe la telefon, că a analizat ce face în timpul liber și stă cam mult pe Tik Tok, postează dansuri pe Instagram și nu prea pare serioasă. Că mai bine să nu se mai ducă la muncă.

Vanessa i-a spus că se simte luată peste picior și că nu i se dă șansa să arate cine e, un aspect de care s-a tot lovit de-a lungul vremii. Când îmi povestea de jobul pe care îl are, sublinia că nu se simte în siguranță acolo și că nu e de ea. Aceeași poveste a fost și la Bușteni când mai spunea că o doare spatele și șefii îi trimiteau clipurile în care dansa, spunându-i: „Nu te mai doare spatele când dansezi?” 

Își dorește doar ca oamenii să o cunoască înainte să o judece pentru că oriunde a lucrat, a lăsat lună în urma ei, știa să dea bună ziua și era destul de rapidă. Nu mai e fericită ca înainte, când era la Ploiești și făcea curățenie în niște birouri, dar putea să se refugieze în dans duminica. Toți i-au zis că n-o să facă nimic cu dansul și că un loc de muncă e cheia. Preferă să fie în pădure, acolo și-ar găsi liniștea, decât aici, cu „oamenii ăștia răi”. 

- Dacă mai trăia mama, nu eram bine!, îmi spune Vanessa pe un ton rece.
- De ce spui asta?
-Rămâneam în ț*gănie, nu ajungeam bine. În momentul ăsta, dacă eram acolo, aveam un copil, eram măritată. N-aveam cu ce să-l îngrijesc. Am văzut ce greu e să crești un copil, să n-aibă unde să stea, să n-aibă ce să mănânce. Încă mă lupt, de ce să mai chinui un copil?

Incertitudinea este un sentiment cu care se luptă copiii din centrele de plasament. Unii dintre ei învață să trăiască cu frica de abandon, iar câțiva dintre ei recurg la acțiuni copleșitoare. Vanessa nu s-a gândit niciodată la suicid, dar se întreabă des dacă mama ei a lăsat-o singură cu scopul de a vedea cât de grea e viața. Mai primește mesaje de la fratele sau tatăl ei, dar nu le răspunde pentru că le știe intențiile: să o ia înapoi acasă, să îi ia banii primiți de-alungul timpului și apoi să o dea afară.

Sunt puține lucruri de care Vanessa se agață pentru a-și recăpăta puterea atunci când i se ia, iar unul din ele este scrisoarea primită de la „aurul ei prețios”, Alina Șerban. Actrița înseamnă foarte mult pentru ea. I-a oferit încrederea de care avea nevoie și i-a dat șansa de a participa în noul ei proiect „Fără Frică”, un proiect de film cu șase scurtmetraje regizate, scrise și jucate de tineri instituționalizați. La finalul premierei, fiecare a menționat cum s-a simțit la filmări. Vanessa a vrut să-i mulțumească Alinei înainte de toate și a izbucnit în plâns când a declarat că Alina e parte din mama ei. 

Cu fiecare ocazie, Vanessa mi-a spus că datorită actriței a ajuns acum să conteze pentru oameni, dar mai ales pentru sine. Vanessa se regăsește în Alina și spune că amândouă au luptat pentru a demonstra că dacă ești de etnie romă, poți ajunge să te aplaude sute de oameni într-o sală, pe o scenă. Alina i-a oferit această voce Vanessei, alături de voluntarii Ajungem Mari, care au sprijinit-o să meargă la psiholog, au fost alături de ea zilnic și au încurajat-o să-și îndeplinească visul prin dans. Ca societate, le spunem celor vulnerabili că dansul e o prostie și că să spele pe jos e viitorul. Ca să nu ajungă „strădași” desconsiderăm singura sclipire de bucurie și pasiune, crezând că așa îi pregătim de independență. 

Cei care nu-ți iau visele în râs și te conving că și tu contezi, sunt o raritate în lumea Vanessei și a altor tineri care provin din sistemul de protecție.

Dar mai există oameni, ca Alina, care își doresc să facă astfel încât copiii să nu treacă prin ce a trecut ea - o viață în care a luptat pe cont propriu pentru a-și face propriul renume într-o lume care te respinge din cauza unui ten mai închis la culoare. Pentru Vanessa ea va rămâne un înger care luptă să cristalizeze un vis. Oameni ca Alina și ca voluntarii de la Ajungem Mari îi țin visul Vanessei în viață și îi arată zi de zi că poate conta. 

Fotografii realizate de autoare și din arhiva personală a Vanessei. Fotografia de deschidere realizată de Sabina Costinel.