Cel mai simpatic duo polițienesc, subcomisarul Milia Popova și superiorul său, comisarul Popescu, se întorc. Și o dată cu ei întreg universul bucureștean alternativ construit în primul roman al seriei, În tăcerea nopții.
În romanul Lăudați și cântați autorul Dragoș C. Costache continuă povestea și ni-i arată din nou pe cei doi încercând să rezolve o crimă de nerezolvat, în timp ce își testează propriile principii și judecăți morare. Acțiunea se petrece în 1926, când în perioada sărbătorilor de iarnă un ucigaș umple de sânge birturile Bucureștiului. În paralel o furtună de zăpadă se abate asupra Capitalei, amenințând să complice lucrurile și mai mult.
Până se lansează romanul, citește mai jos despre comandantul Popescu și un duel în public. Pe 9 octombrie, de la ora 19, la Modul Cărturești, București va avea loc un eveniment de lansare.
Muzica umplea fiecare colț al camerei. Băltea pe lângă felinarele vechi, cu gaz de pe pereți, curgea ca un pahar vărsat înspre candelabrul central - o bijuterie de cristal, pesemne șutită dintr-o casă veche, boierească. Erau pline mahalalele de micile comori ale bogaților, redistribuite de săraci din casele abandunate în timpul asediului. Comisarului Popescu îi plăcea și muzica și nu strâmba din nas nici la furatul de la bogați, dar cel mai mult îi plăcea să bea. Băutul era totuna cu uitatul.
De cele mai multe ori.
Era la a patra bere și la al cincilea rachiu când începuseră lăutarii să cânte klețmere (* klezmer - gen muzical tradițional ebraic, bazat puternic pe instrumentație) și îl luase brusc cu călduri și amețeli. Io-te! A dat în el sentimentalismul muieresc. strigase Brezea când Popescu se ridicase brusc, să iasă la aer. Ceilalți sticleți din Sevastopol, strânși la sfârșit de săptămână în birtul Alpenlied, behăiseră. Erau bine murați și bine blindați împotriva sentimentalismului muieresc. Se ascundeau de ce era în sufletul lor ca dracu' de tămâie.
Despre orice altceva aveau păreri foarte clare. Dacă vorbeai de politică, Brezea se apuca să declame mai ceva ca un radical de mahala, alternând între elogii pentru Sfântul Albert, regele-războinic și vituperații împotriva unui ministru sau altul, de parcă nu slujeau la poarta palatului regal cu toții. De doreai să afli de sanație rasială și măsurat de căpățâni își explica tot ce doreai și mai mult chiar Vintilă. La situațiunea mondială expertul era Elefterie, susținător înfocat al Cordonului Sanitar propus de polonezi pentru a ține ambițiile Imperiale și haosul bolșevic sub control. Elefterie, bineînțeles, nu văzuse frontul nici prin binoclu. La futbol se pricepea toată lumea.
Și tot așa, personajele se schimbau, discuțiile însă erau mereu aceleași. Panseuri, vorbe-n vânt, mofturi și ironii răutăcioase de la o șleahtă ce-și pierdea nopțile la birt de frica nevestelor de-acasă. Cocoșeli între claponi.
Și ce-i apucase astă seară pe eunucii ăștia? Să-l frece pe el la armamentul din dotare cum că i-a repartizat Nekifor o muiere în subordine. Chicoteau ca niște scolărițe la idee, de parcă văzuseră femei doar în ilustrații și tablouri. Se ținuseră și discursuri - decăderea morală și instituțională a poliției declamase Brezea, ba nu, o să ajungem să ne dicteze reguli femeile ca la bolșevici chicotise amar Elefterie, până și nesuferitul de Vintilă opinase cum că e datoria morală a superiorului să-și instruiască inferiorii. Muierea e negroteiul lumii, așa-i zisese lui Vintilă o femeie înțeleaptă, și la fel cum forțele colonizatoare instruiesc cu blândețe și tenacitate rasele inferioare așa și ei trebuie să...
Atunci începuse klețmerul și Popescu ieșise afară, să se gândească și să bea tutun. Se jura de fiecare dată că nu o să mai calce-n același birt cu sticleții din Sevastopol. Dar era mai bine decât să se-mbete singur. Când se îmbăta singur nu mai era nevoie de muzică de jale ca să-l apuce melancoliile.
Trase puternic din țigareta și suflă fumul în noapte încercând să nu se gândească la trecut. În spatele său, muzica se revărsa în torente din barul Alpenlied, țâșnea pe la crăpături, prin rosturile geamurilor. Curgea spre uși și ferestre, scăpa din birtul aglomerat ca din robie, doar ca să se disipe, ca fumul lui, în întuneric.
- Ce faci Adriene?
Vocea era calmă, cadența era calculată, fiecare silabă articulată cu precizie. Șiret ca vulpea, calm ca duhovnicul și, când era nevoie, nesuferit ca un birjar. Ăsta era comisarul-șef Nekifor. Popescu rânji, împingând toată suferința în locul ăla mic din spatele capului, unde o ascundea de obicei.
- O, să trăiți și kalispeară dom' șef. Ați venit să beți cu argații?
Comisarul-șef Nekifor era un costum și o pereche de ochelari. Îi puteai analiza figura, puteai chiar să presupui - corect - că e de origini grecești după ten, forma feței și a nasului. Dar toate trăsăturile nu contau, dispăreau ca șterse cu buretele până rămânea doar costumul - întotdeauna la modă, întotdeauna ajustat cu grijă la croitor - și ochelarii. Imaginea funcționarului public superior. Dincolo de orice, Nekifor era Poliția și Poliția era Nekifor, până la contopire. Trăia în biroul său administrativ, prânzea cu șefi de departamente și cina cu Prefectul. Respira aliniate și reglementări. Pe birou avea o poză în care dădea noroc cu Brătianu și-n care, dintr-un anumit unghi, ministrul părea să fie cel onorat de întâlnire. Dacă poliția era un mecanism care consuma rachie și dispensa violență, Nekifor era volantul care făcea brigada omoruri să funcționeze ca un ceasornic.
Nechifor însă nu bea. Avea sticle în birou pe care le ținea să ciocnească și să cinstească dar nu obișnuia să consume, ca restul brigăzii decât cu interes. Până și când fuma în birou părea să folosească țigareta ca să sublinieze anumite cuvinte. Tot ce făcea Nekifor era intenționat și - de obicei - în interes de serviciu.
- Nu, kirios Popescu, aș cinsti dar m-așteaptă Magda cu masa pusă. Nu, am venit pe interes.
- Doamne ferește afentikó (*șefule), matale pe interes? Păi e o plăcere să ne conformăm.
Nekifor zâmbi, un lucru care era adesea semn rău.
- Uite, închideam prăvălia, organziam permanența pe tura de noapte, și-a venit un apel chiar la schimbul de gardă.
- Lăsați-mă să ghicesc. Mi-a venit muierea pachet la poștă dar n-a pus Sociala destule timbre pe ea și tre s-o ridic pe semnătură.
Blestemul picase pe Popescu pentru că n-avea partener sau învățăcel. Mulți ar fi zis că asta se-ntâmpla pentru că era nemernic și nu-l suferea pământul dar adevărul e că era pur ghinion. Avusese un argat tinerel, Zeidler, de care-i și plăcuse dar plăvanul se transferase șef de post prin Basarabia cu prima ocazie de promovare. Să n-ai încredere în carieriști nici cât în curve... Așa că atunci când venise vorba că se transferă o muiere de la Socială, unde se aciuaseră mai multe, Popescu fu ăl chemat la raport. Femei la omoruri, ce mai lipsea, să le pună sfântu' Albert în statul major?
- N-ai ghicit, dragul meu. E o situațiune mai delicată de rezolvat acum pe seară. Un caz care are nevoie de discreția matale, fără scandal, fără presă...
- Kirios Nekifor, nu zic eu dintotdeauna - în două instituțiuni să n-ai încredere, în presă și-n sticleți!
Nekifor nu reacționă, doar îl măsură din priviri. Poate nu era o idee prea bună să-i dea cazul delicat și discret lui Popescu, care era la fel de discret ca o alarmă de raid aerian și la fel de delicat ca o cărămidă.
- Mă pot baza deci pe dumneata?
- Întotdeauna, psihi mou (*sufletul meu). Care este această situațiune?
- Un duel. Soldat cu o moarte.
- Duel? În acest secol al progresului? Și unde a avut loc această aventură strămoșească?
- La Grădina Botanică, acum pe înserat.
Pe Popescu îl pufni râsul. Poate era băutura, poate ridicolul situației dar nu se putu abține să nu întrebe.
- Ce fel de dobitoc se omoară cu altul în văzul lumii, în grădină publică?
Pe dobitoc îl chema Evanghelou. Valter Evanghelou. Numele lui mumă-sa. Că pe tătâne-su îl chema mult mai rumânescul Teodor Baciu. Deputat de Romanați. Toată ziua, dobitocul de Valter și colegii săi cu mai mulți bani decât minte serbaseră sfârșitul examenelor prin birturile de pe lângă Academie. Angajați în dispute și dezbateri de mare importanță națională, cum ar fi care e cea mai nurlie actriță de pe scenele Bucureștiului sau care dintre bandele de ruși o să câștige războiul civil și ce-o să vină după. Pe parcursul acestor dueluri în arena intelectului Evanghelou dăduse peste un plăvan cu la fel de multe-n cap și-n buzunare, un anume Ioan Ivonesqu, recent returnat din regatul Ierusalimului cu banii doldora dintr-o moștenire Texană. Să mai zică lumea că rumânii nu se descurcă prin lume. Găsindu-se egali într-ale snobismului și fanfaronadei cei doi cocoși au găsit un numitor comun prin înjurăturile de mamă. După care, cu coniac la bord și pintenii scoși au decis să ceară satisfacție printr-un duel la asfințit, ca-n cărțile de zece lei.
Toate astea le aflase Popescu înainte să se trezească măcar din beție. Plecase direct de la Alpenlied cu o trăsură spre Grădina Botanică și găsise dobitocul plângând pe umărul unui confrate în timp ce inamicul său de import zăcea într-o fântână, cu o gaură în piept. Cei doi nu se jucaseră cu joarde, săbii sau arme de calibru mic, ci se duelaseră cum văzuseră în filme, cu pistoale vechi, haiducești, din cele ce trag cu plumbi de dimensiunea unui ochi de om. Oricât ar fi avansat știința medicală în anii războiului, greu să-nvii un plăvan cu o gaură în piept cât să bagi pumnul prin ea. Asta ar fi fost sarcină serioasă și pentru Isus din Nazaret da' pentru urmașii lui Davila.
Cu toată îngăduința și prin păienjenișul alcoolului Popescu avea totuși niște întrebări. Cum se-ntâmplase ca dobitocul să nimerească? Pistoalele astea de zapcii erau vestite pentru cât de strâmb trăgeau - dădeai să-mpuști un iepure și nimereai calul de sub tine. Cum nimerise tocmai dobitocul ținta, de la zece pași?
Dobitocul, Evanghelou, printre muci și sughițuri dezlegă misterul singur - cică nici nu apucaseră să se dueleze. Înainte să-și declare intențiile, aleagă secunzii și ce naiba mai făceau fanfaronii când se jucau de-a onoarea, pistolul cu cremene se descărcase în mâna lui Evanghelou și-l trimisese pe Ioan Ivonesqu pe lumea cealaltă. Corul proștilor, de-o parte și de alta a baricadei confirmase la unison ba chiar produsese de bunăvoie arma crimei, o antichitate cu țeava plesnită care n-avea să mai pușce vreodată. Duelul, drept urmare nici măcar nu putea fi numit duel. Era un accident.
Sau așa părea la prima mână. Sticlete bătrăn cu nas fin, Popescu era alergic la coincidențe fatidice și accidente fatale. Așa că lăsase liga dueliștilor sub paza a doi circari și începu să mișune după un alt martor. Nu-i luă mult să-l găsească, până la urmă geniile se împușcaseră în Grădina Botanică, unde se-nghesuiau martorii să vorbească nu pe ceva stradă din gheitonie (* mahala) unde tăcerea era legea. Septimiu Brânză nu era un legionar roman pierdut prin timp și spațiu, cum îi sugera numele, ci un ajutor de grădinar ce planta răsaduri când se întâmplase nefericitul eveniment. Fiind mai tuciuriu la față, grădinarul rămăsese prin preajmă la declarații, știind pesemne că e arareori sănătos ca un exponent al rasei sale să fugă de la locul faptei, chiar dacă fapta era făcută de altul. Poliția și procurorii preferau oricând să aresteze pe bază de piele și să nu-și mai bată capul cu probe și declarații. Tras pe dreapta de Popescu la lumina unui felinar, grădinarul își vărsa necazurile mai ceva ca într-o doină de jale.
Septimiu era tânăr, mic de înălțime și, dacă era să-l crezi, curat ca lacrima. Pesemne nevolnicul era speriat de formele rubensiene și de aura marțială a comisarului așa că Popescu încercă să-l calmeze cu niște conversație. Află așa că Septimiu era tată familist, creștin convins, convertit la papistășie greacă și că se lăsase de netrebnicii. Ce netrebnicii? insistase Popescu, țintuindu-l din priviri în felul acela de sticlete caftangiu care funcționa cu clasele de jos. Nimic important, niscaiva furtișaguri și cerșit prin copilărie - în timpul războiului, ținuse să adauge. Să furi în timpul războiului, mai ales cu Bucureștii sub asediu nu era hoție cât era mândrie pentru sărmanii de prin mahalale. Înfundase Septimiu și pușcăria, ieșise de acolo de un an convertit la papistășia lui Ghika, ba învățase și să pună răsaduri, ca să aibă o meserie cinstită. Să-nveți hoții la temniță să crească zarzavat, alta dintre găselnițele liberalilor. În orice caz fostul ocnaș Brânză Septimiu era acum ajutor de grădinar la Grădina Botanică, cuminte de cinci ani de zile și familist pe deasupra! Asta, din nou, dacă era să-l crezi, ceea ce Popescu înclina s-o facă. Nasul lui nu dădea greș chiar dacă momentan era un pic importunat de damful de bere și răchie ce se îmbibase în mustață.
Septimiu văzuse toată scena "duelului", ba chiar lăsase răsadurile, că tot era sfârșit de program, și urmărise cu atenția situațiunea în timp ce-și rula o țigaretă. Fanfaronii intraseră împleticiți pe poarta dinspre Dâmbovița a Grădinii și se poziționaseră pe peluza lungă, în ciuda semnelor ce-i atenționau să o evite, că era iarba proaspăt crescută. Septimiu chiar se ridicase să le atragă atenția dar unul dintre secunzi produsese în acel moment două pistoale strămoșești dintr-o traistă și grădinarul decisese să-și vadă mai bine de rulat tabac. Urmaseră momente confuze. Se discutase și se explicase timp de câteva minute - preț de fumat o țigară până la chiștoc - funcționarea armelor dar nu se înțelegea om cu om între dueliști, atât de la băutură cât și de la accente și imprecații pe limbi străine. Unul dintre secunzi, cel care le adusese, insista că pistoalele erau gata încărcate de către anticarul de unde le cumpărase dar victima - Ivonesqu - refuza să-l creadă, până dobitocul - Evanghelou - golise, cu greu, una dintre arme ca să-i demonstreze celuilalt că era într-adevăr încărcată. Popescu fusese sigur că aici se întâmplase nefericitul eveniment, dar grădinarul dădu din cap, solemn. Atunci se născuse o nouă problemă. Armată dar descărcată arma trebuia acum dez-armată și re-încărcată fără să-i spargă cremenele sau rupe mecanismul antic. Ușor de făcut cu un revolver, mai greu cu un pistol de pe vremea când turcii stăpâneau țara românească. Se tot chinuiseră fanfaronii, trăgând de clapete și de trăgace când unul când altul... Popescu îl întrerupse din nou pe grădinar: Aici s-a-ntâmplat? dar se pare că povestea continua. Până la urmă pistolul descărcat era din nou funcțional, trebuia reîncărcat. Cât se chinuia unul din "secunzi" să-l încarce, victima, care părea că nu dă înapoi dar găsea din ce în ce mai multe obiecții procedurale, ceruse să i se demonstreze funcționarea pistolului. Dobitocul îi demonstrase - Aici? Nu încă. - țintind arma descărcată spre pământ apoi înmânând-o secundului însărcinat cu reîncărcarea. Arma funcționase dar Ivonesqu tot nu era satisfăcut, că în jos putea gravitația să tragă cocoșul! Popescu pufnise în râs la această revelație și-l servise cu o țigară pe Septimiu pentru eforturile de a nu râde la rândul său. Creștin fiind nu se cuvenea să râdă la o moarte de om îi explicase grădinarul duhănind tabac. Mai smerit, Popescu ascultă finalul cu explozie.
Deja se îngroșase gluma și de la atâtea certuri, acuze și contestări mai că era să se transforme duelul într-o bătaie cinstită. Ivonesqu, arogant până la capăt lansase o nouă acuză - de unde să știe el că măcar e pus cremenele bine, că o să dea scânteie? Până la urmă erau pistoalele lui Evanghelou, chit că recent cumpărate. Dobitocul, nervos nevoie mare după ce onoarea sa îi fusese contestată în mod repetat smulse atunci pistolul din nou din mâna secundului, înainte ca acesta să apuce să încarce glonțul și demonstră funcționarea mecanismului.
- Atunci?
- Atunci... răspunse trist grădinarul.
Ce se-ntâmplase era lesne de-nțeles pentru comisar. Dobitocul trăsese spre pieptul lui Ivonesqu, convins că pistolul e gol, că doar glontele era-n mâna asistentului. Doar că plăvanul de asistent încărcase celălalt pistol de două ori, de unde și dimensiunea găurii din victimă și țeava plesnită la armă. Nu doar că nu fusese duelul duel, nu fusese nici măcar un accident cinstit. Omor din culpă, unde culpa era imbecilitatea ridicată la rang de artă.
- Bun așa. zise Popescu, aruncând țigara între răsadurile de flori. Ia zi maestre, un te găsesc dacă vreau să te caut?
- De ce să mă căutați, dom' polițai? răspunse timid bărbatul. Popescu-i rânji înapoi. Și lui i-ar fi frică cu singalii de București. Majoritatea sticleților l-ar fi arestat după față.
- Am o plantație de baobabi la moșie, tre să mi-o plivească careva.
- C...ce?
- Haida, praleo (*frate) zi mai repede, că dacă veneam aici să te scot făptaș te măsura deja de ștreang procurorul.
- Fundătura Liana, pe la Cuțarida, dom' Polițai. Lângă Griv...
- Știu pe unde e, dacă trimite procurorul circarii să te aducă la declarații te ia mama dracu' dacă nu te găsesc acolo, pricipești?
Bărbatul încuviință cu entuziasm și Popescu-i făcu semn să plece.
- Hai, liber. Fugi acasă, pupă-ți copii și dă acatist la monsenior sau cum dracu'-i zice la voi, că m-ai nimerit pe mine și nu pe-unu cu boală pe țigani. În două feluri de oameni să n-ai încredere mă, în...
Septimiu Brânză însă o tulise deja, ca din pușcă, spre serele grădinii. Popescu oftă și își mai aprinse o țigaretă, să se dreagă după prima. Apoi își puse mutra a mai oficioasă și se îndreptă rânjind spre dueliști, cu mâna pe cătușe.
- Omor din culpă, kirios Nekifor. A dezlegat-o Popescu cât ai zice pește!
- Popescu vorbește despre sine la a terța, mai nou, face gazetăreală în timpul liber?
Popescu rânji și scăpă o înjurătură la adresa comisarului-șef, dar doar în gând. Într-una din zile o să-l înjure de morți și de mumă pe față pe ticălosul de Nekifor și dup-aia să vezi ce balade o să i se cânte prin brigadă. Trecuse o noapte întreagă în care reușise să evite și alcoolul și gândurile negre și intrase mucalit în brigadă, gata să-l combată din cuvinte pe Vintilă sau pe oricare altul dintre ticăloșii de seara precedentă. Doar că la omoruri era mai mult gol, fiind duminică, când până și Domnul se odihnise.
Domnul, dar nu și comisarul-șef Nekifor care-l fluierase de cum intrase pe ușă, chemându-l în biroul său vitrat ca un acvariu. Îl aștepta cu un zâmbet și un pahar de coniac, ambele semne de pericol, dacă nu chiar catastrofă, când era vorba de comisarul-șef.
- E așa, o afectațiune, kirios comisar-șef. Cum face tineretul franțuzit cu o...
- Hai lasă afectările, Popescule, zi ce-ai făcut cu copilandrul ăla azi noapte.
Părea nervos, în ciuda zâmbetului. Ăsta măcar era semn bun când era vorba de Nekifor. Dacă era nervos însemna că n-a stat să se gândească prea mult cum să te distrugă. Când era fericit era problema.
- Păi ce să fac, am luat declarații, am audiat martori și l-am adus la arest să-l vază procurorul. Dar nu vă faceți griji kirios archigos că le-am zis să-l ție în birou până-i fac celulă de boier, cu flori și patefon...
- Bine mă, Popescule, păi așa ne-am înțeles noi?
Popescu clipi. Bovina vroia ceva de la el, să-l scoată pe dobitoc nevinovat cel mai probabil. Dar nu înțelegea cum.
- Dom' șef. Mi-ați zis să fiu discret...
- Fără presă, fără scandal am zis.
- Păi da dom' șef, n-a fost picior de gazetar în preajmă, dacă puneam circarii să-i gonească mai departe se-necau în Dunăre... L-am luat pe domnișor cu duba, nici cătușa nu i-am pus-o doar i-am arătat-o. Și am trimis restul de boi la păscut pe la casele lor. Discret. Cu ce v-am greșit?
Nekifor oftă de parcă încerca să joace oină cu orbii de la Vatra Luminoasă. Le lăsă să atârne în scaun și-și aprinse o țigară de foi. Popescu scoase și el o țigaretă din tutun clasa a treia dar privirea comisarului-șef îl convinse să o dosească după ureche.
- L-ai arestat pe un copil de parlamentar, Popescule, cu zece zile înainte de alegeri. Crezi că n-o să mișune ziariștii ca șobolanii în jurul cazului? Taică-su e deputat. Mumă-sa - care n-a dormit azi noapte - e filantroapă și companioană...
- Auăleu, kir' șef, păi n-aduce tătâne-su destui bani în casă? E înregistrată la moravuri sau liber-schimbistă?
Știa că sărise calul dar nu se aștepta să-i sară țandăra pe bune lui Nekifor, care de obicei era alunecos ca unsoarea pe balama și calculat ca o matroană.
- Nu boule! Companioană a reginei! Ia ceaiul cu regele și cu ministrul și cu toți boierii și nenorociții ăia.
- Auăleu, dom' șef!
- Da Popescule, aoleu. Azi de dimineață la ora șapte sună telefonul la mine la rezidență. Rămâneți pe fir, zice centralista, pentru domnul Brătianu.
- Auăleu, dom' șef!
- Aoleu, Popescule!
Jubila înăuntru, oricât de rele ar fi veștile pentru el. Ticăloșii erau solidari, făceau zid până la prima cărămidă căzută și du-p-aia se căsăpeau mai ceva decât Cain pe Abel. Să se riște, oare?
- Care, dom' șef?
- Care ce, Popescule?
- Care dintre Brătieni?
Nekifor îl țintui de parcă putea să arunce cuțite cu privirea. Dacă ar fi avut cuțite la îndemână Popescu bănuia că șeful le-ar fi aruncat după el. Continuă, înainte ca Nekifor să apuce să zică ceva.
- Nu aveam putere să fac altceva, dom' șef. Erau martori și de partea lui și de partea victimei și țivili. A fost un omor accidental din culpă...
- Asta decide procurorul, Popescule, sau ți-ai arogat și dreptul ăsta, de a face legea?
- Nu mi-am arogant, archigos nici pe dracu să mă ieie, am pus cap la cap ce mi-a zis om și țigan și-am găsit fapta și făptuitorul.
- Ai găsit pe dracu', Popescule dacă tu crezi că-l scoate făptuitor undeva în țara asta pe puiul ăsta de ciocoi vreun procuror, judecător, panou de jurați sau tribunal bisericesc. Și sfinții prooroci ți-l scot nevinovat.
- Păi și-atunci?
- Atunci Popescule, problema e că matale, polițai de la Omoruri ai arestat oficial pentru suspiciune de omor din culpă pe un fiu de deputat liberal, cu o săptămână înainte de alegeri.
Popescu pufni.
- Nu râde, boule, tu-ți dai seama ce-o să fie mâine la prima ore în ziare - Copiii ciocoilor omoară ziua în amiaza mare! Moarte în Grădina Botanică - copchil de deputat a împrăștiat damele cu creieri! Moarte. Moarte? Omor! Partidul Național Liberal!
- Nu erau creie...
- Nu contează ce era și ce nu era că...
Nekifor se opri brusc și se încruntă. Ceva se schimbase la situațiune, și-asta îl speria pe comisar.
- Stai așa Popescule. Ce țigan? Ai zis ceva de-un țigan.
Nu. Asta nu.
- A, nu, nimic, musiu archigos. Era un martor mai tuciuriu.
- Ce martor, Popescule?
- Un grădinar...
Nu, avea și el o limită, totuși.
- Grădinar țigan? La Botanică? Nu-mi spune că era din ai lui Vasluianu?
- Cine?
- Vasluianu de la Rahova, de l-au pus liberalii hangiu-șef. Are el gărgăuni cu munca cinstită, de-nvață cuțitarii și codoșii să se facă agricultori. Popescule, nu cumva...
- Nu, dom' comisar-șef! Nu, e un băiet tinerel, șuț convertit la catolici, nu are nimic a face cu duelul...
Nekifor se ridică de pe jilțul lui mai binedispus decât fusese de când intrase Popescu în birou. Grijuliu, deschise dulapul și scoase o sticlă mare de cristal plină pe jumate cu coniac. Popescu înghiți în sec.
- Popescule...
- Dom' comisar-șef...
- Popescule, uite care-i treaba...
- Nu am cum, dom' comisar-șef. Sunt martori.
- N-are a face, Popescule. Uite cum procedăm. Tu mi-l dai pe băietul tău tinerel...
- Dom' șef!
- Tu mi-l dai la cercetare pe țigan, eu îl dau la procuror și vorbim să-l ia cu lăutari la proces că o să vină oricum după alegeri, judecata zic. Ți-l scapă pe lipsă de probe sau dacă nu ți-l scapă vorbim să-l ducă la loc cu verdeață, n-a văzut în gheitonie condițiuni cum ți-l bagă la arest. O să mânce purcel și-o să bea bere în fiecare zi până ți-l scot, în maxim un an, doi.
- Dom' șef... Nu pot. N-a fost nici la o sută de pași grădinarul, ce să zic acuma, că era un al doilea trăgător în boscheți?
- Lasă Popescule, că se ocupă procurorul de detalii, tu găsește-mi haramina și adu-o la arest, se ocupă Ministerul Public de detalii.
- Nu pot...
- Lasă-mă să termin! Ajută-mă cu asta Popescule și ajuți și partidul, pe Brătieni și pe tine, boule. Averescu e adio, Brătianu a pupat inelul, revin liberalii în umbra tronului. Ajută-i să te ajute și ei pe tine. Cum îți sună comisar clasa întâi Popescu? Mai mulți bani, ocazie de avansare, în trei ani ajungi comisar-șef prin provincie. Și te scap și de bandita asta trimisă de la Socială, i-o pasez lui Vintilă.
Se lăsă o tăcere de mormânt în cavoul de sticlă al lui Nekifor. Era o vreme, nu demult, în care Popescu ar fi executat fără să cârtească. L-ar fi gâtuit cu mâinile lui pe Brânză, l-ar fi adus în lanțuri de aur pân la ușa oricărui dintre Brătieni avea obiceiul să dea telefoane matinale. Poate înainte de război, cu singuranță înainte de moartea lui Herșcu. Ce conta că legai nevinovat un copilandru cu caș la gură între atâtea nedreptăți? Avea și antecedente... Dacă-l și mângâia procurorul pe creștet și cerea pedeapsa minimă...
Nu credea că o să facă asta, desigur, n-avea încredere în Nekifor nici cât în ultimul șuț. Dacă-l dădea pe Septimiu Brânză-n ghearele poliției îl așteptau ani buni de ocnă grea. Suferință creștinească, că tot îl găsise grădinarul pe Isus în temniță. Altă dată nu i-ar fi păsat. Nu-i prea păsa nici acum în mod particular de plăvan. Dar era ceva...greșit. Ceva care-l râcâia până-n inimă. Ceva care-l făcea să se revolte din străfundurile ființei sale. Simțea iarăși că-l ia cu căldură și amețeli. Amintirile reveneau tăvălug - război, boală, masacru de mahala. Apăsau asupra sa greu chintale de decizii și regrete, tot răul făcut în trecut, tot binele evitat ștrengărește.
Și totul de la un duel între dobitoci. Totul de la onoare.
Ticăloșii, avuții, dobitocii plini de onoare omoară și sărmanii făr' de orgoliu plătesc. Așa era de la începutul lumii, de când primul general trimisese primul pifan într-o șarjă la baionetă pentru o palmă de pământ. Popescu fusese pifanul, acum i se înmâna cravașa de mareșal. De peste birou, comisarul-șef îl privea cu o mână pe trabuc și cealaltă pe coniac. Ca diavolul din pustie tentând-ul pe Isus, ar fi zis Septimiu Brânză. Popescu era camarad de arme vechi cu satana, dar să fie al dracu' dacă n-o să urce pe cruce pentru un nemernic de țigan.
- Nu.
- Nu?
- Nu pot domnule comisar-șef. Nu pot. Dobitocul a tras, am făcut raport, e deja la temniță. Să-l scape tătâne-su, avocații sau bunul Dumnezeu. Eu mi-am făcut meseria, pot să scrie asta la gazetă - Comisarul Popescu s-a achitat de sarcini cu mândrie și onoare, după cum l-a instruit, imparțial, superiorul său, comisarul-șef Nekifor.
Nekifor își turnă un pahar mare de coniac și-l dădu pe gât, apoi pufăi din țigara de foi în tăcere. Părea împăcat, adâncit în gânduri. Nu exista lucru mai rău pe lume decât Nekifor calm, pe gânduri. Într-un final zise - încet, cu blândețe.
- Bine Popescule, așa să fie. Nu te știam așa... intransigent.
Popescu oftă, cu sufletul curat dar amar și se lăsă pe spate, pe scaun. Întinse brațele larg, răstignit, cu un rânjet tâmp, dar studiat pe buze.
- Archigos, nici nu știu ce-nsemnătate are cuvântul!
Apoi, comisarul se ridică să plece, extrăgându-și țigareta de după ureche cu o mișcare rapidă și fluidă. Salută militărește și deschise ușa acvariului. Nekifor lansă atunci ultima salvă.
- Bucură-te de duminica asta, Popescule. Prețuiește-o ca pe ochii din cap. De marți într-o săptămână avem alegerile. Și tot atunci, de luni chiar, îți vine calfa, Popova.
Popescu se întoarse din ușă spre comisarul-șef, cu același rânjet pe buze, un rânjet în care nici el nu mai credea. Nekifor continuă:
- Pare o adevărată poamă, Popescule - i-a rupt picioarele unui sergent iubăreț la circa zece și i-a tăiat limba unui codoș de-ai lui Pintilie când era la Socială. Ce aventuri veți avea voi doi, Popescule... Popova și Popescu, cei doi Popești...
Popescu zâmbi fals și-și aprinse țigareta de tutun înecăcios în ușa biroului lui Nekifor, ca o mică sfidare. Ridică din umeri.
- Pare o femeie după sufletul meu dom' șef. Și dacă-i să fiu cinstit, dacă-am învățat ceva în atâta amar de curcăneală e că-n două lucruri nu te poți încrede.
Întinse arătătorul spre Nekifor, cu țigara puturoasă prinsă între el și inelar. Arătă spre dosarul deschis din fața comisarului-șef, spre toată nemernicia aia de birou și de clădire. De lume. Poliția era un azil unde dreptatea se ducea să moară. Apoi zise, sfârșit.
- În hârtii... și în sticleți!
Imagine principală preluată de Fortepan / Magyar Földrajzi Múzeum / Kerekes J. Zoltán.
