ATENȚIE: Textul conține spoilere din episoadele 1-8 ale seriei The Last of Us. Dacă nu te-ai uitat, lasă tabul deschis și revino după ce le vezi :)

Fascinația pentru poveștile (post)apocaliptice nu vine din masochism sau sadism, ci dintr-un soi de speranță arogantă. Vedem zeci, sute de scenarii prin care civilizația poate eșua, dar, ca să avem poveste, întotdeauna există supraviețuitori. Suntem suficient de aroganți să semnăm, din nou și din nou, pactul ficțional care ne spune că umanitatea nu va fi ștearsă cu totul de pe fața planetei indiferent că se confruntă cu evenimente cosmice, calamități naturale, zombie sau extratereștri. Asta e fascinația care aduce milioane de spectatori în fața ecranelor pentru 11 sezoane de The Walking Dead, nu alergatul deșirat al morților-vii.  În lungul șir al producțiilor cu temă post-apocaliptică, serialul HBO Ultimii dintre noi/The Last of Us (TLoU) e poate una dintre cele mai așteptate vreodată. În primul rând de comunitatea gamerilor, dar și de fanii lui Craig Mazin după incredibila serie Cernobîl, pe care a scris-o și produs-o. Odată cu al nouălea și ultimul episod al seriei, iată opt moduri prin care TLoU depășește sau nuanțează convențiile genului:

Status quo și autoritate 

Neil Druckmann, producătorul jocului, a imaginat o lume în care o mutație a ciupercii Cordyceps (numită și „ciuperca zombie”) o face capabilă să infecteze oamenii cu o viteză și o violență care distrug civilizația în doar câteva zile. Acțiunea jocului are loc la 20 de ani după infecție și protagonistul e Joel, un bărbat între două vârste, taciturn și violent, care are o singură misiune: să o ducă pe puștoaica Ellie din punctul A în punctul B, eliminând orice obstacole din calea lor. 

Există aici zone de carantină unde guverne militarizate improvizate au clasicele alunecări spre fascism și control al populației și o mișcare de rezistență (Licuricii) care pare scoasă drept din Jocurile Foamei. Există comunități care au găsit calea cea bună, cum e „comuna” din Jackson, altele care și-au câștigat libertatea față de armată și acum se răzbună pe colaboratori, replicând, paradoxal, agresiunile împotriva cărora se răsculaseră. Apoi vedem și partea întunecată a instinctului de supraviețuire cu grupul condus de David, care se dedă canibalismului când rămân fără mâncare. Nu putea să lipsească arhetipul liderului religios care profită de vulnerabilitatea celorlalți: David crede că, așa cum Cordyceps controlează trupurile, și el poate controla „oile” prin credința în Dumnezeu. Cuvintele din Biblie sunt folosite pervers să infecteze și să controleze minți, așa cum ciuperca infectează și controlează gazda umană. 

Probabil e foarte greu de imaginat și de scris verosimil o societate care, într-o situație limită, nu șterge toate gri-urile ca să funcționeze exclusiv între binele relativ și răul absolut. Dar aici scenariștii s-au străduit să nuanțeze aproape toate personajele negative, care nu sunt doar non-jucători fără fețe, pioni de eliminat din calea protagoniștilor. 
 

Gamificare

Registrul unui joc video este profund diferit de registrul unei serii de televiziune, iar Mazin și Druckmann s-au adaptat extrem de bine la noul mediu pentru povestea TLoU. În joc, acțiunea primează. În televiziune, ai loc de dramă și dezvoltare narativă dincolo de misiune. Iubitorii genului zombie ar putea fi dezamăgiți de cât de puțină acțiune are loc în serial. În opt episoade avem doar câteva confruntări cu clickerii, spectaculos realizate, într-o combinație optimă de prostetice și contorsioniști care contribuie la realism. Multe cadre, recuzită, replici sunt luate direct din joc și fiecare interludiu de liniște și construcție de personaj e alternat cu secvențe de gamificare, în care urmăm actorii printre obstacole. Sunt presărate și destule easter eggs care să bucure fanii jocului, dar subtil și organic: prezența actorului care a dat vocea lui Tommy (fratele lui Joel) și Troy Baker, vocea lui Joel din joc, o legendă în comunitatea gamerilor (i-a mai interpretat pe Batman, Joker, Loki ș.a.).  
Însă TLoU - serialul alege corect să înlocuiască registrul de zombie horror cu human horror, să transforme acțiunea în dinamică psihologică. Clickerii apar așa puțin pentru că oamenii sunt la fel de periculoși într-o lume fără pârghii de control colectiv. De altfel, cele mai negre momente au loc atunci când Ellie și Joel ies din natură și pustietate și trebuie să traverseze fostele zone urbane. În pădure, pe munți, pe lângă lacuri e liniște, în orașe nu ești în siguranță la niciun pas. 

O poveste de dragoste

Pe prima pagină a scenariului, Mazin și Druckmann au scris: „O poveste de dragoste”. În podcastul dedicat serialului, cei doi discută pe larg viziunea lor despre miezul poveștii din TLoU, care nu e una despre supraviețuire, ci despre iubire. În lumea TLoU, iubirea nu e sentimentul înălțător care hrănește instinctul de supraviețuire sau sacrificiul eroic. „Iubirea e periculoasă, e primordială; naște cele mai mari frici și cele mai puternice ieșiri de violență”, spune Mazin. 

În primele minute ale serialului, Joel este un tată singur care are grijă de fata lui adolescentă, Sarah. Izbucnește epidemia și nu reușește să o apere; Sarah îi moare în brațe. După 20 de ani, îl vedem într-o zonă de carantină cum aruncă un cadavru de copil în groapa comună ca să fie incinerat. Ellie apare în viața lui ca o „misiune”, un bagaj uman de scos din oraș și dus la un grup de Licurici din motive pe care nici nu le știe. Serialul nu e despre cum supraviețuiesc cei doi, ci despre legătura care se formează, cu toată reticența aproape agresivă a lui Joel să se atașeze de o ființă umană de vârsta fiicei pierdute. 

Joel nu e nici pe departe „salvatorul” tipic: deși pornește la drum sigur pe el, rece și distant, pe măsură ce începe să simtă afecțiune față de Ellie, e tot mai vulnerabil, tot mai speriat să o piardă și, deci, mai ineficient. Tot Mazin spune că „eroismul, în absența vulnerabilității, nu mai e verosimil”. Dragostea te face vulnerabil și anxios într-o lume plină de pericole. Paradoxul este că Ellie se simte tot mai în siguranță cu Joel pe măsură ce îl acceptă ca figură paternă, în timp ce Joel e tot mai speriat pe măsură ce se lasă să aibă sentimente părintești față de ea. 

Dragoste părintească

Scenariul este atât de bine țesut, încât, în toate episoadele, există fire mai vizibile și mai puțin vizibile care duc la acest centru fierbinte, tot mai incandescent de la o săptămână la alta: iubirea tată-fiică dintre Joel și Ellie. Inclusiv cele mai emoționale povești secundare servesc tot aceluiași scop, prin oglindire și potențare. Iubirea adultă dintre Bill și Frank, iubirea frățească dintre Henry și Sam, dragostea adolescentină dintre Ellie și Riley. Episodul 8 aduce inclusiv o paralelă bolnăvicioasă: David care vrea devină tatăl substitut, prin forță, al lui Ellie, amestecând protecția paternalistă cu fantasme de mântuitor și subtonuri de pedofilie. 

Pe internetul cel mare, Pedro Pascal a căpătat alintul „daddy” pentru că și în Mandalorianul este figura paternă care îl protejează pe Grogu prin galaxia plină de pericole. Tropul adultului care protejează copilul apare atât de des în ficțiune nu pentru că dragostea părintească e o temă la îndemână, ci pentru că hrănește speranța de care vorbeam mai sus: copiii sunt viitorul. 

Prin ochii lui Ellie vedem cu adevărat și lumea din TLoU: născută după căderea civilizației, ea se poate minuna de toate vestigiile lucrurilor pe care, azi, nici nu le mai luăm în seamă. Scările rulante, avioanele, mașinile, cafeaua, consola de jocuri și caruselul din mall-ul în care o duce Riley, toate astea sunt amintiri dureroase a ceea ce s-a pierdut pentru adulți. Unele lucruri au supraviețuit fizic, degradate și înghițite de natură, dar minunea existenței lor rezistă. Joel o protejează pe Ellie de orice rău, dar ea e cea care protejează și perpetuează, cu imaginație și entuziasm, scânteia umanității. 

Copiii nu sunt în regulă

TLoU scurtcircuitează din nou așteptările când aduce în prim-plan și perspectiva aproape amorală: de ce trebuie copiii să supraviețuiască cu orice preț? Kathleen, personaj scris special pentru serial, nu vrea decât răzbunare rece pentru moartea fratelui ei, provocată de Henry ca să îl salveze pe Sam. Kathleen întreabă cinic de ce trebuia salvat Sam, doar atâția copii mor zi de zi. Peste câteva scene, ea însăși e atacată de un clicker-copil cu uniformă de școală, într-o răzbunare de scenariu aproape didactic. Lumea post-apocaliptică e nemiloasă cu copiii. Prima scenă din timpul prezent, după saltul de 20 de ani de la început, este cu un copil care ajunge la zona de carantină, unde e testat pentru infecție. Cut, scena următoare: recunoaștem tricoul copilului pe trupul pe care Joel îl aruncă în groapa comună. 
Misiunea lui Joel e să o țină în viață pe Ellie, să țină aprinsă scânteia viitorului. Și în punctul ăsta, al nevoii de a proteja cu orice preț, iubirea se împletește pervers cu frica și cu violența. 

Aceste plăceri violente au parte de finaluri violente

Ellie e la acea vârstă când trece de la copil la adolescent, puternic accelerată de lumea periculoasă în care trăiește. În primele episoade îl întreabă obsesiv pe Joel dacă sunt în siguranță. Cere sistematic un pistol ca să se apere. Violența lui Joel o face să se simtă protejată, se raportează la ea aspirațional, cu respect. E pasionată de arme pentru că are nevoie de control. Respectă violența pe care o vede la Joel pentru că e un instrument de supraviețuire și de putere. Joel, deși cunoaște prea bine pericolele la tot pasul din lumea în care trăiesc, e educat în lumea veche și respinge cât poate educația în violență pe care i-o cere Ellie. Și totuși nu poți să nu ai un recul când vezi pe ecran scene repetate în care un copil cere un pistol venite dintr-o cultură cu o problemă reală și gravă cu armele de foc în general, cu armele de foc și minorii în special. Sigur, suntem într-o fantezie post-apocaliptică și TLoU se ridică deasupra clișeelor de gen pe aproape toate palierele, mai puțin aici. 

Îndură și supraviețuiește

Motto-ul dintr-un comicbook pe care Ellie și Sam îl citesc, de care adulții Joel și Henry râd pentru că sună redundant, e tematizat pe tot parcursul poveștii. Sarah nu a supraviețuit, Joel da, însă ca să îndure, a renunțat la orice emoție și atașament. Frank nu supraviețuiește când cade pradă bolii, iar Bill nu poate să îndure absența lui, așa că mor împreună. Sam nu supraviețuiește, iar Henry nu poate să îndure că a trebuit să-l omoare. Ellie e singura care supraviețuiește (nu doar fiindcă e imună la infectarea cu Cordyceps) și îndură tot ce i se întâmplă. E singura care poate trăi ceva care e dincolo de supraviețuire și anduranță. Și asta o face cu adevărat incarnarea speranței, nu faptul că sângele ei ar putea ajuta la producerea unui vaccin. 

Mai suntem noi înșine înăuntru dacă ne transformăm în monștri? 

„Mai suntem noi înșine înăuntru dacă ne transformăm în monștri?” întreabă Sam după ce descoperă că e infectat și înainte să se transforme, singur, pe marginea patului în camera împărțită cu Ellie. Există mântuire pentru acești „ultimi dintre noi” care omoară ca să supraviețuiască? Există mântuire într-o lume în care tocmai iubirea duce la cele mai extreme gesturi? Dacă Joel va avea de ales între Ellie și restul umanității, pe cine va salva? E meritul serialului că astea sunt dilemele cu care rămânem dincolo de „plăcerea” de a viziona o nouă variație pe tema sfârșitului. 

Ultimul episod al sezonului apare luni, 13 martie, pe HBO.