„E un spectacol despre lumea a doi copii cu deficiențe de auz”, îmi zice actrița Nicoleta Lefter. „Am pornit de la visele lor, de la ce pasăre sau ce animal ar visa. Și așa am ajuns la o cioară albastră.”
Suntem la Sibiu, în culisele Teatrului pentru Copii și Tineret Gong, unde urmează să înceapă spectacolul Visând glasuri, la care Nicoleta a lucrat în ultimele săptămâni împreună cu doi copii, elevi în clasa a V-a ai Centrului de Educație Incluzivă din Sibiu: Raluca Șerbu și Emanuel Furdui. E o premieră în România: un spectacol de teatru în limbajul semnelor, care-i implică pe copiii de la Centrul de Educație Incluzivă nu doar ca spectatori, dar și ca actori.
La Gong, lucrurile se mişcă încă din 2014, când Adrian Tibu, absolvent de Teatrologie la Sibiu, a câștigat concursul de director la vârsta de 26 ani. În urmă cu câteva luni, am citit o știre într-un ziar local, despre un sistem de ascultare asistată (primul de acest tip din țară) pe care teatrul Gong îl oferă spectatorilor cu deficiențe de auz. Apoi am aflat că tot aici au loc și ateliere speciale - un tip de teatru senzorial în care se lucrează cu forme, obiecte sau culori -, la care participă copii cu autism și sindrom Down. Și poate ar mai trebui spus că, în ultimii ani, Gong a devenit cu adevărat un teatru pentru copii și tineret: una dintre mizele lui Tibu a fost să atragă și liceenii din Sibiu, care vedeau Gong doar ca pe „un teatru de păpuși”.
Raluca și Emanuel stau pe o canapea, în culise, și ronțăie niște bomboane de ciocolată. Nicoleta mă învață cum să le urez baftă: cu palmele strânse în față, în dreptul abdomenului. Zâmbesc amândoi, urmărindu-mi amuzați gestul și bălăngănindu-și picioarele atât de relaxați, încât ți-e greu să crezi că urmează să urce pe scenă în mai puțin de un sfert de oră. Nicoleta își duce mâna dreaptă la tâmplă, cu degetele strânse, o rotește ușor ca și cum ar deșuruba ceva. Raluca și Emanuel îi răspund cu aceeași mișcare. „Ăsta e semnul pentru vis”, îmi explică Nicoleta. După care continuă: „Mi-a plăcut foarte mult să lucrez cu ei și ne-am apropiat unii de alții. Să lucrezi cu copii e o experiență autentică, nu merge cu trucuri din astea pe care le avem noi în teatre.” „Ah, ba era un truc!”, râde ea. „Dacă veneau obosiți de la școală și le dădeam bomboane, în special Raffaello, aveau mai mult chef la repetiții.”
Cu o seară înainte, avusese loc o reprezentație pentru colegii lor de școală, despre care Nicoleta mi-a povestit că „la sfârșit, în loc să aplaude, toți spectatorii erau cu mâinile pe sus, foarte emoționați, fluturându-și mâinile în aer”. Exact despre asta citisem și într-o cronică la un spectacol de pe Broadway, Deșteptarea primăverii, în care jucau doar actori cu deficiențe de auz, și unde „la sfârșit, ne fluturam toți mâinile în aer, exprimându-ne admirația doar în plan vizual”.
Spectacolul Visând glasuri este inspirat de Văzând glasuri, cartea neurologului britanic Oliver Sacks. Durează 35 de minute și e construit ca un poem vizual, un colaj de animații semnate de Paul Mureșan și monoloage scrise de Lavinia Braniște, jucate în limbajul semnelor de către Raluca și Emanuel și dublate vocal de ceilalți actori: Claudia Stühler, Claudiu Urse (care face și coloana sonoră) și Paul Bondane. Totul se desfășoară în spatele unei pânze semitransparente, pe suprafața căreia se derulează cu lentoare imagini cu peisaje iernatice și cu cioara albastră; în fundal pulsează bașii, special gândiți pentru a transmite vibrații în sală. E o atmosferă onirică, destul de atipică pentru un spectacol de copii, dar cu toate astea sala pare să fie captivată:
„Polul Nord e acoperit cu înghețată de cocos și când cerul e roșu și soarele e imediat după munte, înghețata e dulce. Visez că sunt cu Cioara la Polul Nord și tragem fiecare după noi câte o sanie plină cu cornete din napolitană. Sania mea e mai mare, cioara are o sanie din poleială de ciocolată. Mergem și mergem și mergem și Polul Nord e al nostru tot, mâncăm la înghețată de cocos până când începem să mirosim și noi a cocos. Îmi place la Polul Nord pentru că e liniște. Aici știi sigur că nu vorbește nimeni, nu trebuie să îți fie teamă că nu ai înțeles ce vorbesc oamenii. Uneori mai vorbește și cioara, o văd că deschide ciocul. Când ea deschide ciocul, eu închid ochii și o aud cum spune CRA! Ăsta e codul nostru secret. Când spune cra știu sigur că și ea mă visează pe mine.”
Spectacolul se încheie cu o scenă în care toți se prezintă și vorbesc despre fricile și plăcerile lor. Raluca și Emanuel, principalii actori ai serii, recunosc că le e frică de rechini și că sunt înnebuniți după Raffaello.
Nu-mi imaginam că teatrul poate avea efectul ăsta!
A doua zi mă duc la Centrul de Educație Incluzivă ca să vorbesc cu Camelia Balint, directoarea-adjunctă a școlii, care lucrează acolo de opt ani. Sunt 110 elevi aici, dintre care 60 stau în internat. Printre ei și Emanuel, care locuiește cu fratele lui mai mic într-unul dintre dormitoarele de la mansardă. Raluca învață aici, dar locuiește cu părinții în Sibiu. „Am fost impresionați de spectacol, noi, toți cei de la școală”, îmi zice doamna Balint. „A fost subtil și a prins exact ce trebuie din personalitățile lor, chiar nu mă așteptam. Iar Raluca și Emanuel sunt veseli și energici după experiența asta. În special Raluca, care e o fire puțin mai închisă. Acum o văd pe holuri, cu colegele și e mult mai expansivă. Nu-mi imaginam că teatrul poate avea efectul ăsta!” Înainte să ies din școală, îmi arată afișul spectacolului, lipit la intrare, pe care se semnaseră cei doi. „Acum sunt mici vedete în școală”, râde ea.
Despre astfel de mici transformări îmi vorbește și Adrian Tibu, care a primit reacții pozitive de la părinții copiilor care suferă de autism și sindrom Down. „În general, sunt copii destul de reținuți și nu sunt obișnuiți să lucreze cu alții, dar la ateliere sunt provocați să facă asta. Și, din ce am obsevat, copiii devin mai prietenoși și acum au curaj să se uite în ochii tăi. Iar cu ajutorul atelierelor de aici, și părinții au ajuns să se cunoască între ei. Până la urmă asta ar trebui să fie teatrul, un loc de întâlnire.”
Tibu îmi explică şi cum funcționează sistemul de ascultare asistată: pe scenă sunt amplasate două microfoane care captează sunetul pe patru canale diferite, iar acesta e prelucrat printr-un soft special de inginerul de sunet și retransmis wireless sau prin bluetooth către un receptor conectat fie la aplicația de pe mobil, fie la căștile pe care le primesc spectatorii în sală.
În 2019, Teatrul Gong își propune să organizeze și cursuri de formare pentru interpreți în limbajul semnelor. Din păcate, aceştia lipsesc nu numai din săli de spectacole, dar și din multe instituții publice din România. În ţară există în jur de 150 de interpreți autorizați să lucreze într-o instituție publică, în condițiile în care numărul persoanelor cu deficiențe de auz este de peste 25.000.
Odată întors în București, mă revăd cu Nicoleta la o cafenea lângă Teatrul Odeon din București, unde este angajată ca actriță. „S-ar putea să fie puțin mai metaforic spectacolul, dar lasă-i pe spectatori să gândească, nu poți să-i subestimezi pe copii. Sunt mai deștepți decât ne imaginăm”, spune ea. După care face o pauză scurtă, scoate telefonul și-mi arată câteva poze cu o fetiță. „Ea e Alina și are cinci ani. Am înfiat-o acum doi ani. Într-o zi, vara trecută, în perioada în care eu citeam Oliver Sacks, Alina picta și la un moment dat a venit la mine și avea mâinile date cu acrilic albastru. Și așa mi-au venit niște idei pentru spectacol, mai ales că mâinile au un rol esențial. Se leagă lucrurile astea cumva.”
Mi-e greu să trag o concluzie după vizita asta la Sibiu. Dar e clar că m-am întors de acolo cu mai multe întrebări decât cu răspunsuri. Și asta e bine. E bine pentru că așa putem începe să ne gândim cu mai multă atenție la public, la ceea ce înseamnă expresie scenică și la frumusețea limbajului semnelor. E plină țara de teatre în care spectacolele sunt expuse ca într-o vitrină, complet rupte de contextul local și de comunitate. De aceea, cred că Gong ar putea fi un model și pentru alte teatre, chiar și pentru cele destinate adulților, care sunt cele mai vulnerabile în fața rigidității și osificării. Și nu vorbesc doar despre un model comunitar, ci și despre unul artistic, în care să fie explorate alte forme teatrale și alte moduri de a ajunge la public.
PS: Există în UK o companie care se numește DH Ensemble (The Deaf & Hearing Ensemble). Fondatoarea acestui teatru, Jennifer K. Bates, spune că regula lor de bază este: „tot ceea ce se vede se și aude, iar tot ceea ce se aude se și vede”.
Fotografii de Dragoş Dumitru.
