Cam în fiecare zi, saxofonistul Mihai Iordache postează pe Facebook câte o fotografie din fața guvernului sau vreun mesaj scurt de tipul: „Urmează stația Victoriei”. Se poate spune că e un veteran al protestelor: a fost la sala Dalles pe 21 decembrie 1989, apoi în Piața Universității până la Duminica Orbului, a cântat la protestele împotriva exploatării de la Roșia Montană ori a gazelor de șist. La aproape 50 de ani, nu mai e un idealist naiv și știe că se va găsi mereu cineva care să profite de pe urma oricărei mișcări, dar încearcă totuși să miște lucrurile spre mai bine, fără iluzii. Și poate că mâine n-o să curgă laptele și mierea, explică el, dar s-ar putea să fie mai puțin rahat.

S9: Care-a fost prima revoltă?

Mihai Iordache: În primul rând, pentru lumea care citește doar începutul interviului - cum fac și eu de multe ori - cred că ar fi bine să spun că mie mi se pare absolut esențială revolta asta de-acum, din februarie 2017 [interviul a fost realizat miercuri, 1 februarie 2017 - n.r.]. 
Prima mea revoltă a fost foarte interesantă, acum îmi dau seama. A fost în '88, în armată. Am făcut ultimele opt luni de armată la munci în București, lucram la un depozit din Jilava unde se descărcau materiale pentru Casa Poporului, care era încă în construcție. Descărcam și încărcam vagoane și aveam o pauză de prânz în care ne duceau înapoi la unitate. Nu luam două înghițituri de mâncare că venea domnul căpitan și spunea: „Încercați să terminați”, apoi insista: „Hai mai repede, băieți! Ce facem? Avem treabă!” Dădeam pe gât chestia aia, dar normal că rămânea. 
La un moment dat, băieții de la bucătărie ne-au spus: „Bă, voi sunteți fraieri? Știți ce facem noi după ce plecați? Ducem cu roabele tot ce lăsați, că ăsta crește un porc pe lângă casele din spatele blocurilor.” A doua zi, destul de spontan, când a zis căpitanul să încercăm să terminăm, am zis că nu vrem. A țipat la noi, ne-a scos pe toți în spatele blocului, în careu, ne-a spus ceva amenințător cu „batalionul disciplinar”. Dar am rămas acolo și l-am făcut să înțeleagă că ori ne lasă să mâncăm, ori nu mai mergem la nicio muncă. Ne-a lăsat să terminăm. De-atunci n-a mai venit cu povestea asta. Ăla a fost primul moment când m-am prins că protestul folosește la ceva și am simțit forța mulțimii. Bun, eram vreo 30, dar el era singur. Am simțit că nu-i aceeași chestie s-o spui singur sau s-o spui împreună cu alți oameni. A fost un moment interesant. 

Apoi a venit Revoluția.

În decembrie '89 am fost la Dalles și s-a tras în noi. Dacă nu eram iute de picior scria și de mine acolo, lângă librăria Dalles. Acolo n-a fost un protest, ci o revoltă reprimată brutal. 

Cum ai ajuns în față la Dalles?

Am venit de la serviciu, am ajuns la intersecția dintre Magheru și C.A. Rosetti, acolo erau 20-30 de oameni în mijlocul străzii, cântau „Deșteaptă-te, Române!”. Auzisem la radio că s-a întrerupt mitingul lui Ceaușescu și s-a pus muzică clasică. Știam că ceva e dubios și tot orașul arăta dubios, cu armată, cu TAB-uri pe străzi, cu polițiști. Dar atunci, venind dinspre Sfinții Voievozi, pe Calea Victoriei, spre Rosetti, atunci am văzut prima dată români revoltându-se în mijlocul străzii. Mi s-a părut absolut minunat. Muream de frică, am zis că poate pățesc ceva dacă mă duc, dar până la urmă m-am gândit că nu vor face ca la Timișoara. Am plecat de la o premisă falsă, și anume că Vestul ştia de Timișoara și m-am gândit că în București sunt deja ziariști străini, poate că n-o să fie așa de rău, poate că o să fie un fel de Revoluţie de catifea ca la Praga, ceva lejer. Și am stat acolo și am cântat împreună cu oamenii aceea prima strofă din „Deșteaptă-te, Române!”, pentru că restul nu-l știa nimeni. După care a venit un tun cu apă. Am zis: „OK, nu ne omoară nimeni”. Și cineva a spus: „Hai să mergem prin spate, pe Vasile Conta, că acolo la Dalles e mai multă lume”. Ne-am dus la Dalles și într-adevăr era mai multă lume, dar tot acolo s-a și tras. 
Ce s-a întîmplat apoi nu am văzut, pentru că după ce s-a tras am încercat să ajutăm niște răniți. I-am dus într-un apartament din blocul ăla, un tip care știa cât de cât să dea un prim-ajutor i-a bandajat cum a putut și pe urmă am plecat, fiindcă mi-a fost frică. După jumătate de oră în apartamentul acela m-am gândit că poate să urce oricând cineva și să ne găsească acolo. Spărsese cineva ușa unui apartament, că nimeni nu ne deschidea. Mi-a fost teamă. Am plecat, am ocolit prin spate, m-am dus pe la Piața Rosetti, voiam să ies la metrou la Unirea. A doua zi, ca un adevărat tovarăș spălat pe creier, m-am dus la serviciu. Și la serviciu nici nu terminasem bine cafeaua și țigara, a venit o domnișoară de la UTC care a spus: „Acum, hai toți în centru, să dărâmăm dictatura!” Mi-a fost frică și m-am dus printre ultimii dintre colegii mei în centru. Pentru mine, Revoluția fusese o încercare nereușită. Nu aveam nicio idee că pe 22 vor ieși masele populare. Fusesem foarte puțini pe 21. Și mulți oameni care treceau pe trotuar cu brăduțul, cu portocalele. A fost șocant pentru mine: erau două lumi paralele. Pe de o parte eram noi, ăștia care țipam „Timișoara!”, „Jos dictatura!”, și pe lângă noi trecea niște lume care se uita așa, ca la film. Asta mi se pare că se întâmplă și acum de multe ori. Dar, bun, acum nu se mai pune problema unei reprimări violente, ca atunci.

„Lucrurile se întâmplă treptat. Nu cred că un protest poate schimba radical o țară într-o zi. Pentru mine, povestea asta de acum, dacă iese cum vor ei [discuția s-a desfășurat miercuri, 1 februarie 2017 - n.r.], cu protestele din ultimii 27 de ani, mi se pare super-pierdere de timp. De asta mi se pare foarte important protestul de-acum. Vor să ne aducă înapoi la punctul A, la căsuţa 0, ca la "Nu te supăra, frate" sau Monopoly.”

- Mihai Iordache, muzician

Ce fel de oameni erau printre revoluționari? Am imaginea unor oameni foarte tineri acolo. 

Erau oameni de toate vârstele, pentru că erau proveniți din miting. Ori la miting te duceau cu forța, cu serviciul. Ăla care dădea prim ajutor era un om la 35-40 de ani, inginer. Aveam pe-atunci 22, așa că mi se părea un om absolut matur. Dar, da, majoritatea eram tineri.

Majoritatea erau oameni care nu experimentaseră libertatea în nicio formă. 

Cred că o experimentaseră în capul lor, asta e cel mai important. 

Reacționau cam cum ar reacționa un tânăr acum: sloganuri, inscripții. 

Erau și-atunci mai multe atitudini în fața vieții. Bineînțeles, tuturor ne era frică. În afară de niște oameni pe care-i respect foarte mult, gen Paul Goma, Doina Cornea, nu a existat propriu-zis o dizidenţă. Și așa am fost toți până în decembrie, să fim serioși. Fiindcă și pe vremea aia era ideea asta de a sta liniștit, ca să-ți fie ție bine. [Atitudinea] nu-i condamnabilă, își găsea tot felul de justificări. Se spunea: „Ceaușescu nu-i băiat rău, dar e scorpia aia de nevastă-sa”. Era și atunci propagandă, cam cum e acuma. Se dădeau emisiuni la televizor cu oameni care strângeau zahăr, ulei la ei acasă, erau numiți „stocomani”. Se spunea că din pricina lor nu se găsesc lucruri, mai ales mâncare. Antena 3 nu s-a inventat acum. Erau aceste istorii pe care lumea le mai și credea. 

După aia a fost Piața Universității, unde frica nu mai era așa mare.

Mai exista şi atunci frică. Mai erau altercații cu poliția, dar până în 13 iunie n-a fost scandal. După alegerile din mai eu nu m-am mai dus. Am stat nopțile, pentru că noaptea era mai puțină lume și trebuia asigurat perimetrul ăla, asta era ideea noastră fixă: „Zonă liberă de neocomunism”. Pe la 4-5 dimineața îți era puțin frică: atunci când nu veniseră oamenii care stăteau ziua, şi plecaseră majoritatea celor care fuseseră seara. Atunci era un moment mai ciudat. A fost o chestie interesantă Piața Universității: o grămadă de lume foarte diferită. 

Cum comunicau lumile astea? 

Se discuta foarte mult, se cântau tot felul de cântece compuse de Cristian Pațurcă și de Dr. Barbi, care în mod straniu semănau foarte mult cu piesele de la cenaclu, care mie mi se păruse că fusese o revoltă cu voie de la poliție, o supapă calculată. În liceu, băieții cool râdeau de cenaclul Flacăra. Pe urmă am vorbit cu oameni foarte OK, care mi-au spus că, în afară de comunismele alea evidente, „noi ne duceam acolo ca la Woodstock”. Percepțiile au fost foarte diferite, de aia nu mă grăbesc nici acum să zic de oamenii care au votat PSD-ul că sunt altfel. Sunt povești concurente pe care le credem unii sau alții. Nici noi nu suntem imuni la tot felul de aiureli, nici ei. Nu-i nimeni stăpânul adevărului. 

Dar e greu să mai găsești o portiță de comunicare. 

Atunci exista un de dușman comun. În afară de oamenii cu un interes material sau politic imediat, nimeni nu-i suporta pe comunişti. Lumea știa că nu trebuie să vorbești, dar era o chestie aproape subînțeleasă. Acum nu mai e așa, pentru că avem democrație și diversitate. Când aud oameni sub 30 de ani care sunt nostalgici după comunism, mi se pare absolut grotesc. Pe de altă parte, îmi dau seama că le-au spus părinții povești, că aveau excursii prin sindicat, că nimeni nu era șomer, chestii reale, dealtfel. Bine, nici mâncare nu se găsea, dar memoria e selectivă. Un scriitor american de SF, Robert Heinlein: "You can have peace. Or you can have freedom. Don't ever count on having both at once". Multă lume vrea liniște, să lăsăm guvernul să lucreze. „Ei ne dau, își iau și pentru ei, că așa-i normal. Și eu aș face la fel în locul lor”. Știi genul ăsta de discurs?

„Trăiesc ei, dar trăim și noi”. 

Exact. 

Cum se mergea în Piața Universității? În gașcă?

Eu nu mai aveam niciun fel de gașcă, eram deja însurat, lucram, așa că mergeam cu metroul de-acasă și mi-am făcut cunoscuți pe-acolo. Alți oameni, mai tineri decât mine sau încă în faza vieții lor în care aveau o gașcă, probabil că mergeau cu prietenii și-așa mai departe. Eu, unul, mergeam singur sau cu soția. 

Mergeai în fiecare zi?

Cred că timp de o lună de zile am mers în fiecare noapte. Mă duceam seara și pe la 10 dimineața începeau să vină alții. Dar mi s-a părut absolut inutil după alegerile din 20 mai. Am zis: „OK, Iliescu e ales cu 88%, nu mai am ce să caut”. Dar a continuat, nu știu exact de ce. Bănuiesc că a fost o oarecare manipulare politică. Au fost niște oameni care făceau greva foamei, pe care noi îi respectam foarte mult. Dar ei nu ocupau carosabilul, erau în față la Național, unde-i acum sculptura aia urâtă. Pe parcursul acelei luni ei fuseseră eroii noștri. Ei au rămas și-a mai rămas niște lume, dar la câtă lume rămăsese nu se justifica intervenția brutală a minerilor și provocarea din 13 iunie, când poliţia a dat foc la autobuze. (...) Mineriada a fost o manipulare a unor oameni care nu știau altceva. Nu cred că toți s-au purtat ca niște brute și au spart capete, dar ăștia care s-au purtat ca niște brute nu puteau să facă asta fără să aibă în spate 10.000 de oameni. Mulți dintre ei au aflat abia pe urmă ce li s-a întâmplat. Ei așa credeau, că fac bine, că „hoardele legionare au cucerit Bucureștiul”. 

A urmat apoi o perioadă de liniște, cu guvernul Văcăroiu. 

Or mai fi fost proteste, dar eu n-am fost. Au fost niște manifestații studențești... Nu știu, pot să-ți spun doar de cele la care am fost eu. Am fost de la început la manifestațiile pentru Roșia Montană. 

Ai și cântat atunci.

Da, am cântat la FânFest de mai multe ori.

Și la Vaslui, nu?

Da, împotriva exploatării gazelor de șist. Era un perimetru care fusese cumpărat de Chevron și voiau să pună o a doua sondă la Puiești, după cea de la Pungești. La FânFest am cântat și formația Kumm și cu trupa mea de jazz, Iordache. Și cu Harry Tavitian am cântat la ultimul FânFest la care am fost. Şi la Puiești tot cu el am cântat. După aia nu s-au mai găsit gaze de șist, dar noi ne-am simțit foarte mândri că datorită nouă s-au oprit. (Râde) Dar chiar și „explorarea” cauzase niște ciudățenii la pânza freatică. 

Cum e publicul la o cântare de felul ăsta, atunci când există și revoltă?

E mai divers. De multe ori ne întâlnim - atât eu, cât și oamenii cu care cânt și cu care merg și la proteste câteodată - ne întâlnim cu oameni care vin la noi la concerte. Şi de multe ori ne întâlnim cu oameni care nu vin la noi la concert, dar știu de noi. În alte ocazii ne întâlnim cu oameni pe care nu i-am cunoaște niciodată altfel, pentru că ascultă o altfel de muzică sau habar n-am. De multe ori se întâmplă să întâlnesc oameni cu care nu m-aş înțelege deloc în afară de subiectul respectiv, oameni care cred de exemplu că dacii au fost strămoșii omenirii.

Din punctul ăsta de vedere, Roșia Montană a fost un protest foarte interesant. 

Da, cunoşti inclusiv oameni care cred că Antonescu a făcut bine. Naționalismul și ecologismul nu se exclud. Mi s-au părut foarte bine organizate la protestele acelea fiindcă, deşi eram oameni care credeam lucruri diferite, nu ne-am păruit între noi. După mine, asta a fost una dintre mizele sloganului „Uniți salvăm”: oamenii și-au dat seama că e o chestie pentru care ar merita să treacă peste diferențele politice, ideologice dintre ei. Mai ales că la un moment dat tot spectrul politic parlamentar era pro-exploatare. 

Cred că Roșia Montană a fost primul protest amplu în urma căruia chiar au și văzut un rezultat. Cum era să simți asta?

Minunat. Dar asta am văzut foarte târziu. Au durat vreo zece ani de când a început toată povestea, de când au început protestele mai mici, FânFest-urile. Și în 2012 una dintre temele protestului a fost Roșia Montană. 

Dar amploare a luat în septembrie 2013, când era vorba să se dea ultimele avize de care aveau nevoie.

Da, cele mai mari au fost în 2013. Știu că pregăteam un disc și mă zăpăcisem complet, nu mai știam ce-i important: să termin discul ăla, să mă duc la protest. A fost o epocă destul de haotică din viața mea toamna asta a lui 2013, până-n iarnă.

Poți face muzică mai ușor sau mai greu atunci când există și-o revoltă din asta pe fundal? Te energizează sau, dimpotrivă, îți atrage toată forța?

Atunci m-a energizat, nu știu de ce. Mai ales că și discul pe care-l pregăteam atunci, fără să fie neapărat un disc ecologist, era despre grădina mea. Într-un fel se completau lucrurile: făceam un disc despre natură și, în același timp, mergeam la niște mitinguri ecologiste. Fiecare din lucrurile astea îl alimenta pe celălalt cu energie. Acum, ce să spun... În anii '90 am cântat la o formație foarte revoltată, Sarmalele Reci. Aveau versuri destul de implicate, destul de politice. Era vorba de „Polițiști cu scuturi, găuri în pavaj, / Senatori cu burtă, ajutoare de șomaj”, „Prostia la putere” etc.. Revolta pe care o simțeam față de ce se întâmpla - au fost niște ani, până-n '96, când n-am avut mari speranțe că Iliescu poate fi schimbat. Compuneau piese destul de dure, dar nu le făceam eu textele. Aveam discuții cu prietenul meu Florin Dumitrescu despre ce-aș fi vrut eu să spun, dar până la urmă textele le scria el. El scria versurile și în funcție de ce voiam noi să spunem, ca să fim cât mai sinceri cântând melodia respectivă.

Cumva, în perioada aia, muzica a ținut loc revoltei din stradă.

Pentru mine, da. Simțeam că facem ce putem și noi. Ni se părea că avem și noi o mică importanță în mersul înainte al României spre normalitate. Pentru ultimul disc pe care l-am înregistrat eu cu Sarmalele Reci, veneau alegerile din '96 și făcusem schița unei melodii căreia Florin i-a făcut imediat versurile. Era o perioadă pre-electorală, iar versurile picau la țanc. Piesa se numea „Prostia la putere”. Ni s-a părut genial, dar eu aveam o problemă cu linia de bas, voiam să fac o linie de bas interesantă, să cânte altceva decât ce cântă normal. Politica trupei era ca fiecare să se ocupe de orchestrațiile proprii. Mai și colaboram, dar numai dacă autorul le cerea părerea celorlalți. Ei mă tot presau: „Vezi că vin alegerile! Facem piesa aia? S-ar putea să fie prea târziu.” Dar eu trăsesem atâta de timp cu linia aia de bas încât au venit alegerile, a câștigat Convenția Democratică cu care votasem, evident, toți, oamenii mi-au spus: „Vezi dacă te lungești prea mult cu detaliile? Acum au câștigat ăștia”. Și după trei luni noul guvern a început să facă așa niște gafe încât piesa mergea în continuare. (Râde) Apoi, cu guvernul Văcăroiu era la fix. 

După Roșia Montană, Colectiv a fost cam cel mai mare protest.

N-am fost la Colectiv. Mi-a părut rău că n-am fost. Am simțit, vag, că va fi folosit din punct de vedere politic. Și după aia m-am simțit oarecum prost, pentru că toți oamenii pe care-i cunoșteam au fost. Dar mi s-a părut un pic trasă de păr dimensiunea politică. 

Cumva însă fiecare protest are o sămânță politică consistentă, nu?

Nu neapărat. Revoluția a fost contra lui Ceaușescu, da, era politică cât casa, dar era împotriva unei dictaturi, nu era dreapta contra stânga sau invers.. După care Piața Universității a început când Frontul Salvării Naționale, care spusese că-i un mecanism de conducere provizoriu care va gestiona țara până la alegeri, a anunțat că, la cererea publicului, va participa la alegeri. Și era evident că vine cu un avantaj imens față de orice partid istoric sau nou format. Piața Universității a fost pentru democrație, ca să nu ia puterea întreagă un singur partid, provenit din fostul Partid Comunist. Nu a fost mitingul țărăniștilor sau al liberalilor, ci pentru oprirea participării Frontului Salvării Naționale la alegeri, pentru o lege a lustrației ca-n Germania - asta ar fi însemnat aplicarea Punctului 8 din Proclamația de la Timişoara, şi a treia chestie era crearea unei televiziuni independente. Aveam o singură televiziune absolut supusă guvernului și nu transmitea mitingul. Pentru noi, o a doua televiziune ar fi însemnat un mod de a ne spune punctul de vedere.

Ce e comun la toate adunările astea? Există ceva din Piața Universității care să se simtă și acum?

Da, în cazul meu există un fel de idealism temperat. La aproape 50 de ani nu mă mai consider un idealist naiv. M-am prins cât de cât cum merg lucrurile, nu sunt atât de inocent încât să-mi închipui că oamenii n-au diverse interese, că oamenii nu profită într-un fel sau altul de mitingurile astea. De exemplu, toate mitingurile contra exploatării de la Roșia Montană, cu toate acele creșteri și scăderi ale prețului acțiunilor Gabriel Resources, toate astea au făcut o grămadă de bani pentru o grămadă de oameni. Chiar dacă noi ieșeam pentru o chestie în care credeam, altora banul le intra automat, la bursă. Și dacă ieșeam, și dacă dădeau Băsescu sau Ponta o declarație favorabilă exploatării, anumiţi oameni făceau bani. Oricum se făceau bani. 

Și cu ce gânduri ieși, totuși?

Cu gândul de a mișca lucrurile spre mai bine, fără mari iluzii. Pentru ca în ziua de mâine nu să curgă laptele și mierea, dar să fie mai puțin rahat. Lucrurile se întâmplă treptat. Nu cred că un protest poate schimba radical o țară într-o zi. Pentru mine, povestea asta de acum, dacă iese cum vor ei [discuția s-a desfășurat miercuri, 1 februarie 2017 - n.r.], cu protestele din ultimii 27 de ani, mi se pare super-pierdere de timp. De asta mi se pare foarte important protestul de-acum. Vor să ne aducă înapoi la punctul A, la căsuţa 0, ca la „Nu te supăra, frate” sau Monopoly. Reapar toți, ca sfârșitul acelor filme unde îți arată pe generic scenele memorabile. Până şi Iliescu. 

Harry Tavitian spunea că protestul e spiritul autentic al jazz-ului. 

E și o parte din chestia asta. Poate mai puțin jazz-ul, poate mai mult unele chestii din care vine jazz-ul. Blues-ul, cântecele de muncă, sunt lucruri din istoria jazz-ului. Și - poate la asta se gândea Harry - perioada anilor '60, când mulți dintre muzicienii negri de jazz, pe fondul luptei pentru drepturile civile, au devenit foarte politici. Printre ei au fost Charles Mingus, Max Roach și favoritul meu, Sun Ra - sau cel puțin așa a fost privit, deși el nu voia neapărat chestia asta. Dar pentru că era în contextul respectiv a intrat și el în categoria asta. Toată mișcarea de free jazz din anii '60 a fost foarte politică. Deci pentru Harry, care are în muzica lui componenta asta de free jazz mult mai mult decât o am eu, s-ar putea să se aplice mai mult decât la mine. El se revendică un pic mai mult decât mine de la oamenii ăștia din '60. Eu, de exemplu, prima dată la Harry am ascultat Mingus. Da, aia a fost o perioadă în care muzicienii de jazz chiar s-au implicat în viața Statelor Unite. Se poate face muzică cu un substrat civic sau politic.  

Aș vrea să vorbim puțin despre Suita Titan, pe care ai prezentat-o de curând. Nefiind din partea locului, nu înțeleg pe deplin ce s-a întâmplat acolo.

Ai văzut cartierul. Este un pic mai decent decât altele, pentru că sunt spații mari. Spațiile mari, psihologic vorbind, creează un sentiment diferit pentru omul care e nevoit să trăiască acolo. Nu vezi blocul din față la zece metri, îl vezi la 30 de metri. Între e un spațiu verde, sunt niște plopi. De exemplu eu, stând lângă blocul  B1, de lângă pod, mă uitam pe geam și vedeam două parcuri imense. Următoarele blocuri erau la un kilometru mai încolo. Vedeam o panoramă cu verdeață, era genial, era mai mișto decât Central Park. Nu eram striviți în niște blocuri. În plus, am prins un fel de coadă a liberalizării începute de Dej în '64-'65 și care a avut o inerție, fiindcă anii '70 nu erau încă așa de răi din punct de vedere cultural în România. Am prins ultimele raze de soare, cei 7-8 ani mai lejeri din istoria regimului comunist din România. În plus, eram foarte mulți, pentru că Ceaușescu dăduse în '66 decretul cu avortul. Am fost o generație foarte numeroasă și ideile circulau. Cartierul era foarte mare: mă duceam la pâine, care era la zece minute distanță de casă, și mă întorceam în jumătate de oră. Mă întâlneam tot timpul cu prieteni. Am crescut și a început să ni se deschidă mintea într-o perioadă în care totul se închidea, totul se întuneca în jurul nostru. Dar noi tocmai atunci eram adolescenți și tineri și aflam chestii. A fost interesant din punctul ăsta de vedere. Și nu cred că s-ar fi întâmplat în altă parte, asta mi se pare specific Titanului. Aveam lacurile astea mari, cu copaci, mergeam la scăldat. Prima dată când am fost la scăldat, pe lacul mai mare, din stânga, care era mai puțin amenajat, era stuf pe margini. Era o baltă naturală. Apropierea de natură îți dă tot timpul un sentiment de libertate. Câți băieți din orașe cu blocuri comuniste pot zice vara: „Mă duc să mă scald?” Să coboare din bloc, să facă trei pași și să se arunce în apă? La jumătatea anilor '80 s-a făcut și un ștrand, dar n-a avut mare succes, pentru că era foarte aproape de lac și se plătea. (...) Până la urmă, [Suita Titan] e doar muzică. Doar câteva lucruri sunt mai specifice: e o piesă bazată pe numărătoarea de copii și pe ce strigau cei care cumpărau sticle goale, fiare vechi. 

FOTO: Medicine Madison