Două megaproducţii teatrale au dominat finalul anului trecut: Pădurea spânzuraţilor, adaptare după romanul omonim al lui Liviu Rebreanu în regia lui Radu Afrim, la TNB (4 nominalizări la Premiile Uniter), şi Coriolanus de William Shakespeare, regizat de Alexandru Darie, la Teatrul Bulandra (o nominalizare). Ambele spectacole tratează războiul în ample discursuri performative despre eternitatea conflictelor militare.

 

La Afrim, perspectiva asupra războiului este calofilă, coregrafiată, picturală. Războiul este identificat în context naţional - textul tratează Primul Război Mondial din perspectivă românească, aşa că Rebreanu pune acolo ceva naţionalism, susţinut de resentimentele scriitorului faţă de Imperiul Austro-Ungar, naraţiunea fiind inspirată de povestea fratelui său, ofiţer habsburgic, executat în 1916 pentru încercarea de a dezerta pe frontul românesc -, cu detalii de etnicitate (costume, cântece, limbă), transferate şi poetizate în arhitectura spectacolului. Se dezvoltă o picturalitate a geografiei, căci războiul lui Afrim este strict localizat, iar spațiul, este multicultural, așa că există elemente românești, maghiare, germane. Spectatorul se află la distanţă şi priveşte detaşat acest tablou performativ. Distanţa îndeamnă la reflecţie. Scenariul este dens, (prea) lung şi expozitiv. De la atâta angoasă analitică apare și romantismul lui Apostol Bologa (Alexandru Potocean ca personaj fizic / Marius Manole în rolul Conştiinţei), care se bate mai mult cu ideile decât cu inamicii. Afrim dă sunetul războiului încet şi lasă să se audă vocea din cap a eroului. Personajele sunt desenate fără tuşe groase, perspectiva este mai degrabă a colectivităţii decât a individului, „pictura" arată mai mult a Bruegel decât Velázquez. Spaţiul este amplu, aerisit, deschis, un câmp de bătălie înceţoşat. Pădurea spânzuraţilor oferă o experienţă estetică, elegantă, ca o cafea servită în ceşti îmbrăcate în argint. 

În Coriolanus, Alexandru Darie mizează pe naturalismul violenţei, pe impactul agresivităţii asupra spectatorului, aflat nu doar în acelaşi spaţiu cu actorii, ci şi în bătaia armelor acestora. Publicul e agresat (poate prea agresat, claustrofobii şi cei care suferă de astm ar putea avea probleme) prin zgomot, mişcare, aglomerare de trupe (un corp compact de 60 de oameni), fum, praf, nisip, foc. Războiul este impersonal, plasarea în Roma antică fiind formală. Ideile rezultă nu din text, ci din acţiune, monoloagele analitice nefiind dominante. Şi aici, ceva este prea mult. Este vorba de scenele de luptă, violenţa soldaţilor şi agresivitatea gloatei, care fac implozie în spaţiul mic şi închis gândit ca o arenă supraetajată. Publicul devine parte din conflict, chiar dacă nu participă, el simte pe propria piele cum e să fii pe câmpul de luptă. Violenţa acţiunilor şi numărul mare de actanţi într-un spaţiu redus favorizează detaliul şi percepţia senzorială a vibraţiilor. Sunetul sparge timpanele, nisipul intră pe nări. Darie oferă o experienţă abrazivă a conflictului armat, Afrim imaginează un război pictural. 

 

Deşi în spectacole domină timpul trecut, ambele au tuşe contemporane. Coriolanus integrează aluzii verbale (gloata vorbeşte spaniola ceea ce trimite la foametea din Venezuela, unele expresii aparţin politicienilor români, refugiații vorbesc arabă etc.) şi vizuale (uniformele aparțin forţelor NATO). În Pădurea spânzuraţilor, inserturile contemporane ţin de dramaturgia spectacolului: imagini actuale vin, narativ, în continuarea textului lui Rebreanu. Dramaturgia e logică, dar ţesătura compozitului este uneori forţată. Asocierea unei catastrofe globale, ca Primul Război Mondial, cu protestele din 10 august 2018 ţine de viziunea asupra unei violenţe umane continue şi de trecerea de la panoramic la detaliu, însă argumentaţia pare frivolă; mai mult, peste ceva vreme, imaginile de la 10 august nu vor mai fi recognoscibile. Politica din spatele războiul este schimonosită, personajele sunt caricaturizate, sunt metafore ale corpului politic corupt. Generalul Karg din Pădurea spânzuraţilor este o uniformă cocoşată fără cap, politicienii din Coriolanus sunt invalizi, unul e infirm, ţintuit într-un scaun cu rotile, alţii sunt diformi (burtă supradimensionată, coloana vertebrală deformată).

 

Ambele spectacole sunt discursuri performative lungi (cât războaiele), transformate în hituri teatrale. Biletele se vând ca pâinea caldă. Războiul face audienţă, dar e bine că asta se întâmplă la teatru.