Între lumea aglomerată de-afară și magia dinăuntru se află sunetul unui gong. Pe cel de la Odeon l-am putut vedea, alături de multe alte chestii, de Ziua Mondială a Teatrului, când actorii și-au condus publicul prin culisele și prin cotloanele clădirii. Cu ajutorul tehnologiilor de tip realitate augmentată și realitate virtuală, spectatorii au putut trăi bucăți din istoria teatrului, iar prin scanare 3D au putut vedea ce se întâmplă în mintea lor în timpul unei piese. Am topit informațiile care-au venit către mine în timpul turului într-un dicționar - incomplet, desigur - al teatrului.
BUZUNARE. În culise se intră dând la o parte niște pânze negre, denumiți pantaloni de scenă. Spațiile dintre cele două rânduri de pânze se numesc buzunare. Cel din stânga se numește curte, iar cel din dreapta se numește grădină, după structura Palatului Versailles. De ce-i așa? Regizorul, care în timpul repetițiilor se află în sală, le dă actorilor indicații: «Du-te la stânga», sau «Du-te la dreapta». Și atunci apare discuția: «Stânga mea sau stânga ta»? Și tot timpul erau scandaluri, certuri. Așa că au zis: «la Versailles curtea era în stânga și în dreapta era grădina». În toate teatrele, inclusiv în Japonia, există curte și grădină”, ne zice ghidul nostru de azi, Gabriel Pintilei, actor la Odeon și dramaturg.
COMOEDIA. Primul nume de pe frontispiciu, până la bombardamentele ce-au distrus parțial clădirea în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. În 1946 a devenit Teatrul Muncitoresc CFR Giulești, condus vreme de patru decenii de Elena Deleanu. Actuala denumire a fost dată în 1990, în mandatul lui Vlad Mugur.
CORTINĂ. Cea originală a sălii Majestic era cusută manual de măicuțe, însă la un moment dat a luat foc. Teatrul a căpătat una nouă în timpul renovării de după 2010. Ar mai fi o mențiune aici: sala mare are 299 de locuri, iar proiectantul s-a oprit acolo pentru că de la 300 de locuri în sus, regulamentul cere și o cortină de fier care să protejeze sala, în cazul în care pe scenă sau în spatele ei pornește un incendiu.
GONG. Discul aurit ce anunță începutul piesei sau adună spectatorii după o pauză e unul dintre simbolurile mondiale ale teatrului. Cel de la Odeon a fost făcut la o mănăstire. „Ca să-i dea curbura, să nu sune ca o oală de sarmale, a fost încins fierul și s-a lucrat la el timp de trei zile și trei nopți, în schimburi. Curbura nu se poate da industrial”, spune Gabriel Pintilei. Menirea lui merge dincolo de a-i face pe spectatori atenți: „Face trecerea de la lumea asta a troleului 66, a aragazului, într-o lume imaginară, a visului”.
LUMINI. Sunt reglate din spatele scenei, în sute de nuanțe. Pe vremea lui Shakespeare se foloseau lumânări puse pe două-trei rânduri, în buza scenei. Și toată lumea juca la doi metri în buza scenei, pentru că dacă se ducea mai în spate îi pleca lumina de pe față. De asta, scândura se strica într-o lună, o lună și jumătate. De când a apărut electricitatea, actorii n-au mai venit atât de des la rampă.
MAȘINIȘTI. Brațele care manevrează rapid decorurile prin sisteme de scripeți și contra-greutăți: la Odeon, o schimbare de decor poate dura și 15-20 de secunde. Primii mașiniști erau marinari ieșiți la pensie, care erau obișnuiți să tragă de frânghii. De altfel, în limba engleză, mai toate denumirile tehnice din domeniul spectacolelor vin de pe nave.
TAVAN. Spre sfârșitul turului, în timp ce noul director Cristian Șofron ține un scurt discurs, tavanul sălii Majestic începe să alunece dinspre scenă spre sală, descoperind un cer ploios. E una dintre puținele săli din Europa ce dispun de-o astfel de tehnologie. Sistemul a fost reparat în timpul renovării din 2002.
TUNEL. În 1906, când i-a comandat arhitectului Grigore Cerchez să proiecteze teatrul, regele Carol I a vrut și un tunel secret care să coboare pe sub fântân din fața teatrului și să facă stânga, spre Palatul Regal. „Intenția era să vină la spectacole pe dedesubt, să nu-l vadă nimeni. Se temea pentru viața lui. Intuiția i-a fost confirmată. Tunelul se pare că a fost folosit cu mult mai mult succes de către Carol al II-lea pentru niște aventuri cu o dansatoare de-aici”, spune Gabriel Pintilei. Tunelul există și azi, însă în spatele unui zid. Sala alăturată fusese închisă în 1948 și a fost redeschisă în 2010.
VOMITORIUM. La teatrele de azi, e partea din spate a unei scene, numită astfel din motive destul de lesne de înțeles: „din cauza căldurii și a emoțiilor, uneori actorilor li se face rău”, spune Gabriel Pintilei.
