Doi gladiatori se fugăresc desculți în arenă. Soarele s-a mai domolit, iar cetățenii se adună pe scaunele de sub tribuna oficială. Între luptătorul gras cu spatele înroșit de soare, cu scut greu și fața ascunsă sub un coif metalic, respectiv tipul pletos și rapid care-l zgândără cu un trident, mulțimea pare să-l prefere pe ce-al doilea. Armele par adevărate, dar ritmul luptei e lent. Când slăbănogul cade și se rostogolește pe gazon, zdrahonul calcă apăsat în urma lui, gata să-l strivească. Lupta se ascute după ce-i apucă și-i rupe bățul tridentului. Cad scuturile, se încleștează pumnii, gladiatorii caută pumnale prin iarbă. Începe să fie pe viață și pe moarte, oarecum.
E seara dedicată antichității la prima ediție a Festivalului Internațional de Jocuri și Reconstituiri Istorice Dapyx, desfășurat între 28 aprilie și 1 mai la Medgidia. Vor fi și daci, romani sau goți, va fi și muzică. Până atunci, comentatorul luptei, un tip cu o voce de Adrian Păunescu, rezumă întâmplările din arenă: „Spadele se frâng, se iau în brațe, se împing, se strâng, vorba poetului”. Mai liniștește un pic publicul: cică nu era o regulă ca luptele să se lase cu un cadavru, fiindcă pregătirea unui gladiator nu era tocmai ieftină.
Până la urmă, cel slab e aproape răpus, întins pe spate, cu un vârf de pumnal spre piept. Ridică un deget a îndurare. „Ce spunem?”, îi întreabă comentatorul pe spectatori. Grasul își ridică victima în genunchi și-o încredințează mulțimii, tot sub tăiș. Să judece ei. Cetățenii nu par hotărâți, așa că vocea din boxe îi mai îndeamnă odată: „Hai, Medgidia! Să stabilim soarta acestui gladiator! E de cruțat sau nu?” Cu milă și sfială, cei mai mulți medgidieni ridică degetul mare. Un singur spectator li se pune împotrivă și cere ca învinsului să i se rupă capul. Gladiatorul bătut se ridică și în șchiopătatul său se simte o oarecare rușine. A supraviețuit acestei după-amieze în Medgidia.
N-au mai fost lupte de gladiatori pe stadionul „Iftimie Ilisei” din Medgidia, cum nici alte lucruri mai importante nu s-au întâmplat pe-aici în ultima vreme. E o construcție monstruoasă cu tribune din beton înnegrit, năpădită până acum câteva zile de buruieni. Cu 32.972 de locuri, stadionul are a treia capacitate din România, după National Arena din București și Dan Păltinișanu din Timișoara. Practic, dacă medgidienii și-ar lua copiii în brațe, ar încăpea toți pe stadion: cu totul, erau 39.780 la recensământul din 2011. Arena a fost inaugurată în 1978, la câțiva pași de canalul Dunăre-Marea Neagră, pe-atunci nefinalizat. Se zice că Ceaușescu ar fi fost nemulțumit de amploarea proiectului, dar că până la urmă l-a iertat pe primarul Iftimie Ilisei, cel care-i dă azi numele. Medgidienii îi poartă o frumoasă amintire edilului, dar cam atât. Între puținele îmbunătățiri aduse după Revoluție au fost câteva rânduri de scaune tricolore rezultate din dezmembrarea fostului stadion bucureștean „Lia Manoliu”.
Azi însă, orașul e în sărbătoare: stâlpii podului de peste canal au steaguri cu însemnele festivalului numit după Dapyx, rege geto-dac din părțile Dobrogei, există marcaje rutiere, e cer senin. Aseară, parcarea din apropiere a fost plină de mașini, ceea ce nu se întâmplă prea des, după cum a sesizat taximetristul care ne-aduce de la gară. Oamenii primăriei au bărbierit gardul viu din jurul arenei, au tuns gazonul și imașul de-alături, destinat grătarelor și meselor, pe-alocuri au asfaltat, au adus din loc în loc căsuțe pentru cei care-i vor interpreta pe strămoșii noștri și nu doar pe ei. În locul unei porți e o ditamai scena, iar pe niște stâlpi de la mijlocul terenului sunt boxe imense și lumini.
La ora prânzului, patru cai maiestuoși se plimbă pe un sfert de gazon. Se revarsă acordurile motivaționale ale piesei „Treceți batalioane române Carpații”. De-o parte și de alta a tribunei oficiale sunt bannere pe care sunt reproduse bucăți de columnă și războinici întunecați. Pe cea din stânga scrie „Un popor care nu își cunoaște istoria e precum un copil care nu își cunoaște părinții”, iar pe cealaltă „La Medgidia, eroii nu mor niciodată”.
Noul primar, Valentin Vrabie, e cel care-a adus gladiatorii, armurile, muzica și grătarele pe-aici în prag de 1 Mai. L-a ajutat Ada Vertan, cea care s-a ocupat și de defunctul festival de muzică ușoară Callatis din Mangalia, precum și de cunoscutul film nouăzecist „A doua cădere a Constantinopolului”, în calitate de co-producător. Acum, Vertan vrea să facă un serial numit Geții, iar festivalul de la Medgidia ar fi un fel de antrenament cu public. Costumele pentru serial sunt făcute, ar trebui găsiți de-acum doar cetățenii care să le poarte. „Am zis primăriei să ne unim interesele”, explică ea din spatele geamurilor tribunei oficiale, un soi de centru de comandă al Dapyx-ului. E mândră de clipul de promovare al festivalului, care începe cu niște daci în ceață, în buza unei peșteri și continuă cu o luptă.
Zilele festivalului s-au împărțit pe perioade istorice și pe muzici. Vineri, în prima zi, a fost parada inaugurală între stadion și centru. Sute de luptători cu zale și scuturi au mărșăluit pe străduțe înguste cu ziduri înalte de cetate vopsite portocaliu tocmai până la primărie, în lătratul câinilor nedumeriți. A doua zi, participanții se resimt din plin. „Au zis că o să fie un kilometru și ne-au dus cinci”, mărturisește un dac care a cărat ditamai scutul din scândură. Mai rău a fost de medievalii cu armuri de zeci de kile pe ei.
Sâmbătă, antichitatea s-a îmbinat cu rock-ul, duminica a prilejuit lupte medievale amestecate cu folclor, iar luni, de 1 mai, a fost perioada contemporană, alături de concertele mari: Carla’s Dreams și Smiley au descins printre medgidieni.
Cum ne-au luat cehii și rușii armata
Re-enactmentul istoric e încă la început în România, consideră Mircea Stoica, președintele Asociației Tradiția Militară, cea mai veche organizație de acest tip, înființată în 2004. Pentru că țara noastră lipsea din peisaj, grupuri din țări precum Rusia sau Cehia au reconstituit armata română la ei, spune Stoica. „La început, ne considerau niște oameni caraghios îmbrăcați, nu făceau nicio legătură cu istoria. Pe urmă au venit întrebările: «Dar uniformele astea din ce țară sunt ?» Nu știau că sunt românești». (...) Întrebările au început să vină din partea unui public mai avizat, care cunoaște istorie și reconstituire istorică, care are încredere în noi și știe că ceea ce vede este autentic”, explică Stoica.
Din acest punct de vedere, filmele istorice nu făcuseră vreun fel de educație, ci mai degrabă îi încurcaseră pe spectatori. Sunt două cauze aici, consideră reprezentantul asociației: în primul rând, adevărul istoric era pe-alocuri deformat din motive politice, apoi regizorii lăsau să primeze impresia lor artistică și estetică asupra realității istorice. Tradiția Militară n-are asemenea scopuri, ci caută frumusețea realității, arată Stoica. Din 2009 încoace, organizația participă an de an la defilările de Ziua României.
Reconstituirile istorice s-au înmulțit în ultimii ani, stimulate de bugetele locale, dar și de re-așezări identitare cu rădăcini politice. Tot zilele trecute, la Alba Iulia au defilat și-au încleștat săbiile alți cetățeni costumați în gladiatori ori soldați romani, pentru Festivalul Roman Apulum, aflat la a cincea ediție. Programul a inclus, între altele, un târg de sclavi.
Vrabie făcuse festivaluri și în comuna Peștera, pe care-a condus-o până anul trecut, însă în Medgidia a dus totul la altă scară, pentru că a avut și alte posibilități. Aștepta cam 100.000 de oameni de-a lungul celor patru zile. Potrivit Observator.ro, distracția a costat 167.778 de lei, bani proveniți de la bugetul local. „Mie îmi place totul pentru că am lucrat la fiecare detaliu și totul este de o calitate și de un nivel ce va satisface și cele mai pretențioase gusturi în materie de spectacol și evenimente culturale”, declara recent primarul Valentin Vrabie pentru publicația ctnews.ro. Fiecare moment va avea frumusețea lui, mai promitea el.
O chestiune de supraviețuire
Pe la amiază, lumea își face de treabă pe lângă intrarea mare a stadionului, unde-s amenajate taberele echipelor care aduc istoria la Medgidia. Aici e un grup de soldați germani din al doilea război mondial care socializează cu adversarii lor români, alături se învârt niște călăreți. Pe dâmbul din spatele taberei române, doi băieței în uniforme își armează puștile și ochesc în zare. În dreptul lor e un gard spart prin care tot intră locatari ai blocurilor din zonă, cu sau fără sacoșe.
Mai încolo, prin niște boscheți, e amenajată tabăra unor daci din Medgidia care vând miere și prezintă un arsenal format din pumnale, săbii grecești, dar și din topoare, toate producție proprie. „Sunt reconstituite după cele din muzee, cu mici modificări ca să le putem căra, că alea erau mult mai mari și mult mai grele. [Dacii] ridicau într-o mână 50 de kile. Vă dați seama, la 10 ani se băteau cu ursul, pentru că dacă nu se băteau cu ursul îi păpa ursul, era o chestie de supraviețuire”, spune medgidianul Florin Bădănac, care devine războinicul Bulba atunci când își pune căciula cu ținte pe cap.
Mai încoace sunt armuri și zale inoxidabile, precum și un ciocan mare din plastic de tip Flintstones, mai ușor de mânuit, pentru că siguranța rămâne pe primul loc. Tot din motive de siguranță, pompierii care se ocupă de acest perimetru nu le dau voie fierarilor să facă focul în tabără, dar e OK și-așa. Bădănac a făcut școala de maiștri construcții nave din Mangalia și a lucrat nouă ani pe șantier. A învățat să facă săbii și armuri de unul singur, a umblat prin biblioteci, după aia a început să caute pe net. Unele obiecte sunt de vânzare, dar nu trăiește din așa ceva: „Ăsta-i hobby. Banii pe care-i scoatem de aici îi băgăm în echipamente: cumpărăm piele, cumpărăm sârmă, manopera nu se mai pune, e pasiune.” Bădănac de mic e așa: provine dintr-o familie de intelectuali și de-acolo a luat-o cu istoria. Ne arată o reproducere după Columna lui Traian: „Echipamentele de pe Columnă le vedeți în tabără. Ori la noi, ori la colegii noștri. Deci tot ce este pe daci se găsește aici. Așa se face istoria, așa învățăm istorie.”
În apropiere, niște bulgari îi învață pe vizitatori cum se trage cu arcul: 5 săgeți la 10 lei, după o primă încercare gratuită. Asociația lor se cheamă Mos Maiorum Ulpiae Sardicae, după numele antic al Sofiei, iar la Medgidia sunt goți. Cică-i frumos aici, e mai european decât la ei; pare că-s mai mulți bani băgați aici, în orice caz.
Poartă bandane, eșarfe și bărbi, deci ar putea fi la fel de bine și vreo sub-specie de hipsteri. Slavian zice că-i nevoie de asemenea evenimente, mai ales prin Balcani: „Avem istorie bogată, dar nu știm mai nimic despre asta”. „Vrem să-i facem [pe oameni] să-și știe moștenirea, tradițiile”, îl completează colegul Lazar. „Și ne place să ne batem”, mai zice Slavian, care a predat arte marțiale timp de trei-patru ani. Poate că diseară o să snopească niște daci.
La zece pași mai încolo, doi daci la bustul gol scrutează sfidători vecinătatea unor romani care-și văd de meșterit ceva. Unul dintre daci, care se prezintă drept Brasus, zice că a fost și roman, dar că s-a decis să rămână așa, cu barbă, la bustul gol și fără griji: „Elementul «Carpe Diem» noi l-am inventat, romanii au preluat doar denumirea. Noi făceam ce ne tuna”. Colegul lui, intitulat Adi Prisăcaru, îi ține isonul: „Îți dai seama că noi ne băteam la bustul gol cu ei, care aveau armuri și scuturi, ce frică le era de noi? Noi ne odihneam, mâncam, nu ne trebuia armuri...”.
Însă când vine vorba de-o discuție, cei doi daci mândri îl deleagă pe centurionul roman Marcus Aurelius Apolonius, cunoscut în zilele noastre drept Cristian Olteanu. Face reconstituiri istorice de vreo șase ani, iar acum doi ani a început să lucreze cu Asociația Culturală Tomis. „La început oamenii nu știau ce se întâmplă, cine suntem, ce facem. După un festival, două, trei, lumea a început să înțeleagă acest curent. Acum suntem foarte mulți, lumea vine, ne vede, le place”, spune el.
Orașul
Medgidia e abia la început. Azi încă e unul dintre sutele de orașe semi-anonime ale României. Poartă pe stemă, alături de un leu, un strugure și o sabie, un desen cu podul de peste canalul Dunăre-Marea Neagră, inaugurat în 1983.
În stânga canalului sunt curți îngrămădite, depozite și praf. Pe podul de pe stemă trece un om cu niște capre. Dincolo de pod, șoseaua urcă printre blocuri unite prin sârme de rufe, lasă apoi în urmă rămășițe industriale și mici însemne capitaliste: câte-o casă mai răsărită, un supermarket sau o benzinărie modernă. La rondul din centru, lângă parcul cu bustul lui Mustafa Kemal Atatürk, sunt patru ceasuri ce s-au oprit la ore diferite.
Totuși, orașul are o istorie bogată, pe care trebuie s-o arate, și e un model de conviețuire inter-etnică, crede primarul Vrabie. E un bărbat de 51 de ani, cu o mustață tunsă scurt sub nasul prelung și drept. Recensământul din 2011 a arătat că 16,65% dintre locuitori sunt musulmani, majoritatea etnici turci și tătari. Dar baia turcească, de exemplu, a fost lăsată în paragină și ar avea nevoie de multe milioane de euro pentru a fi reparată.
Vrabie pune multiculturalismul pe masă și pentru a împinge spre Medgidia ceva bani turcești: după ce-a făcut o vizită acolo în toamna anului trecut s-a întors cu promisiuni pentru repararea spitalului și finanțarea a 200 de burse la Universitatea din Çanakkale. S-ar mai putea alege, la pachet, și cu o moschee nouă.
Până să vină banii pentru cele trebuincioase, primarul ar vrea ca, în zilele de sărbătoare, reprezentanții fiecărei etnii să se costumeze în mod tradițional pentru a-i atrage pe turiști: „Să vadă că la casa asta e un turc, pe strada asta e un sârb, la casa asta e un machidon, un rus, un lipovean. Așa am fi unici. Și așa suntem unici, numai că nu suntem promovați și prezentați”.
Vrabie e de părere că Medgidia e precum un foarte bun artist care nu s-a urcat niciodată pe scenă, deci nu l-a văzut nimeni: „Ei, în acest moment Medgidia va fi pusă pe scena culturală a României și, de ce nu, a lumii. Și o să vedeți că vom fi, într-un fel, unici”.
De când a dat Peștera pe Medgidia, Vrabie a început să împartă bani publici în stânga și-n dreapta: a crescut de opt ori ajutoarele de înmormântare și de zece ori ajutoarele de urgență pentru probleme de sănătate, a propus ca elevii care iau 10 la testele naționale să încaseze câte 500 de euro, cei cu nota maximă la Bac să primească 1.000 de euro plus un buchet de flori de căciulă, iar tinerii care ajung la vârsta majoratului - câte 500 de lei. Ar vrea ca, prin sprijinirea acestora, „Medgidia să își recapete renumele la nivel național, iar toți ceilalți să tresară când aud de «Medgidia»”, după cum preciza el în martie 2017. Alți bani ar urma să ajungă la cuplurile proaspăt căsătorite și la cele care sărbătoresc nunți de argint sau de aur.
Festivalurile sunt parte din rețeta lui Vrabie. Toamna trecută însă, consilierii locali nu i-au aprobat bugetul cerut pentru Zilele Orașului, așa că Vrabie a anulat evenimentul, a pus gestul pe seama „atitudinii ostile, a dispreţului şi declaraţiilor tendenţioase manifestate de o parte a consilierilor locali” și a amenințat cu alegerile anticipate. „Degeaba dumnealui vrea, dacă alții îi pun piedici”, e de părere dacul Bădănac. Până la urmă disputa s-a mai calmat, iar medgienii au măcar Dapyx.
Re-interpretări
Până să înceapă luptele și muzica, orașul se strânge între grătarele din spatele stadionului. Pe o latură sunt șase ceaune spânzurate cu lanțuri, goale deocamdată. Mai încolo, pe un proțap imens cu roți de car în loc de mânere, așezat peste patru grătare cu cărbuni, se rumenește un taur.
Chef Radu Zărnescu și chef Cristi Căluș ies transpirați și unsuroși din cortul militar în care e improvizat cartierul general al bucătarilor ca să explice puțin meniul. „Am gândit meniul în așa fel încât am reinterpretat ce este în zilele noastre cu stilul a ceea ce se gătea demult. (...) Iar ca imagine, [avem] ceea ce se întâmplă în ziua de astăzi: culoare în farfurie, explozie de gusturi și nebunii de genul ăsta”, spune Căluș.
Și denumirile sunt tot de-acum: „supă de mai adă” sau „supa bețivului”, care e o mâncare de varză cu afumătură și ardei iute, „artileria grea” - fasole cu afumătură. Pe „Goliat”, așa cum e botezat proțapul central, vor fi învârtiți 3 tauri sau „boi ai lui Traian” și 3 berbeci ai lui Dapyx, precum și porci. Generațiile mai tinere au la dispoziție hamburgeri, la rândul lor reinterpretați, „gătiți cum era atunci, pe plită de fontă, pe nebunii dintr-astea”, iar „lumea mai fițoasă, ca să spun așa, dacă mi se permite” poate mânca somon cu legume, preparat tot pe plită.
Cel mai important e că gustul va fi cel străvechi, insistă chef Căluș: „Deci nu umblu la nimic: sare, piper, maturarea respectivă, toată pregăteala din spate, exact cum se făcea atunci. Că de când cu show-urile TV au apărut tot felul de condimente, tot felul de nebunii. Noi am zis că vom respecta exact ceea ce avem, dar cu culori și explozii de gust.” Nu lipsesc micii, care au nevoie de mai puține reinterpretări.
Dincolo de mese sunt corturi umflate de vânt, iar pe lângă ele dansează niște conițe. Cât medgidienii se omenesc, niște războinici turci își pregătesc iataganele, iar asta stârnește îngrijorarea unui puști: „Mami, nu se rănesc cu săbiile?” Comandantul turc e abordat de un omolog român, care-i propune o bătălie. După ce stabilesc detaliile, grupuri de luptători scot arcuri și sulițe și se îndreaptă încetișor unii către ceilalți, se rostogolesc și pe alocuri mor. O săgeată din lemn aterizează lângă o mamă cu un copil, care țipă „Ce oameni!” și se îndepărtează speriată. E totuși o zi frumoasă și, prin fumul albăstrui, dincolo de strigătele bătăliei, cursul drept al apei se vede până departe.
Seara mai conține alte două lupte de gladiatori, de data asta între femei și bărbați, pe care comentatorul cu voce de Adrian Păunescu caută să le facă digerabile pentru public: „Nu corespunde conceptelor noastre legate de cavalerism, dar e interesant, nu-i așa, Medgidia?” Într-unul din cazuri, femeia învinge. Din înaltul tribunei oficiale, reprezentanții puterii locale și invitații lor se ospătează și se desfată cu spectacolul, dar arareori aplaudă.
După o luptă între barbarii conduși de Spartacus și romani urmează asediul cetății gete Genucla, care s-ar fi aflat pe Dunăre sau pe o insulă de-a ei cu câteva decenii înainte de Hristos. Pe arena din Medgidia, zidurile cetății sunt reprezentate prin câțiva baloți de paie, păziți cu prețul vieții de către războinicii regelui get Zyraxes. Forțele romane, reprezentate de vreo 20 de bărbați, pregătesc atacul la câțiva pași mai încolo. Armează mai întâi o balistă cu varză și urlă „Mâncați, băi săracilor! Vegetarienilor!”, dar varza nu ajunge până la geți.
Adversarii își aruncă apoi și vorbe mai grele. Când romanii strigă „Mater coitus!”, geții le răspund cu „Roma infecta!” După un al doilea atac pe flancuri, Genucla e cucerită, iar doi supraviețuitori daci sunt crucificați. „Am încercat să vă arătăm ce însemna viața acum 2000 de ani. În cinstea Medgidiei, vechii războinici vă salută”, zice prezentatorul înspre final. Mâine vom vedea turci, tătari, cavaleri de Mediaș și domnitori români care-și apără glia, pentru că la Medgidia urmează Evul Mediu.
