Oameni, nu cifre / Migrație

„La granițe ne testăm umanitatea” – Poveștile din spatele „Oameni, nu cifre”

De Oana Filip, Ilustrații de Oana Barbonie

Publicat pe 2 iulie 2024

Una dintre cele mai mari surprize ale europarlamentarelor din acest an a venit din Franța, unde partidul extremist de dreapta Adunarea Naţională a câștigat 32% din voturi. În Germania cele mai multe voturi le-a strâns alt partid extremist de dreapta, Alternativa pentru Germania. Iar în Italia partidul lui Meloni a ieșit pe locul I. 

Printre punctele comune ale acestor partide sunt modurile în care sădesc în populație frică de migranți și disprețul față de „străini”.

Și tocmai pentru că ăsta e climatul european în care ne mișcăm acum credem că e și mai important să luptăm cu teama așa cum știm mai bine, prin povești care să umple golurile din istoria noastră colectivă și să ne dea motive bune pentru acțiune și speranță. 

Oameni, nu cifre este un proiect colaborativ conceput de Institutul Auschwitz pentru Prevenirea Genocidului și a Atrocităților în Masă, Agenția de Dezvoltare Comunitară „Împreună”, Institutul de Istorie Orală al Universității Babeș-Bolyai și Scena9, care își propune să arate că migrația nu este o sperietoare care ne va distruge fibra națională, ci un fenomen care ne poate întări coeziunea socială. 

I-am întrebat pe reprezentanții instituțiilor partenere în proiect câte ceva despre ei și despre rolul lor în proiect, dar și ce îi motivează în acțiunile lor.


„Scopul proiectului nostru este acela de a-i face pe concetățenii noștri să înțeleagă că migranții nu sunt atât de diferiți de noi pe cât ni se spune” 

Gabriela Ghindea este Directoarea Programelor din Bazinul Mediteranean ale Institutului Auschwitz pentru Prevenirea Genocidului şi a Atrocităţilor în Masă (IAPG). Institutul, alături de Alexandra Hosszu și colegii ei de la Agenția „Împreună”, coordonează un studiu în care analizează percepțiile și narațiunile dominante din țara noastră despre migranți. Pe baza acestui studiu și a unor consultări cu societatea civilă și reprezentanții statului implicați în gestionarea procesului migrației, vor dezvolta și pilota formate de training specializate pentru funcționari publici, educatori, reprezentanți ai societății civile și mass media, care să-i ajute pe aceștia să înțeleagă mai bine fenomenul migrației și să evite capcanele simplificărilor facile și ale retoricii inflamate.

Scena9: Cum s-a născut proiectul?

G.G.: Oameni, nu cifre este un proiect-pledoarie pentru întoarcerea la dezbateri nuanțate în vremuri tulburi și polarizante, dominate de discursuri din ce în ce mai radicale și în care, din păcate, tema migrației este instrumentalizată politic.

Ideea proiectului s-a născut, în fapt, la aeroportul Otopeni, ca urmare a unei reîntâlniri emoționante. Din martie 2023, implementăm în cooperare cu Școala de Pregătire a Agenților Poliției de Frontieră „Avram Iancu” Oradea un program de formare pentru viitorii agenți ai poliției de frontieră axat pe consolidarea rezilienţei democratice în spaţiile de frontieră în timpul unei crize globale a migrației. Discutăm mult în aceste seminarii despre drepturile migranților forțați de conjuncturi nefavorabile să își părăsească țara, de riscurile la care acești oameni sunt supuși în timpul călătoriei lor, de tragediile petrecute atunci când autoritățile sau comunitățile de graniță nu fac față presiunii create de valuri succesive de migranți și iau decizii dezastruoase, de conceptele de protejare a refugiaților nevoiţi să fugă de atrocităţi în masă etc. Ne îndemnăm mereu auditoriul să contraverifice cifre și statistici bombastice, să deconstruiască frici, să citească în cheie critică știrile senzaționaliste, să fie raționali și empatici. Spunem multe povești de viață și încercăm să arătăm că în spatele fiecărui număr se află de fapt un om, al cărui destin individual poate fi influențat inclusiv de deciziile noastre și modul în care ne raportăm la el.

Trebuie să fi fost foarte convingători, căci la câteva luni bune de la primul seminar, am fost recunoscută într-un ocean de oameni de un agent de frontieră la aeroportul Otopeni, care mi-a reamintit că ținusem un workshop și le spusesem că la granițe ne testăm umanitatea. Această întâlnire m-a bucurat și emoționat profund. Ulterior, și alți colegi-traineri au fost recunoscuți la alte granițe. Am realizat atunci puterea poveștii bine spuse și autentice, iar când cei de la EPIM au publicat o linie de finanțare pe tema narațiunilor despre migrație am trecut prin tot demersul sisific al scrierii proiectului, al găsirii de parteneri, al birocrației inerente, pentru a pune în practică această idee.

Sunt câteva lucruri care mă motivează foarte mult în continuare: miza mare care este în joc atunci când expui povești de viață ale unor oameni, care te-au învestit cu încredere să o aduci la lumină într-un mod demn și echilibrat și responsabilitatea de a asigura calitatea acestui proiect în cele mai mici detalii. Sunt foarte norocoasă să lucrez în acest proiect cu oameni, cu care suntem pe aceeași lungime de undă în ambele privințe. 

De ce ați considerat că e important ca un astfel de proiect să existe?

În pofida tuturor promisiunilor populiste, migrația nu poate fi combătută sau stopată. Acest fenomen a existat de când lumea, de cele mai multe ori generat de atrocități cumplite și deprivare continuă. Cu cât înțelegem mai bine toate nuanțele sale și reușim să gestionăm aspectele sale ilegale (trafic de persoane, push back-uri violente, încălcarea celor mai elementare drepturi ale omului – pentru a da doar câteva exemple) și înțelegem să oferim acestor oameni posibilități de integrare reale în comunitățile țărilor gazdă, condiții demne de viață, acces la educație, la servicii de bază, cu atât vom putea spune că investim în stabilitatea democratică a țărilor noastre.

Gabriela Ghindea, Directoarea Programelor din Bazinul Mediteranean ale Institutului Auschwitz pentru Prevenirea Genocidului şi a Atrocităţilor în Masă (IAPG)

Ce ar trebui să înțeleagă mai bine românii când vine vorba de migranți?

În primul rând, trebuie subliniat faptul că nu există o imagine omogenă, unitară a migrantului. În al doilea rând, cred că trebuie să înțeleagă că imaginea negativă a acestora, care nu există numai la noi, ci și în majoritatea țărilor europene, nu este una neapărat autentică, ci de multe ori un construct mass-media sau o retorică politică sau politicianistă. Aceste discursuri accentuează elementele care ne separă de migranți: religia diferită, anumite obiceiuri și valori care par incompatibile cu ale noastre, limba sau chiar înfățișarea fizică. Cu alte cuvinte, migranții sunt transformați într-o alteritate radicală, poziționare pe care, ulterior, politicieni o speculează abil, alimentând anumite temeri, incertitudini sau tensiuni existente în societățile noastre. Astfel, apar narațiunile în care migranții sunt asociați cu diverse amenințări și pericole, în general legate de pierderea sau diluarea identității comunităților gazdă, pierderea locurilor de muncă, preferarea asistării lor decât a grupurilor vulnerabile deja existente în țară. 

Așadar, fenomenul migrației nu apare ca urmare a unei conspirații sau a unor intenții ascunse ale unei prezumate elite globale, ci din cauza faptului că în numeroase părți ale globului viața oamenilor este într-un real pericol, fie că vorbim de conflicte sângeroase sau de condiții socio-economice sau climatice, pe care orice om le-ar găsi insuportabile. 

Scopul proiectului nostru este acela de a-i face pe concetățenii noștri să înțeleagă că migranții nu sunt atât de diferiți de noi pe cât ni se spune. De asemenea, sperăm să convingem un public cât mai larg că, cel mai adesea, în spatele persoanelor care au decis să-și părăsească țara, pentru a ajunge undeva pe continentul european, se află povești dramatice, care ne pot schimba optica asupra propriei existențe, dacă ne luăm răgazul necesar să le ascultăm cu o minte deschisă și un minim de empatie.

Ce lucruri (imagini, idei) ați luat cu voi acasă de pe teren?

Multe idei preconcepute sau ipoteze de lucru ne-au fost invalidate sau au fost revizuite pe parcurs. Noi am lucrat mai ales cu actorii implicați în gestionarea fenomenului migrației – autorități publice, reprezentanți ai socitetății civile. Cred că ideea principală, care se desprinde din aceste interacțiuni, este că „omul sfințește locul”. Nu există un stat abstract, ci există oameni în instituții, care își fac datoria cu mai multă sau mai puțină abnegație sau profesionalism, mai ales când este vorba de grupuri vulnerabile și situații de blocaj ce presupun un efort mai mare sau timp suplimentar de a lămuri problema. Aceleași proceduri legale sau protocoale au fost, de exemplu, puse în practică diferit în localitățile menționate. Per ansamblu, am întâlnit însă foarte mulți oameni dornici să îi sprijine pe cei în nevoie.

Cât de pregătită credeți că este România să integreze străinii vulnerabili care vin aici?

Suntem parțial pregătiți. Un răspuns aprofundat la această întrebare implică atât o analiză a comportamentului instituțiilor statului, cât și a atitudinii societății în general. Instituțiile au demonstrat că se pot mobiliza în cazul unor crize umanitare, iar exemplul deschiderii față de refugiații ucrainieni este cât se poate de grăitor. În mai puțin de două luni de la izbucnirea războiului, la nivelul guvernului, exista deja un task force și o strategie instituțională. Problema este că abordarea pare să fi rămas la un nivel birocratic, fără o înțelegere reală a vulnerabilităților acestor persoane și, în consecință, fără o sensibilitate adecvată față de anumite situații care cer un răspuns contextual.

La rândul său, societatea a răspuns solidar crizei refugiaților ucrainieni, iar o mare parte dintre concetățeni s-a mobilizat exemplar în favoarea acestora. Însă nu același lucru se poate spune despre alte categorii de refugiați sau migranți. De exemplu, o cercetare recentă ne arată că 41% dintre românii chestionați consideră că migranții din Orientul Mijlociu reprezintă o amenințare, în timp ce 21% apreciază că este vorba de o oportunitate.  

Dincolo de aceste cifre, care oscilează și ele în funcție de diverși factori comunicaționali, există un procent important al persoanelor „neutre”, care nu au încă o opinie conturată, dar care pot, prin fenomenul de contagiune, să se alăture taberei care se opune cu vehemență migrației. Acest segment este denumit în literatura de specialitate „the movable middle”. Rolul nostru este acela de a ajuta acest segment, care nu are încă opiniile fixate dogmatic, să înțeleagă mai bine fenomenul migrației. Și este încă un moment bun pentru un asemenea exercițiu, întrucât societatea noastră nu este atât de iritabilă, când vine vorba de migrație, precum sunt alte societăți occidentale. Încercăm să facem cât mai clar pentru un public larg că, dincolo de statistici și de informații seci se află oameni, adică povești de viață, care se cuvin înțelese și tratate cu empatie. Cred că abia când vom dobândi această optică ne vom putea considera, ca societate în ansamblul său, pregătiți. 

„Frumuseţea istoriei orale este că ne lasă să fim oameni.” 

Ionela Bogdan, cercetătoare la Institutul de Istorie Orală al Universității Babeș-Bolyai din Cluj, a realizat împreună cu colegii ei peste 50 de interviuri cu migranți și persoane implicate în sprijinul acestora în trei comunități de graniță - Oradea, Rădăuți și Șomcuta Mare.

Ca parte din proiect ați luat și interviuri detaliate solicitanților de azil, multe despre experiențe traumatizante. Cum ați gestionat aceste mărturii?

I.B.: Într-adevăr, mulţi dintre intervievaţii noştri ne-au descris aspecte delicate ale vieţii lor, fapt pe care l-am anticipat. La nivel profesional, avem o serie de norme pe care le punem în practică în cadrul oricărui interviu de istorie orală: de la formularele de consimţământ pe care le semnăm, la informarea martorului cu privire la scopul în care interviul va fi folosit, la oferirea posibilităţii anonimizării interviului, pentru a enumera doar câteva dintre acestea.

Sub aspect uman, situaţia este mai complexă, însă aş spune că empatia joacă un rol-cheie. Încercăm să creăm un mediu confortabil pentru ca persoana cu care discutăm să se simtă în siguranţă, nu insistăm asupra subiectelor despre care nu doreşte să vorbească, iar dacă situaţia o cere, oprim înregistrarea. Este greu să fii detaşat emoţional când persoana de lângă tine vorbeşte despre ceva dureros şi nici nu ne propunem acest lucru. Frumuseţea istoriei orale este că ne lasă să fim oameni. 

Ce lucruri (imagini, idei) ați luat cu voi acasă de pe teren?

Cred că munca de teren din cadrul acestui proiect ne-a făcut pe toţi să preţuim mai mult ceea ce avem şi ne-a făcut mai conştienţi de privilegiile noastre. Multe dintre imaginile de pe teren care îmi vin în minte mă fac încrezătoare în umanitate. Într-una dintre campaniile de teren şapte persoane au venit să se întâlnească cu noi la restaurantul pensiunii unde eram cazaţi, deşi afară ploua torenţial şi, mai mult decât atât, au avut răbdare să aştepte pentru a le fi luat interviul, dat fiind că eram doar patru intervievatori. Nu oricine ar face acest lucru. Povestea nu se termină aici: proprietara pensiunii, ştiind că aceşti oameni sunt într-o situaţie dificilă, a pregătit câteva platouri cu mâncare pe care le-a oferit-o, pe care nu ne-a lăsat să o plătim, motivând că acela este felul ei de a nu rămâne nepăsătoare. Tuturor ni s-a părut extraordinar. Într-o altă campanie de teren, fetiţa unei doamne pe care am intervievat-o s-a ataşat atât de tare de una dintre colegele mele şi de soţul ei încât nu a vrut să-i lase să plece. Deoarece sentimentul a fost reciproc, au stabilit că vor găsi o metodă pentru a le aduce în vizită la Cluj.

Ionela Bogdan, cercetătoare în cadrul Institutului de Istorie Orală al Universității Babeș-Bolyai

Ce v-a dat speranță din discuțiile cu migranții și solicitanții de azil?

Mulţi dintre migranţii şi solicitanţii de azil pe care am avut ocazia de a-i cunoaşte au avut parte de experienţe greu de imaginat şi cu toate acestea, au împărtăşit cu noi, nişte necunoscuţi, poveştile lor de viaţă. Pentru noi, acesta este un lucru incredibil, le suntem recunoscători fiecăruia dintre ei şi constituie un motiv de speranţă că în pofida tuturor adversităţilor, aceşti oameni mai au încredere în cei din jurul lor. Nu în ultimul rând, faptul că mulţi dintre solicitanţii de azil beneficiază în prezent de o formă de protecţie din partea statului român ne dă, de asemenea, speranţă.

Ce ar trebui să înțeleagă mai bine românii când vine vorba de migranți?

Multe dintre poveştile migranţilor sunt sau ar putea fi poveştile românilor care muncesc în străinătate. Am cunoscut un domn din Sri Lanka cu două slujbe în România care trimite toţi banii acasă soţiei şi celor două fiice deoarece vrea să le ofere o viaţă mai bună. Cred că mulţi dintre români se pot identifica cu acest caz. Din această perspectivă, ar trebui să înţelegem că sunt mai multe lucrurile care ne aduc laolaltă decât cele care ne despart. Migranţii nu ne sunt duşmani şi nu ar trebui să ne raportăm la ei guvernaţi de frică, iar înainte de a emite judecăţi de valoare în ceea ce îi priveşte, ar trebui să le dăm o şansă. 

„Ne ajută să fim cât mai diverși”

Alexandra Hosszu și Agenția de Dezvoltare Comunitară „Împreună” lucrează alături de IAPG la o cercetare despre percepțiile și narațiunile dominante despre migranți. Agenția Împreună este unul dintre cele mai active ONG-uri în domeniul incluziunii romilor, iar în ultimii ani și-au extins zona de acțiune, abordând și alte cazuri afectate de stereotipuri și prejudecăți. 

Cum arată munca ta în proiect?

A.H.: Când oamenii mă întreabă cu ce mă ocup, în general le povestesc că realizăm proiecte, iar proiectul reprezintă un set de activități încadrat în timp și cu un scop precis, care își propune să rezolve o problemă cu care comunitatea se confruntă. Ce înseamnă comunitate: comunitatea suntem noi. Noi toți facem parte din diferite comunități care se confruntă cu tot felul de nevoi, așa că și proiectul acesta încearcă să rezolve o nevoie. Care este nevoia care a fost identificată? Păi faptul că în România există deja discursuri extremiste și există riscul ca aceste discursuri să crească. Și care ar putea să fie efectele adverse ale acestui lucru: faptul că, în primul rând, grupurile direct vizate ajung să fie excluse, date la o parte de la ceea ce ar trebui să însemne viața socială, infrastructura, acces la servicii. Iar acest excluziune va conduce pe termen lung la conflicte de orice fel. Și atunci, pentru o societate așa cum ne-am dori-o noi să fie, o societate democratică, am vrea ca aceste conflicte să fie la un nivel cât mai redus, iar grupurile să se înțeleagă și să înțelegem că diversitatea e de bine. Ne ajută să fim cât mai diverși.

Care este rolul nostru în acest proiect? Experiența pe care fundația o are este una destul de mare pe partea de creare de curriculum, de conținut, de realizare de traininguri, de formare pentru anumite categorii de persoane. Dar și de creare de rețele. Noi avem trei tipuri de activități. Una dintre aceste activități este cercetarea. Care este, și tema principală de care mă ocup în fundație. De ce avem nevoie de cercetare? Fără să înțelegem situația actuală, problemele cu care ne confruntăm, e greu să venim cu soluții. Și asta se întâmplă la nivelul întregii societăți. Nu e vorba doar despre acest proiect punctual. Avem nevoie să înțelegem care sunt problemele reale, așa că noi, Agenția Împreună și IAPG, cumva ne completăm foarte bine. Experiențele noastre converg și ajung să creeze un tot foarte frumos. Facem această cercetare împreună, care se uită la cum s-au schimbat discursurile despre migrație la nivel european din România în ultimii ani la nivel politic, dar și la nivelul presei, pentru că presa are un rol foarte important în cum se creionează aceste discursuri.

Asta pe de o parte. Pe de altă parte, spre finalul acestui an și anul viitor vom realiza cursuri de formare cu diferiți reprezentanți de la nivel local, ONG-uri, primării, persoane care sunt actori cheie și pentru care e relevant să înțeleagă mai bine ce înseamnă migrația, care sunt dificultățile, provocările cu care se confruntă persoanele din alte țări care vin în România. Ce putem să facem mai bine? Pentru că de multe ori poate că reprezentanții de la nivel local nici nu-și dau seama de care ar putea să fie soluțiile și cum ceea ce se întâmplă în prezent, de fapt, îi afectează pe unii dintre imigranți. Aceasta este componenta de training pentru care o să dezvoltăm o curriculă împreună cu colegii de la IAPG. Și cea de-a treia componentă este cea de creare de rețele, în care, din nou, împreună cu ei, creăm o rețea de structuri de ONG-uri care pot să fie active pe tema schimbării discursului despre migrație, pentru că e important să adunăm forțele care activează în societate. Mai sunt așa inițiative punctuale, dar care împreună probabil că ar putea să aibă un impact mult mai mare.

Alexandra Hosszu, membră a Agenției de Dezvoltare Comunitară „Împreună”.

Cum te simți când pleci acasă după o zi de muncă pentru proiect? 

Trebuie să fii și foarte conștient că munca de cercetare propriu-zisă nu înseamnă că tu rezolvi o problemă. Asta încercăm tot timpul să le spunem oamenilor cu care interacționăm, că noi nu promitem că acele probleme se vor rezolva, ceea ce sigur că e... complicat de înțeles pentru aceste persoane. Ok, și faci o cercetare. Și ce se întâmplă? Care e finalitatea unui astfel de demers? Și de multe ori finalitatea nu se vede imediat. Ceea ce, din nou, poate să ridice niște semne de întrebare. Dar munca aceasta de cercetare este absolut necesară pentru a avea niște rezultate care să aibă o valoare în timp. Pentru că, fără să înțelegem care sunt acele probleme reale, nu avem cum să venim cu niște soluții punctuale. E ca și cum am spune că migranții au nevoie de terenuri de sport, pentru că nevoia lor, credem noi, este de a face mai mult sport. De fapt, dacă cercetezi subiectul și ajungi să vorbești cu migranți, asta nu este o problemă primordială.

Să zicem că asta este partea de cercetare în teren, aplicată. Ceea ce facem noi în proiect acum este o parte de desk research, o cercetare care se întâmplă în spatele unui ecran. Asta înseamnă că ne uităm ce tipuri de materiale, de discursuri există pe internet. Le citim, le sintetizăm, le analizăm critic. Asta este o muncă foarte obositoare, în primul rând pentru că sunt foarte multe, foarte multe date. Partea provocatoare este să ajungi să filtrezi acele date și cum stabilești care sunt criteriile prin care incluzi în analiză cele mai relevante subiecte și nu excluzi altele care ar putea să fie relevante.

Ceea ce ne-am propus noi cu această analiză a discursului este un obiectiv foarte ambițios. Să analizezi tot discursul despre migranți din 2015 până în prezent. S-a scris mult pe toate părțile. S-au întâmplat atâtea lucruri din 2015 până în prezent. Cum să faci să surprinzi exact cele mai relevante momente și acele discursuri cele mai relevante? Și aici am avut o provocare destul de mare și am încercat cu IAPG să ne facem o structură cât mai clară despre ce anume ar trebui să urmărim. Este în primul rând o provocare să faci ordine în atât de multe materiale. 

Apoi  este întotdeauna un semn de întrebare cu privire la de ce scriem acest raport. Cei care fac cercetare probabil că înțeleg că îți poate plăcea pur și simplu să faci cercetare. Dar care e aplicabilitatea? Cum se transpune în practică ceea ce tu ai găsit? Și sigur că ceea ce aflu mă afectează prin prisma nedreptăților care se întâmplă. Prin prisma înțelegerii mai în profunzime a subiectului. Și cel puțin pentru mine, cu cât am citit mai mult, cu atât mi-am dat seama că respectă acele tipare ale fenomenului de excluziune, așa cum se întâmplă și cu alte grupuri vulnerabile. Și că, din nou, este mai ușor să găsești un țap ispășitor și în unele cazuri sunt migranții. Chiar și la nivelul discursului, ok, nu vorbim doar despre discursul la nivelul jurnalistic, dar în discursul la nivelul Uniunii Europene deseori imigranții sunt tratați mai puțin ca participanți activi în acest proces de incluziune. Nu ca niște oameni, ci ca niște cifre. Mai este și frustrarea că e greu să schimbi un întreg discurs. Noi avem astăzi un proiect mic. Începem cu niște pași să facem niște schimbări în direcția asta. Dar e nevoie de un efort mult mai susținut și pe o perioadă mult mai îndelungată pentru a putea vedea niște rezultate concrete.

Cum rezolvi frustrarea asta sau cum mergi înainte cu ea?

O să spun acum cum rezolv în general, pentru că în acest proiect n-am ajuns în acea fază. Prin activitățile concrete, față în față, prin interacțiunea cu oamenii, spre exemplu, la training-uri. Această frustrare se rezolvă în momentul în care primești feedback-ul participanților. În momentul în care simți concret că ceva s-a schimbat, ceva l-a mișcat pe omul ăla care a participat la curs. Chiar și simplul fapt că folosește terminologia corectă, că e mai atent la cum se exprimă. Poate părea o schimbare foarte minoră, dar de fapt nu este. Tu asta îți dorești, îți dorești puternic ca oamenii să interiorizeze o altă fațetă a discursului Și că nu sunt doar ăia care au venit și ei prin România, ci că sunt niște oameni reali. Și că acesta este un proces prin care din țările mai dezavantajate lumea circulă spre niște țări mai avantajate, ceea ce s-a întâmplat și cu românii care au plecat să muncească în alte țări. 

Uneori poate părea așa că tânjești după feedback, dar noi chiar avem nevoie de el pentru a ști că suntem pe un drum bun. Și pe lângă feedback, avem nevoie să vedem schimbări mici și mari. Pentru că în munca aceasta schimbările nu apar de pe o zi pe alta. Și asta iarăși este o frustrare. În munca de ONG trebuie să te agăți de lucrurile mici pe care le poți vedea de la o zi la alta, pentru că altfel s-ar putea să te pierzi în faptul că se mișcă prea greu. Mult prea greu. Asta este ancora mea: feedback-ul.

Spuneai la începutul discuției, vorbind despre proiect și vorbind și despre munca voastră, că diversitatea este bună. De ce crezi asta?

Diversitatea a existat dintotdeauna. Nu e ca și cum a apărut abia acum. Unele studii spun că, cu cât ai avut parte de experiențe de învățare mai diverse, ai interacționat cu oameni mai diverși, cu atât ajungi să fii mai deschis. Și nu o să folosesc termenul de toleranță, pentru că toleranța implică iarăși un proces de putere. Cineva tolerează pe altcineva. Nu e vorba despre a tolera, e vorba despre a valorifica diferențele dintre noi. Pentru că suntem diferiți. Și e foarte bine că se întâmplă așa. Putem să învățăm foarte multe unii de la ceilalți. Eu cred că dacă reușim să promovăm mai mult această diversitate chiar putem să găsim acele mecanisme prin care să fim mai mult unii cu ceilalți, să ne ascultăm mai mult, să ne înțelegem mai mult, să empatizăm mai mult, pentru că altfel fiecare se închide în pătrățica lui și nu ajungem să colaborăm unii cu alții și să ieșim de acolo. Și ni se pare că celălalt, străinul, alteritatea, că el e acel țap ispășitor foarte rău, din cauza căruia lucrurile merg prost. Dacă tu ajungi să fii într-o echipă și cu persoane migrante sau cu persoane de etnie romă sau persoane care aparțin comunității LGBT există șanse mai mari spre deschidere și colaborare. Acum, sigur, ține și de experiențele anterioare, sunt mai mulți factori care contribuie, dar cumva, mai ales din copilărie, dacă ești expus la această diversitate, ai șanse mai mari să fii o persoană mai incluzivă.

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK