Iulie 1998. Într-un Cielo roșu, aflat în drum spre București, cu un album Brian Eno care se auzea la casetofonul mașinii, am simțit că tata mă înțelege pentru prima oară cu adevărat.
Acesta este al doilea text din seria Stereographia, în care scriu despre albume care, într-un anumit moment al vieții, mi-au vorbit și m-au învățat să trăiesc.
Trebuie să fi fost de la mirosul țigărilor. Când am deschis ochii, ceasul cu alarmă de lângă pat nu sunase încă. Afară era complet întuneric și liniște. Am stat în pat nemișcat, fără să mă gândesc la ceva anume, adulmecând mirosul țigărilor care se se strecura pe sub ușa dormitorului.
Pe vremea aceea, în 1998, tatăl meu fuma deja numai Marlboro. Descoperise țigara când avea doar 10 ani, „la țară”, cum povestea el, deși tot timpul mi-a fost neclar unde era „țara” asta. Copilărise și crescuse numai în Ploiești, într-o casă, la curte, un sfert de oră de mers pe jos de centrul orașului. Tot el mai povestea cum, din acel moment, a fumat consecvent, cu o pasiune ieșită din comun, în fiecare zi a vieții lui, iar aici nu era nimic neclar. Trecuse de la tutunul prost din socialism, prin BT-uri și primele țigări din import de la începutul anilor ’90, până descoperise Marlboro. A rămas cu ele tot restul vieții, fidel ca un soț conservator. Avea și o glumă cu țigările astea: spunea că mai bine își uită copiii în magazin, decât pachetul de Marlboro acasă. Mama nu a gustat niciodată gluma asta, dar pe mine mă amuza.
Când doctorii l-au diagnosticat cu emfizem pulmonar, în 2018, și i-au spus să se lase de fumat, tata ardea trei pachete pe zi. În 2021, cu o zi înainte să moară, singur, pe un pat de spital, mama l-a prins fumând. Marlboro Filter Plus.
Eu am descoperit țigările la 16 ani, în 1996. Eram cu un prieten într-o barcă pe râul Mureș, în zona unui complex de agrement pe care localnicii îl numesc „Weekend”. Era o țigară Camel galben și când am tras primul fum, trei lucruri s-au întâmplat simultan: am amețit cumplit, mi s-a făcut greață și am știut că voi fi fumător. De atunci, fumasem pe ascuns, grijuliu să-mi programez ultima țigară cu ceva vreme înainte să mă întorc acasă de la liceu, ca să nu mă miroasă ai mei.
Mama s-a prins câteva luni mai târziu. Mi-a găsit o țigară în buzunarul hainei. N-a făcut haos, dar a dat vina pe taică-miu: „De la el ai obiceiul ăsta tâmpit!”. Habar n-am dacă i-a spus și lui asta. Tata nu părea să știe că fumez. Ori asta, ori știa și era foarte sadic, pentru că în prezența mea parcă le suda și mai mult, cu și mai multă pasiune.
Când a sunat într-un final alarma ceasului, m-am ridicat imediat din pat și am pornit spre bucătărie. Tata mă aștepta acolo, în picioare, de parcă ar fi fost pregătit să vină să mă trezească din secundă în secundă. Era în chiloți, așa cum l-am văzut în fiecare dimineață, din fiecare zi în care am trăit în Târgu-Mureș. De obicei îi asorta cu un tricou sau un maiou. În dimineața aceea însă, avea o cămașă albă care părea cu două numere mai mari. Șiroaie de transpirație i se prelingeau pe față, iar vârfurile puținelor fire de păr pe care le mai avea erau ude. Avea pe atunci 43 de ani, cu un an mai tânăr decât sunt eu astăzi.
O țigară fumega în scrumiera deja plină. De lângă el, culcat pe gresia rece de pe jos, mă privea adormit King, câinele boxer al familiei. Părinții mei știau foarte puține cuvinte în engleză, iar când s-au gândit ce nume să-i dea cățelului, au ales varianta asta solemnă. King nu a părut vreodată să aibă ceva regal în el, dimpotrivă. Era doar un câine ca toți ceilalți, foarte împăcat cu sine.
De pe blatul din bucătărie, un ceas cu afișaj electronic indica ora 2.00 dimineața. Tata m-a privit câteva secunde, de parcă mă vedea prima oară. „Mănânci ceva?”. Am dat din cap că nu. „Poate te aud în 10 minute că ți-e foame”, l-am auzit, dar eu mă uitam numai spre țigara care fumega în scrumieră. Nările mi s-au dilatat, ca la un animal care simte prada. „Du-te afară cu ăsta micu’ atunci. Vezi, ai răbdare să stai cu el, să facă tot, nu să-l tragi, cum faci tu”.
I-am pus zgarda lui King, care nu părea deloc dornic de excursia nocturnă. Am ieșit încet din apartamentul unde mama și fratele meu dormeau liniștiți și am coborât în fața blocului. Era liniște completă. În aer se simțea un miros chimic, de la Combinatul Azomureș care pe atunci încă duduia. Am privit în jur, la nimicul acoperit de întuneric. „Eu nu mă mai întorc aici”, m-am suprins spunând cu voce tare. Singurul care m-a auzit a fost King, care m-a privit câteva secunde, încercând să identifice vreun cuvânt cunoscut în ceea ce spusesem. Apoi a plecat să facă tot, deplasându-se lent prin grădinile din jurul blocului.
Zece minute mai târziu, tata și cu mine ne puneam bagajele în portbagajul mașinii Cielo, de culoarea roșie, pe care tata o cumpărase cu doi ani înainte. Era mândria familiei. Puține lucruri îl declanșau mai tare pe tata decât o ușă care i se părea trântită, iar la fiecare depășire (nu erau multe), ținea să remarce „cum se înfinge la drum”.
Ne-am urcat în mașină. Tata s-a foit câteva secunde pe scaun, evident incomodat de cămașa afundată complet în pantaloni. Într-un final, a mai deschis un nasture de sus și a băgat cheia în contact. Farurile au luminat o parte din negrul din jur.
Am ieșit de pe aleea din fața blocului și, două minute mai târziu, treceam pe lângă indicatorul cu Târgu-Mureș, tăiat. Tata și-a aprins o țigară și gura mi s-a umplut instant de salivă, de poftă. Am vrut să deschid geamul de lângă. Am apăsat butonul de câteva ori, dar fără vreun efect. „Nu merge. S-a stricat macaraua”, l-am auzit pe tata din stânga, în timp ce ne afundam în bezna drumului de 340 de kilometri, către București.
Nu ne-am zis niciun cuvânt pentru următoarele trei ore, cât a durat drumul până la Brașov. Tata a fumat țigară de la țigară, privind mai degrabă absent prin parbrizul prin care se vedea întunericul de afară, luminat doar de faruri. Cred că am ațipit cu capul pe geamul care nu se deschidea, pentru că tot ce-mi aduc aminte din partea asta de drum este zgomotul motorului turat și bricheta mașinii care sărea de fiecare dată când tata își mai aprindea câte o țigară.
M-am trezit undeva prin Pădurea Bogății, între Rupea și Brașov, o zonă lungă de serpentine. Roțile scârțâiau la fiecare curbă. În mașină era un fum dens și pentru prima dată nu-mi mai era poftă să fumez, îmi era greață. Radioul din mașină, pe care-l ascultasem dat încet până atunci, pierduse semnalul.
Tata ținea o țigară aprinsă în gură și coatele pe volan. Conducea așa, deși drumul de zonă este periculos. Cu degetele deschidea carcasa unei casete. Era un Guns N’ Roses, „Use Your Illusion 2”, un album pe care-l asculta, preferabil foarte tare, de fiecare dată când mergeam undeva cu mașina. A împins caseta în fanta aparatului și i-a dat Play, apoi a învârtit butonul de volum până la capăt.
Din boxele Cielo-ului s-au auzit primele acorduri ale piesei „Pretty Tied Up”. Câteva secunde mai târziu, a intrat chitara și geamurile mașinii au început să vibreze ușor. Tata a întors privirea scurt către mine. Zâmbea. Apoi s-a întors cu ochii la drum, ținând ritmul melodiei cu degetele pe volan.
Privindu-l așa, ca pe un copil fericit, am avut o senzație stranie, ca atunci când te trezești brusc și ai nevoie de câteva secunde ca să-ți dai seama cine ești și unde te afli. Ce făceam totuși aici, într-o mașină care străbătea o pădure întunecoasă, cu un bărbat răcnind în boxe, alături de un alt bărbat care purta o cămașă cu două numere mai mari?
Probabil că și tata își punea niște întrebări legate de drumul nostru, dar puțin diferite față de ale mele. Marea lui întrebare era legată, de fapt, de destinația finală. De ce, în loc să mergem spre nord, adică spre Cluj-Napoca, coboram spre sudul țării și București, pe care el părea să le deteste în proporții egale?
Părinții mei nu au avut mare lucru de spus despre facultatea pe care ar trebui să o urmez, cel puțin nu până când am ajuns să aveam prima discuție despre asta, în martie 1998. Un singur lucru plutea în aer până atunci, ca fiind dat de la sine înțeles. Că o să fie la Cluj, nu la București. Era mai aproape de casă, puteam să vin mai des la ei. „Te mai putem ajuta cu una-alta”, cum a pus-o tata în cuvinte. Nu am înțeles niciodată aversiunea lui pentru sudul țării, mai ales din partea unuia care trăise în Ploiești până la 27 de ani, la fel ca mama. Dar am niște teorii despre asta.
După terminarea liceului, tata a dat și a intrat cu succes la Facultatea de Arhitectură din București. A fost o mare realizare în familia Mincan, una despre care taică-su, bunicul meu, a vorbit luni în șir cu toată lumea: la telefon, la coadă la pâine, la piață, cu toți oamenii pe care-i prindea pe o rază de un kilometru pătrat, în jurul casei lui. Tata era foarte bun la matematică și geometrie și era extraordinar la desen tehnic. Între timp, mama, pe care tata o cunoscuse și de care se îndrăgostise încă din clasa a IX-a, a fost împinsă de ai ei către o carieră mai în ton cu epoca și cu sindromul „Elena Ceaușescu, om de știință”: intrase la Facultatea de Petrol și Gaze Naturale din Ploiești, specializarea „inginer chimist”.
Nu știu cum a fost despărțirea dintre ei, dar știu că un an mai târziu, tata a decis să renunțe la Arhitectură și să intre și el la Petrol și Gaze. Motivele-mi sunt neclare, în familia mea ăsta a fost un fel de secret de stat. Bunicul meu zicea că pur și simplu a fost prea mult pentru el, că „nu era pregătit”, chestie care-l scotea din minți pe tata. Bunica mea nu a avut niciodată nimic de zis despre asta. Mama a deschis o singură dată subiectul, scurt: „S-a întors că-i era dor de mine”. O cred.
Când au terminat studiile superioare și au primit repartiție în Ardeal, ai mei au plecat din Ploiești cu ură, deciși să nu se mai uite vreodată în spate. Cred că a avut legătură cu relațiile amândurora cu părinții lor. Căsătoria alor mei nu a fost privită cu ochi buni de niciunul dintre cei patru bunici ai mei. Însă doar unul dintre aceștia a ținut stindardul de sperietoare, de „mamă Hitchcockiană”: bunicul meu dinspre tată.
Relația dintre ei a fost tot timpul contondentă, cu urlete, reproșuri și furie. Fost cadru militar, om aspru și obsedat de rigoare și disciplină, bunicul și-a văzut tot timpul fiul ca fiind „insuficient”, în orice mod posibil. Nimic din ce făcea nu era „cum trebuie”. Orice realizare ar fi avut tata, pentru bunicul meu părea banală, la îndemână pentru oricine. Plecarea lui tata de lângă el a privit-o toată viață ca pe o trădare, ceea ce pentru tata, sunt convins, a fost un subiect de jubilație.
Relația părinților mei cu locul lor natal ne-a fost transmisă, pe diverse căi, și nouă, copiilor. Așa încât, cel puțin pentru tata, scenariul ca vreunul dintre noi să se ducă la studii în „mizeria aia de oraș” era de neconceput. Când le-am dat vestea că vreau să mă duc la București, în martie 1998, s-a așternut o liniște gravă, minute bune. Lui tata nici nu-i venea să creadă ce aude. Mama m-a întrebat doar dacă sunt „sigur-sigur”. „Da”, i-am zis, „sunt sigur”. N-a mai zis nimic.
Și mai rău a fost când le-am pomenit facultatea pe care voiam să o urmez. „Ce e asta? Există așa ceva?”, m-a întrebat tata, de parcă auzea pentru prima oară în viață cuvântul „filosofie”. Și-ar fi dorit să fiu ca el, inginer. Când a văzut că sunt la un pas de corigență la matematică, an de an, și-a dat seama că visul lui are șanse mici de reușită. Dar spera măcar să fie un Drept, ceva din care să fac bani, „să nu ajung să mănânc din rigole”.
Mama a dat împăcată din cap. Mi-a zis doar: „Bine, dacă asta vrei tu…”. Însă pentru tata era prea mult. După ce că alesesem Bucureștiul, mă mai duceam și la Filosofie. A dat vina mai întâi pe „pletoșii ăia cu care stai”, adică prietenii mei (deși unul singur avea părul lung). Apoi pe mine direct, că sunt adolescent și că mă cred buricul pământului și mai deștept ca ei, ceea ce era parțial adevărat, dar nu de asta voiam Facultatea de Filosofie.
După această conversație n-am mai pomenit despre subiect. De fiecare dată când mai vorbea despre asta cu câte un prieten sau coleg de la muncă, tata le spunea dezamăgit că „vreau Bucureștiul”. Despre facultatea în sine nici nu pomenea, de parcă n-ar fi existat, sau era un subiect prea rușinos ca să poată fi articulat în public.
Cu o săptămână înainte de examen, tata m-a surprins în timp ce vorbeam cu mama despre ce tren să iau spre București și unde să stau în noaptea dintre cele două examene. S-a oprit în dreptul nostru, și m-a privit de sus, în timp ce stăteam la masa din bucătărie. „Nu iei niciun tren. Te duc și te aduc eu”, mi-a zis.
O oră și jumătate și un întreg album AC/DC mai târziu, am oprit pentru prima oară. Era aproape 7.00 dimineața. Afară se luminase. Lui tata i se făcuse foame și a decis să mănânce micul dejun la un restaurant de tiriști, undeva în apropierea Ploieștiului, la Paralela 45.
Până la urmă a mâncat o ciorbă, trei ochiuri cu cârnați și o salată de vară mare. Eu am băut Cola, în sunetul mașinilor care vâjâiau pe drumul național de lângă noi, și sub privirea lui dezaprobatoare. „Căcatul ăla o să-ți roadă stomacul”, mi-a zis. Ani mai târziu, i-am dat dreptate.
Starea lui de spirit se schimbase simțitor imediat ce trecusem de Brașov. Chiar și ca ardelean adoptat, tata preluase câteva dintre principiile de viață fundamentale ale zonei. Unul dintre acestea e că dincolo de Brașov încep „miticii”: mizeria, zgomotul, haosul. În ultima oră, tata devenise mult mai agitat și nemulțumit. Înjura fiecare șofer care se băga în depășire. „Uite-l, uite-l!”, răcnea de la volan, „îl caută moartea p’aici!”, deși nu mi se părea că vreunul dintre aceștia conducea diferit față de un omolog ardelean.
În general, odată trecuți munții, totul era mai rău. Mâncarea era proastă și n-avea gust (deși terminase tot din farfurie), totul era mai scump și, bomboana de pe colivă, căldura de afară: de când coborâse din mașină ca să mănânce, tata era lac, de parcă tocmai ieșise de sub duș.
Critica societății de la sud de Carpați a atins apogeul odată cu intrarea în București. Dintr-un șofer calm și exuberant, tata a devenit un fel de începător aflat pentru prima dată la volan. Mâinile i s-au strâns pe volan ca pe un colac de salvare într-o mare agitată. Corpul era perfect comprimat, ca un arc strâns. Oprise chiar și muzica din casetofon, „ca să audă mai bine”, deși era neclar ce era de auzit, în afară de motoarele altor mașini.
În puținele momente de semi-relaxare, când stătea la câte un semafor, privea cu dezgust la clădirile scăldate în soarele puternic de iulie. Nici măcar nu mai înjura, se mulțumea doar să pufăie la fiecare câteva secunde, de parcă ziua aceea era doar o lungă secvență de observații tragice.
Într-un final, după aproape o jumătate de oră de survolat zona, a găsit un loc de parcare în spatele Facultății de Drept (unde se afla pe atunci și Facultatea de Filosofie). Am ieșit din mașină grăbit. Se făcuse târziu. „Stai așa!”, a strigat în urma mea. M-am oprit. L-am privit venind spre mine, lac de transpirație. Cămașa îi ieșise din pantaloni și părea și mai mare decât era. „Vezi ce faci acolo”. Am aprobat din cap și am plecat.
După terminarea examenului am mai stat o jumătate de oră în spatele clădirii, alături de câțiva colegi. Oficial, ne verificam, fiecare ce a făcut la examen. Neoficial, fumam țigară de la țigară. Când m-am întors către mașină, l-am găsit în fața clădirii, citind inscripția cu „Facultatea de Drept”. Părea că stătea acolo de ceva vreme, de parcă pe acea inscripție nu erau doar trei cuvinte, ci un întreg roman. M-a privit scurt. „Gata? Ai terminat?”. N-a mai așteptat răspunsul și a luat-o spre mașină.
Am pornit spre Ploiești, spre casa părinților lui, unde urma să dormim, pentru a reveni la București a doua zi, pentru ultimul examen. Pe drum m-a întrebat doar la ce a fost examenul ăsta. „Logică”, i-am zis. S-a întors spre mine, uimit. „Logică? Cum adică? Se dă examen la asta?”. Apoi a întors privirea spre drum, încă șocat că așa ceva există ca disciplină de examen.
Pe drum spre Ploiești am zis să-mi încerc norocul. „Pot să bag și eu un album care-mi place?”. „Bagă”, mi-a zis fără chef, în timp ce fuma. Am scos din geantă walkman-ul în care se afla singura casetă pe care o adusesem cu mine. N-avea copertă, erau scrise cu pixul pe o foaie albă autorul și numele albumului: Brian Eno, „Another Green World”. I-am dat Play și am dat puțin mai tare.
În boxe s-a auzit „Sky Saw”, prima piesă, cu sunetul ei abraziv, straniu și industrial. Apoi, rând pe rând, au intrat basul și tobele. Priveam în jur, la câmpia dezolantă dintre București și Ploiești, iar acele acorduri, ieșite din boxele unui Cielo roșu, păreau să se împrăștie în nimicul din jur, ca un fel de lumină magică pe care doar eu o vedeam. Am închis ochii câteva secunde.
Când i-am deschis din nou, l-am privit pe tata, la volan. Voiam să văd cum reacționează la acea muzică stranie, complet diferită față de ce asculta el de obicei. Cred că, în secret, îmi doream să-l fac părtaș la acea bucurie pe care o simțeam atunci. La senzația unui fel de libertate, a unei pierderi de sine în ceva atât de abstract. Voiam să-l văd zâmbind la ceva doar al meu.
Mi-a luat ceva mai mult de o secundă ca să aflu răspunsul. „Ce dracu’ e căcatul ăsta?”, a zis tata.
Persoana care scrisese de mână coperta acelei casete era un maghiar din grupul extins de oameni cu care ieșeam la bere pe atunci în Târgu-Mureș. Nu i-am știut niciodată numele adevărat, doar porecla: Junkie (pe care prietenii lui maghiari îl pronunțau „Gionchi”, cu accent pe prima silabă). Eu și cu Junkie n-am fost niciodată prieteni, în adevăratul sens al cuvântului, deși mi-aș fi dorit.
Țin minte cum am auzit prima oară despre el. Un prieten comun, tot maghiar, ne-a spus că Junkie ascultase două săptămâni încontinuu „OK Computer”, albumul Radiohead care tocmai apăruse. La finalul acelei perioade, își tapetase toată camera cu timbre de la pachetele de țigări, fiecare centimetru de perete, și se închisese în casă pe ceea ce proclamase a fi „o perioadă nederminată”. A durat vreo trei săptămâni până a ieșit din nou la bere. Era mai tras la față și slab. „Extraordinar album!”, s-a mulțumit să spună.
Junkie asculta multă muzică, lucruri care, în general, ajungeau rar spre deloc în grupul meu de români. Era în plină explozie „grunge”-ul și toată lumea din jur asculta Nirvana, Soundgarden, Pearl Jam sau Smashing Pumpkins. Junkie era mare fan Frank Zappa și Captain Beefheart și de la el am primit primul album jazz din viața mea, un Ornette Coleman.
Se ducea des la Budapesta, de unde venea cu zeci de casete, muzică care nu exista în Mureș. Când mi-a dat să ascult albumul lui Brian Eno, mi-a zis doar „Tu ai grijă de caseta, bazmeg!”, în româna lui imperfectă. Câteva zile mai târziu, l-am implorat să-mi facă o copie. Avea cel mai performant casetofon dintre toți oamenii pe care-i știam. De atunci, „Another Green World” a devenit o parte din viața mea.
Abia împlinisem 18 ani când am ascultat pentru prima dată albumul și ce-mi aduc perfect aminte de atunci este senzația pe care mi-a lăsat-o: un fel de stranietate pe care nu reușeam să o apuc. Nu legată de conținutul muzical propriu-zis, deși nu mai ascultasem până atunci nimic care să sune așa, ci de starea în care te lăsa proiectat. Un fel de frumusețe copleșitoare, dar pur artificială. Ca și cum te-ai pierde în peisajul unei grădini de flori din plastic.
De-a lungul a 41 de minute, Eno înșiră mici bucăți instrumentale, de multe ori idei pure, nici măcar dezvoltate complet, cu piese în care simțul său melodic, „pop” să-i zicem, te cucerește. Pare o colecție ciudată de fotografii: Polaroide arse, poze de familie, peisaje răvășitoare sau spații complet goale care construiesc în tine o senzație de vertij și confuzie.
O mare parte din acest construct fără logică tradițională are legătură, cred, cu perioada din viața lui Eno în care albumul a fost înregistrat. Se întâmpla în 1975, la doi ani după ce părăsise Roxy Music și scosese două albume solo, ambele în zona „art rock”, primite călduț de critică și public.
Pentru „Another Green World”, Eno a intrat în studio fără vreo idee, dar având în geantă cea mai recentă creație a sa: „Oblique Strategies”, un număr de 113 cărți de joc concepute pentru a stimula procesul de creație. Create alături de prietenul său, pictorul Peter Schimdt, cărțile aveau câte o propoziție înscrisă pe fiecare dintre ele. Aceste mesaje conțineau câte o constrângere menită să forțeze artistul să iasă din zona de blocaj creativ, încurajând ceea ce în psihologie se numește „lateral thinking”.
Cărțile erau amestecate ca înaintea unui joc normal, apoi erau extrase, pe rând, urmărindu-se procesele descrise, până când dificultatea creativă era considerată a fi depășită. Mesajele în sine, înscrise pe cărți, sunt fie criptice, fie foarte directe, amuzante sau pur și simplu absurde, de neînțeles, la granița cu un proces similar celui folosit de dadaiști.
„Repetition is a form of change”
„The most important thing is the thing most easily forgotten”
„Smell my finger”
„Make an exhaustive list of everything you might do and do the last thing on the list”
„A line has two sides. So does a goose. But not a banjo. Discuss”
„Emphasize differences”
„Be dirty”
„Listen to jazz. Stupid, right?”
„Go to an extreme, move back to a more comfortable place”
„Walk away. Keep walking. Farther. I can still see you”
Muzica apărută în urma aplicării acestor principii se mișcă, la fel ca și imaginile descrise, între extreme. Basul din „Over Fire Island” este calm, dar și amenințător, ca lava care bolborosește într-un vulcan care poate erupe oricând. „Another Green World” pare un studiu pe patru note de chitară, proiectate în spațiu printr-un reverb care crește gradual. Chitara din „St. Elmo’s Fire” pare un fel de jucărie pentru copii: notele zburdă în viteză dintr-o boxă în alta, ca niște sarcini electrice scăpate de sub control. Iar „The Big Ship”, centrul de rezistență al albumului, o piesă construită pe trei acorduri, crește gradual prin repetiție, acumulând de fiecare dată noi detalii, teme și contramelodii.
Nu există sunet netratat de Eno pe „Another Green World”. Niciun instrument nu este lăsat să sune natural, ci distorsionat, redus, amplificat sau, pur și simplu, transformat în cu totul altceva. Pare un produs ieșit din laboratorul unui om de știință pentru care miza nu este descoperirea în sine, ci un fel de curiozitate copilărească. Rezultatul final este ceva între. Nici art rock, nici muzică ambientală, nici pop, ci o zonă improbabilă de intersecție. În cuvintele criticului Robert Christgau: „echivalentul muzical al unui parc pe Lună - ești una cu natura, dar în condiții de gravitație artificială”.
Ani buni, „Another Green World” a fost o adevărată obsesie pentru mine. Mult timp am crezut că tocmai acest caracter artificial este ceea ce mă seduce la album. Mă plimbam zile în șir prin Târgu-Mureș, la acel moment un oraș umed, foarte poluat și extrem de deprimant și mi se părea că, ascultând albumul, este pentru prima oară când pot găsi o formă de frumusețe la ceea ce vedeam în jur. La fel am făcut și când m-am mutat în București, un oraș care mi se părea incredibil de opresiv.
Pe măsură ce au trecut anii însă, această artificialitate a dispărut. Cândva, deși nu mai pot localiza momentul exact în timp, m-am surprins ascultând albumul doar sedus și emoționat de frumusețea sa stranie și pură. Ani la rândul l-am ascultat singur, cu prieteni, pe stradă, în mașină, în metrou, de ziua mea, în momente în care mă simțeam trist, singur, calm sau pierdut.
Este albumul pe care, vreme de doi ani, mi-am pus la culcare băiatul, când era foarte mic. N-am căutat să văd dacă există vreun studiu care recomandă „Another Green World” în liniștirea sugarilor, dar nu m-ar mira să fie. O mare parte din identitatea albumului ține de caracterul lui hipnotic, ca un loop continuu care se transformă șerpuind în jurul tău, ca un fel de calitate lichidă. Modul în care Eno a făcut secvențarea pieselor duce cu gândul mai mult la un somn în natură, într-o zi de vară. Acea senzație de amorțeală, în care deschizi ochii, toropit, cu senzația că ai auzit ceva, doar pentru a ațipi din nou, câteva secunde mai târziu. Te pierzi în el, incapabil să-l oprești până nu se epuizează de la sine.
De fapt, e posibil să mă înșel, dar singura dată când nu am ascultat tot albumul, de la un capăt la celălalt, a fost în acea zi de iulie 1998, în drum spre Ploiești, alături de tatăl meu. Undeva pe la jumătate (se auzea piesa „Sombre Reptiles”, asta îmi amintesc perfect), tata s-a aplecat și a oprit casetofonul mașinii. A zis doar: „Nu pot asculta așa ceva. Mă ia somnul la volan”.
Când am ajuns la Ploiești, bunica ne aștepta cu masa pusă. Am ieșit în curte, lângă un nuc, unde bunicul construise un fel de chioșc de lemn. Bărbații s-au pus pe băut bere imediat, și mi-am dat seama ce urma să se întâmple în curând. Pe la a treia bere, deja începuseră să vorbească despre politică. (Bunicul meu a fost toată viața un comunist înrăit, mare admirator al lui Ion Iliescu, în timp ce tata nu avea o doctrină politică clară, dar îl ura cu pasiune pe Iliescu).
M-am învârtit prin curte o vreme, după care am intrat în casă unde am vorbit cu bunica, încercând să-i răspund la fiecare dintre zecile de întrebări pe care mi le punea când ne revedeam după mult timp. Când am ieșit din nou afară, tata urla la bunică-miu. „Ce tot o ții domne cu Câmpina aia? De 30 de ani tot asta zici!”. „Ia, gura!”, a ridicat vocea bunicul, cu tonul cuiva care strigă la un câine ca să se oprească din lătrat. Tata s-a ridicat de la masă. Fierbea de nervi și de frustrare. Era roșu la față și transpirația curgea pe el. Și-a aprins o țigară și s-a dus în grădina din spatele casei, să se calmeze.
Eu m-am așezat lângă bunicul. S-a uitat la mine și mi-a zâmbit, dar se vedea că și el este încă furios. Minute bune n-a zis nimeni nimic. Bunica a venit lângă noi, cu o tavă pe care se aflau niște căni mici de cafea și trei farfurioare cu dulceață de cireșe. „Și ce ieși tu de acolo de la Filosofie, Dănuțule?”, m-a întrebat cu blândețe. N-am zis nimic. Habar n-aveam. „Poate iese popă, ca taică-tu”, a zis bunicul, fără să se uite la ea. Bunica nu a părut să prindă ironia, dacă chiar a existat așa ceva în acel moment. „Da, păi e cu sufletul, nu?”, a spus ea, încet, mai mult pentru sine. „Auzi, dar pletoși, d’ăștia cu bărbi aveți acolo la Filosofie la voi?”, m-a întrebat bunicul. „S-a umplut țara de ei. Am văzut și la noi aici, în centru, la Hale”.
L-am văzut cu coada ochiului pe tata revenind la masă. S-a așezat și și-a mai desfăcut o bere. El și bunicul meu evitau să se privească. „Trebuia să fi rămas tu acolo la tine, la Cluj. Ce să tot bați atâta drum? Îl aveai pe taică-tu, pe maică-ta, altfel te descurcai”, a zis bunicul. Părea să vorbească cu sticla de bere din față, nu cu mine. „Da’ lasă-l, domne, să se ducă unde vrea el. E major și vaccinat”, a scrâșnit printre dinți tata. Și-a aprins o țigară și a tras cu furie din ea. „Păi da, că tu știi cel mai bine cum e…”, a mormăit bunicul. Tata i-a aruncat o privire scurtă. „Adică cum?”. „E, zic și eu așa, vorbe…”, a spus bunicul, bătând cu unghia în paharul plin cu bere.
Tata a lăsat ochii în jos, pe masă. Părea cumva epuizat, stors. Când a deschis gura, tonul vocii era unul straniu, pe care nu-l mai auzisem până atunci, ca de copil amărât. „Auzi, mă, tată”, i-a spus bunicului. „De ce vorbești tu așa cu oamenii? Chiar nu-ți convine nimic? Adică, n-ai și tu ceva bun de zis niciodată? Orice, o vorbă acolo…”. Bunicul n-a mai zis nimic.
„Hai, gata, să nu ne certăm”, a intervenit bunica împăciuitoare. „Hai, Dănuțule, lasă-i pe ăștia că au băut. Zi-mi ceva din ce faceți voi acolo, la Filosofie”. M-am gândit secunde bune ce să-i zic. Parcă nu venea nimic și, oricum, părea ultimul lucru despre care voiam să vorbesc atunci. Într-un final, am început să vorbesc despre Albert Camus, pe care, ca orice adolescent care visează să ardă lumea, îl apreciam pe atunci. Am început lent, abia legam ideile. Dar treptat, mi-am dat seama că voiam să vorbesc despre asta. Că aveam nevoie să mă asculte cineva.
I-am zis de absurdul existenței, de conceptul de „revoltă”, despre nihilism și negarea noțiunii de suicid. Nu-mi dau seama cum au ajuns toate lucrurile astea la ea, fiică de preot. Mă asculta în tăcere, dând ușor din cap din când în când. Bunicul meu a privit în tot timpul în jos, de parcă văzuse o pată pe fața de masă.
Din colțul lui, tata se uita la mine fix. Părea cumva hipnotizat, de parcă nu eram eu, fiul lui, vorbind acolo, ci o altă persoană. Uitase și să mai tragă din țigara aprinsă, care ardea singură, uitată între degete. Când am terminat, i-am văzut ochii. Erau umezi. Am înghițit în gol.
Am adormit greu, lac de la cădura din casă. Din camera de lângă, îl auzeam pe tata foindu-se în pat. A doua zi, am plecat la 7.00 dimineața. Tata părea că vrea să fugă de acolo, să se facă nevăzut. Ne-am urcat în mașină fără ca măcar să apuc să-mi iau la revedere de la bunicul, care era prin grădină. A apărut fix când tata să pregătea să demareze. A venit în dreptul geamului meu și-mi făcea semne disperate să-l cobor, ca să-mi poată spune ceva. „Nu se deschide! E stricată macaraua!”, răcnea tata de lângă mine. Bunicul a dat din mână cu lehamite. „Baftă!”, i-am putut citi pe buze și mi-a zâmbit. I-am făcut cu mâna și am plecat.
În prima parte a drumului spre București, tata n-a zis nimic. A deschis gura abia pe la jumătate. „Bagă și tu caseta aia a ta”. M-am întors cu privirea către el. „Nu ziceai că-ți place?”. Am dat din cap ușor și am dat Play albumului. A început fix de unde rămăsese cu o zi înainte, de la „Sombre Reptiles”. Tata a ascultat restul albumului fără vreo reacție, doar fumând și privind la drumul din față. Când s-a auzit banda casetei oprindu-se în aparat, s-a făcut liniște în mașină, secunde bune. Părea că nu mai e absolut nimic de zis. „Bagă-l iară, de la început”, a spus tata.
Două săptămâni mai târziu, l-am văzut pe tata pe balconul apartamentului nostru din Târgu-Mureș. Mă întorceam de la o întâlnire cu un prieten. Tata era într-un maiou alb. Fuma, cu un zâmbet enorm care-i ocupa toată fața. „A sunat unchi-tu de la București! S-au dat rezultatele! Ai intrat!”. I-am zâmbit fericit. Îmi tremurau picioarele.
L-am găsit pe tata în sufragerie. Masa mare, pe care ai mei o foloseau la ocazii, fusese desfăcută. Era plină cu sticle de bere, deși nu părea să mai fie vreun invitat așteptat. Tata a desfăcut pachetul de Marlboro și mi-a oferit o țigară. „Hai, de acu poți să fumezi cu mine”. Am ezitat câteva secunde, după care am scos o țigară afară și mi-am aprins-o. Am tras puternic din ea și am expirat lent fumul în cameră. De vizavi, tata mă privea mândru. Nu știu de ce, dacă era pentru că intrasem la facultate, sau că fumam cu el.
„Pune-ți și o bere. Gata, ești student!”, mi-a mai zis. Mi-am turnat într-un pahar. Am dat noroc și am băut împreună. Era rece, a alunecat imediat. Mi-am aprins o altă țigară. Simțeam cumva că plutesc. De la un metru de mine, tata îmi zâmbea. Nu era zâmbetul lui de zi cu zi, ci un altul, pe care-l văzusem foarte rar până atunci.
Am simțit cum inima mi se micșorează în piept. Apoi cum întreg corpul devine mic, tot mai mic, de parcă și-ar fi dorit să dispară de acolo. Știam exact ce urmează să-mi spună.
„Dănuțule”, mi-a zis tata, „tu știi cât de mult te iubesc eu pe tine?”.
