Scriitorul Mihai Radu continuă seria de jurnale imaginate ale unor personaje celebre în vreme de pandemie. După Patriarhul Daniel, Nuțu Cămătaru, Maria Grapini și Elena Udrea, acum e rândul lui Klaus Iohannis. 

*

Ora 1 noaptea

N-am mai rezistat, trebuia s-o văd. Of, iubita mea pierdută! Am luat doi sepepiști de încredere, ne-am urcat în mașină și am gonit spre Sibiu. N-am avut liniște tot drumul. O știam singură și goală în acel oraș medieval care mereu mi-a stârnit imaginația. Mă aștepta, era acolo unde o știam, pe Strada Nicolae Bălcescu la nr. 29. Am coborât din mașină, am privit-o, i-am băgat mâna în tufișurile de la intrare. Nu-mi place, sunt prea mari, noul proprietar nu are grijă de ea. Simt că deși un act judecătoresc ne-a despărțit, vom fi din nou împreună cândva. Simt, simt în adâncul sufletului meu, că această casă va mai produce chirie pentru mine. Dumnezeule, cât pot să țin la ea! Iat-o, maiestuoasă, în noaptea adâncă și tăcută, cu ferestrele ei melancolice... Asta și-n lumea de apoi tot îți aduce o mie de euro pe lună.

Ora 10
M-a trezit Carmen cu micul dejun la pat. Am privit-o îndelung și i-am zis: 
- Carmencita, lasă tava cu mâncare acolo, că am chef de niște acțiune în dimineața asta!
Carmen a înțeles imediat despre ce e vorba. A lăsat tava pe masă și s-a apropiat cu mișcări de felină. 
- Și eu am chef de acțiune, mi-a șoptit. 
Apoi s-a aruncat în pat peste mine bucuroasă, a luat telecomanda și ne-am uitat la Alien vs. Predator.

Ora 11
Întâlnire la Cotroceni cu membrii Comisiei de criză. Încă sunt supărat pe Vela pe treaba cu acordul pe care l-a semnat în ascuns cu Patriarhul Daniel. Când mă uit la el, mă încrunt. Mă rog, scot și limba, dar nu știu dacă-și dă seama, că am mască.

Ora 12
Au sunat după mine. Mă așteptam. Vor vrea să mă adresez din nou poporului. Din nou, a mia oară, a milioana oară. N-am vorbit cu nimeni atât de  mult cât am vorbit cu poporul român. Și nici nu e vreun popor după care să mă dau în vânt.

Ora 13:30
Le-am zis consilierilor că este exclus să mai fac vreo declarație către țară și azi. După multe rugăminți fără succes, l-am auzit pe unul dintre ei vorbind la telefon:
- Haideți, doamna Carmen, vă rugăm, veniți până în birou... Da, iar s-a pus în fund pe jos și se leagănă!

Ora 13:55
Urmează declarația de presă. 

Ora 15
Iau masa împreună cu consilierii mei. Le explic pas cu pas noile îmbinări de lemn pe care le pregătesc cei de la Hornbach pentru toamnă. Nu-mi vine să cred cât de repede mănâncă tinerii din ziua de azi. În 10 minute erau în picioare, se scuzau că au de muncă. Le-am și zis: Vă veți îmbolnăvi la stomac!

Ora 17
Vine logopedul. Nu-și poate stăpâni mirarea văzând că pot pronunța corect „milioane”, dar nu și „perioadă”. 
Nu știu de ce, văzându-l cum repetă, „milioane”, „milioane”, mă simt obligat să bag poezia aia cu „am făcut averea din meditații.” Deși nu-mi place. Pentru că mie nu-mi place poezia, am formație de om de știință. 

Ora 18
Am video-conferință cu ceilalți șefi de stat sau de guvern din Uniunea Europeană. Se discută multe, situația e complexă și necesită măsuri complexe... Mă amuză gândul că nimeni nu bănuiește că pe sub pantaloni am slipii cu Daffy Duck. 

Ora 19
Simt că nu are nici un efect să le tot repet oamenilor, zi de zi, să stea în casă. Le-am sugerat consilierilor, pentru a fi mai convingător, să apar în declarația de presă alături de câteva cadavre și să le spun clar oamenilor: „Vreți să ajungeți ca ei? Ăă, vreți,vreți? Ei sunt cei care nu au stat în casă.” S-au speriat consilierii, însă i-am liniștit: „Hei, le-am zis, nu trebuie să fie cadavrele unor morți de Covid!” Percep reticență din partea lor.

Ora 19:30
Totuși, câtă durere în lume, câtă jale, ți se rupe inima. Cât de greșit este să te atașezi de oameni. 

Ora 20
Dă-o dracu´, nu se mai poate așa, toți vin și întreabă tot felul de lucruri, este a treia săptămână la rând când e trecut de ora 20 și eu nici măcar nu sunt în pat. Mă gândesc tot mai serios să încep să tușesc și să mă internez undeva pentru analize. 

Ora 21 
Sunt prea nervos ca să mai adorm. Probabil voi face o seară albă.