Timp de câteva zile, la Cluj, când toată lumea schimba impresii despre filmele vizionate la TIFF (duritatea ultimei jumătăți de oră din filmul iranian de trei ore din competiție, Bătrânul burlac, pumnul în piept care a fost Alice on & off sau re/descoperirea lui Daniele Luchetti în retrospectiva 3x3), un titlu era pe buzele tuturor, ca un soi de crush colectiv de festival, confirmat ulterior și la Gala Premiilor.
Kix este documentarul câștigător din secțiunea „What's Up, Doc?” a Transilvania International Film Festival, ediția 23. Filmul, regizat de Dávid Mikulán și Bálint Révész, urmărește peste un deceniu din maturizarea lui Sanyi, copil sălbatic pe străzile unui cartier sărac din Budapesta, prin adolescența plină de teribilisme și până la un accident tragic ce îi grăbește maturizarea.
Dávid Mikulán este un artist maghiar care, de la 12 ani, fotografiază și filmează oamenii de pe străzile Budapestei de pe skateboard. În 2011, a cunoscut doi băieței din cartierul lui, Victor și Sanyi, fascinați de skating, cu care s-a împrietenit și pe care a început să-i filmeze în aventurile, jocurile și năzdrăvăniile la limita golăniei. Este și anul când Viktor Orbán vine la putere. Deja student la Facultatea de Arte din Budapesta, Dávid a rămas alături de familia celor doi, înghesuită într-un apartament de nici treizeci de metri pătrați, pentru următorul deceniu. Sanyi, cel mai mic dintre frați, avea 8 ani când s-au cunoscut.
Bálint Révész este regizor și producător de film, fondatorul casei de producție Gallivant Film. În 2017, după ce a văzut o variantă scurtă a materialului filmat de Dávid l-a contact imediat pe acesta și a devenit producătorul proiectului. După venirea lui și obținerea mai multor finanțări, au mai filmat familia și pe Sanyi încă șase ani, până când acesta a împlinit 21.
Kix funcționează ca un manifesto împotriva gentrificării din documentarele recente, pe o formulă hibridă mai aproape de video art în prima parte, când Dávid pur și simplu documenta, fără un țel artistic în minte, și evoluează spre o formulă mai așezată odată cu etapele maturizării protagonistului. Amestecul dintre observațional pur și interacțiunea activă dintre documentariști și subiecți, vulnerabilitatea fățișă a celor filmați și a celor din spatele camerei de filmat dau dinamica și ritmul atât de autentice ale filmului, explorând indirect dilemele din centrul oricărui documentar de acest fel: cât de obiectivă e observația?
Pe 23 ianuarie 2019, căminul colegiului Ráday ia foc. Studenții sunt evacuați, dar un bărbat de 47 de ani moare în incendiu. Sanyi și alți doi prieteni sunt puși sub acuzare, recunoscând că au dat foc „din joacă” unei saltele aflate la intrarea în cămin. Verdictul final al procesului se va da anul acesta, în octombrie, cu o lună înainte de premiera documentarului în Ungaria.
Regizorul Bálint Révész a fost prezent la premiera filmului în cadrul TIFF 2024 și am stat de vorbă despre procesul de documentare a vieții unui băiat pe care instituțiile Ungariei lui Viktor Orbán l-au abandonat, despre responsabilitate colectivă și despre raportul dintre destin și voință.
Scena9: Ce s-a schimbat în procesul de documentare după ce ai venit ca producător alături de Dávid?
Bálint Révész: Am mers la facultate la expoziția lucrările de licență din 2017 și am văzut o versiune scurtă a documentarului lui Dávid; aproape am căzut de pe scaun, mi se părea extraordinar, simțeam că era ceva mai mult acolo. L-am sunat pe Dávid, luând numărul de la un prieten comun, la nici 20 de minute după vizionare. A acceptat să lucrăm împreună și mi-a luat cam jumătate de an să obțin prima finanțare. Sanyi avea 15 ani, era cu doi ani înainte de incendiere. A durat luat aproape un an să cunosc familia, dar am venit pe încrederea deja construită de Dávid. De când am intrat în proiect, două lucruri s-au schimbat. În primul rând, le-am comunicat direct că acesta va fi un film de cinema. Declarativ, lor nu le păsa sau cel puțin nu ne-o arătau.
În al doilea rând, dinamica dintre Sanyi și Dávid, bazată primordial pe jocuri și experimente, pe simplitatea și căldura timpului petrecut între doi prieteni a căpătat un nou aspect, anume că am început să ne implicăm, să îi ajutăm. Le-am renovat casa când serviciile sociale amenințau că le iau copiii din cauza condițiilor precare, l-am luat pe Sany în vacanțe, l-am mai ajutat cu școala, am ajuns confidenții mamei lui, Moni, petreceam timp cu fata cea mică, Timi.
Prezența mea i-a dat lui Dávid încredere că putem să ne concentrăm și pe familie acum că Sanyi era tot mai distant de căminul lor și, implicit, și de noi. Erau zile întregi când nu dădea pe acasă, nici noi nu îl vedeam, și atunci petreceam timp cu Moni, Timi și bunica.
Cum ați hotărât când să opriți camera de filmat?
De când s-a întâmplat tragicul eveniment și Sanyi a fost pus sub acuzare, am fost absolut sigur că nu trebuie să așteptăm verdictul. Nu voiam ca procesul să devină punctul focal al poveștii, să o înghită. Nu voiam ca fapta aceea să fie concluzia vieții lui pe ecran. De asta am decis să așteptăm acel moment când Sany își va da seama intelectual, spiritual sau metafizic ce s-a întâmplat, de fapt, când va conștientiza exact ce a făcut. Ăla a fost momentul când Sanyi s-a mutat de acasă, și-a întemeiat propria familie, și-a luat o slujbă stabilă. Povestea lui e, dincolo de fapta comisă, una de succes, un băiat care și-a depășit mediul, care iese din nenorocire. Indiferent dacă va face sau nu pușcărie.
La ce reacții te aștepți odată ce filmul intră în cinemaurile din Ungaria?
E un film pe care poți să-l înțelegi greșit dacă asta îți propui. E destul de ambivalent, fără să te direcționeze într-o anume direcție. Am considerat că nu putem arăta cu degetul decât spre noi înșine. De aceea am dus povestea spre responsabilitatea colectivă față oameni ca Sanyi sau alții cu contexte socio-economice similare. E riscant din punctul ăsta de vedere, dar așa trebuia făcut. Mă aștept să existe reacții negative pentru că am fi făcut eroul poveștii un personaj negativ. Incendiul de la cămin a fost intens mediatizat în Ungaria, iar verdictul procesului se dă în octombrie, deci iar va fi peste tot la știri. E o perioadă foarte încărcată de discuții despre serviciile sociale, mai ales după ce, recent, președintele a grațiat un tip care a încercat să intimideze victimele unor abuzuri sexuale din cămine de stat. Societatea civilă a ieșit imediat în stradă, au fost cele mai mari proteste de când a venit Orbán la putere. Așa că se lucrează la o legislație nouă pentru serviciile sociale, care se votează în această toamnă. În acest context se lansează și filmul nostru.
Când vine vorba de distribuția de film în Ungaria există majoritar distribuitori de filme comerciale, poate 10-20 de jucători mari, dintre care șase sau opt preiau și filme de artă. În general, distribuitorii supraviețuiesc cu fonduri europene sau de la stat, care, la unele filme, sunt acordate automat. Un procent minuscul vine din vânzarea de bilete.
Bálint Révész a început să lucreze ca producător în 2010, după ce a terminat facultatea de film în Marea Britanie; inițial a făcut de toate, videoclipuri muzicale, scurtmetraje. După primul meu lungmetraj, Granny Project, a rămas în zona de producție de filme documentare. Toate filmele mele au o misiune politică. A fondat o mică agenție de distribuție independentă de filme, Kontra, pentru filme fără sprijin de stat, și Kulturlink, o fundație inter-culturală care face campanii sociale. Aleg unul-două filme pe an, dar se străduiesc să facă gălăgie în jurul lor, să antreneze presa, să facă proiecții în spații alternative, evenimente interdisciplinare.
„Filmele de artă fac, în general, undeva între 2-8.000 de spectatori. Cele care fac mai mult au sprijin de la stat, afișe peste tot, campanii de imagine imense. Un film de artă fără finanțare dispune de cel mult 10.000 de euro pentru toată comunicarea, adică aproape nimic. Și vorbim de o țară de 30 de milioane de oameni, deci fără campanii și evenimente alternative de promovare, aceste filme nu ajung la oameni. Dar există public pentru proiecte curajoase, dovadă e The Hungarian Playbook, despre „orbanizarea” presei și a televiziunilor prin intimidare și corupție, lansat pe o platformă alternativă și la festivaluri chiar după alegerile din 2022, care a fost văzut de aproape un milion de oameni în doar șase zile. Documentarele au o parte de o vitalizare majoră în Ungaria de când s-au înființat două programe universitare de studii dedicate documentarelor, acum 10-15 ani. Așa se face, de exemplu, că am avut primul documentar premiat la Sundance, A woman captured, în 2018, și al doilea din competiție anul acesta, Agent of happiness.”
Familia lui Sanyi este într-o situație extrem de grea financiar, înghesuiți în 30 de metri pătrați, mama care are trei slujbe, tatăl alcoolic, băieți greu de ținut sub control; copiii care își găsesc alinarea în teribilism, pe care nu are cine să îi învețe că există și alt mod de a trăi. Nu vedem nicio rețea de sprijin în jurul lor. Cum sunt politicile de stat pentru persoane vulnerabile în Ungaria?
Persoanele fără adăpost reprezintă o reală problemă etică în Ungaria. A existat o lege conform căreia nu aveau voie să stea pe străzi. Legea a fost retrasă la un moment dat, apoi din 2018, a fost reintrodusă. Asta le dă autorităților dreptul să scoată oamenii străzii din anumite zone, să-i mute mai departe, iar la trei abateri îi pot băga la închisoare. Sanyi și prietenii lui chiar vorbeau despre asta, considerau că pot abuza oamenii străzii. Așa se vede cum o lege afectează modul în care se raportează o generație întreagă la o categorie de oameni, anatagonizându-ne pe unii împotriva altora. Și nu există în paralel programe de sprijin pentru oamenii străzii, nu se face nimic constructiv, doar punitiv. E înspăimântător cum ne raportăm la persoanele vulnerabile de lângă noi. Distanța dintre așa-zisa clasa de mijloc și oamenii la limita subzistenței se micșorează pe zi ce trece. În ultimii trei ani, pentru prima dată, cantinele sociale au început să rămână zilnic fără mâncare pentru că acum nu mai vin la ei doar oamenii străzii, vin și familii nevoiașe. Aproape o treime din societate trăiește sub pragul sărăciei. Noi am crescut într-o țară care aspira la valorile europene și liberale, Sanyi a crescut într-o țară care promovează valorile opuse. Sunt consultări publice pe orice, statul te face să ai impresia că funcționează pe un dialog social, îți creează impresia că ai un cuvânt de spus și, de fapt, slăbesc tot mai mult puterea parlamentului. Societatea civilă e privată de pârghiile necesare să ajute mai mult (vezi o lege similară cu cea din Rusia, unde ONG-urile trebuie să declare ce procent din fonduri sunt „străine”, motiv de infringement de la Comisia Europeană în 2017). Și atunci rămâne responsabilitatea individuală să fim mai atenți, mai curioși și mai săritori față de cei din jur.
În colajul cu care se deschide filmul, Dávid vorbește cu mai mulți oameni sărmani de pe străzile Budapestei. Pe doi dintre ei îi întreabă ce cred că este mai puternic, destinul sau voința individuală. Aș întoarce spre tine aceeași întrebare.
Foarte puțini oameni reușesc să iasă din mediul lor socio-economic, să schimbe modelul în care au crescut. Ori stagnează, ori ajung chiar mai jos. Nu e vorba de o singură instituție care eșuează, ci de un ecosistem de instituții care eșuează, de la școală, la famille, la serviciile sociale. Fără acestea, sunt slabe șanse să schimbi ceva tu, venind din exterior. Mediul te trage mereu înapoi. Serviciile sociale vizitează 10-20 de familii pe zi, fiecare echipă are 15-20 de minute pentru fiecare cămin; nu știu cum îi cheamă pe acești oameni, și nici ei la rândul lor nu au niciun fel de sprijin psihologic. În vizita la familia lui Sanyi, agenții intră și o umilesc din primul minut pe mamă, o stigmatizează pe cea mică pentru că e grăsuță, pe Sanyi că e prea slab. Lucrurile nu se pot schimba în câțiva ani, e nevoie de schimbări instituționale, de alte generații. Ce putem face noi este să mergem prin cartiere și, pur și simplu, să ne uităm cu adevărat la oameni, să vorbim cu ei. Să fim cu ochii și cu inimile deschise, să-i ajutăm cum putem. Asta se vede în începutul filmului, când Dávid vorbește cu oamenii străzii. Mergi prin oraș, stai pe telefon, ești pe gânduri, te uiți la peisaj, dar, din când în când, există momente mici când poți interveni, când poți renegocia distanța dintre tine și cei care ar putea avea nevoie de ajutor. Filmul asta promovează: să te raportezi viu și empatic la oamenii din jurul tău.
