Dobrivoie Kerpenisan a fotografiat în zilele Revoluției agitația din comuna sa natală, Sânpetru Mare. La aproape 30 de ani distanță, s-a întors pentru a vedea ce s-a ales de speranțele protagoniștilor de-atunci.
În acea zi din decembrie 1989, Maciea - un tânăr din comuna timișeană Sânpetru Mare - se dusese în centru să ia pâine. La un moment dat a auzit „Jos Ceaușescu!”, așa că a întrebat o femeie care-i treaba. „Și m-am dus și io. Strigam «Jos Ceaușescu!», dar habar n-am avut pentru ce, ce se-ntâmplă”. A aflat pe urmă de grozăviile de la Timișoara și zvonurile că tancurile o să ajungă acuși și la ei în sat. S-a ținut însă după ceilalți protestatari: au găurit împreună steaguri, au cules portretele lui Ceaușescu de prin școală și din sediul miliției și le-au făcut țăndări, au ținut cuvântări, au scris pe ziduri, l-au bătut pe primar.
Mărturia lui Maciea e parte din filmul documentar Rebels with a cause / Rebeli cu o cauză, realizat de cineastul Dobrivoie Kerpenisan. Dobrivoie s-a născut în Sânpetru Mare, dar a părăsit România la aproape nouă ani. În zilele Revoluției era student la Arte, venise în vizită la bunici și avea la el aparatul de fotografiat, așa că a reușit să prindă în imagini o altfel de Revoluție decât suntem obișnuiți să vedem.
Revoluția a modelat traseul artistului. În anii următori, Dobrivoie Kerpenisan s-a ocupat de felurile în care fostele state totalitare încearcă să se scuture de trecut. A făcut filme despre lucrările Comisiei de reconciliere din Africa de Sud, despre rolul mass-media în recentele Războaie Balcanice, despre tinerii luptători de rezistență în Germania Celui de-al Treilea Reich.
În România s-a întors frecvent pentru a vedea cum evoluează România post-1989. În vara lui 2018 a început să-i caute pe sătenii pe care-i fotografiase, pentru a reconstitui evenimentul de-acum 30 de ani prin ochii lor, fără a intra în marile controverse politice. Cineva îi zice că a ieșit în stradă pentru puțină libertate și-un pic de curent electric, altcineva recunoaște că Revoluția a fost o ieșire din monotonie, un fost polițist e de părere că a fost un mare haos. Într-o cameră sărăcăcioasă, spoită în roz, Maciea se recunoaște într-o fotografie și începe să plângă. La Revoluție purta căciulă, fuma, căra un steag și era tânăr. În anii ‘90 fabricile s-au închis, iar Maciea n-a avut unde să muncească, așa că într-o vreme a căutat pâine prin containere. Pentru el, cel puțin, visele de-acum 30 de ani s-au făcut praf.
De ieri, 16 decembrie, până la sfârșitul lunii ianuarie a anului viitor, expoziția foto a lui Dobrivoie Kerpenisan poate fi văzută în Timișoara, la Comenduirea Garnizoanei Timișoara. În această seară, de la ora 20.00, documentarul său, Rebels with a cause / Rebeli cu o cauză, va fi difuzat la Teatrul Maghiar de Stat din Timișoara (str. Alba Iulia, nr. 2). Atât filmul, cât și expoziția, pot fi văzute luna aceasta și la Institutul Cultural Român New York.
Ce-ți amintești despre Sânpetru Mare din primii ani de copilărie?
Numai lucrurile bune. Pentru un artist, primii ani de viață sunt cei care îi formează simțurile. Era un sat multicultural: la grădiniță aveam intrări separate pentru secția sârbească, germană și română. Dar în pauză toți copiii se jucau împreună. Vorbeam limbi diferite, dar ne puteam înțelege prin joc. Am căutat acolo lucrurile care m-au făcut.
La ce vârstă ai plecat din România?
Aveam aproape nouă ani atunci. Am plecat pe 24 decembrie 1974 și am ajuns în Köln a doua zi. Tata era refugiat politic la momentul respectiv, iar eu și mama am putut pleca din România la doi ani după el. Și, fix 15 ani mai târziu, motivul pentru care a trebuit să plecăm în Germania a fost ucis. A fost cumva simbolic.
Bunicii au rămas?
Da, tot restul familiei a rămas. Mai am în Sânpetru o mătușă, un unchi, un verișor și alte rude. Doar tatăl meu a fugit.
Cât de des te-ai întors după plecare?
Nu imediat. Tatăl meu n-a avut voie să se întoarcă, doar mama și eu. Din 1981 am început să revin pe cont propriu. Aveam deja 15 ani și mă lăsau să călătoresc singur. Atunci am început să învăț și româna, pentru că limba mea maternă era sârba. Așteptarea la vamă dura între 6 și 8 ore și din dialogurile cu ceilalți pasageri - care de multe ori erau oameni care făceau mic trafic de frontieră - am învățat limba și cultura. Aduceau țigări, cafea, ciocolată. Veneam în mod regulat vara și stăteam câte două săptămâni. Nu știu cum de în 1989 m-am întors în decembrie.
La vremea aceea, zidul Berlinului căzuse. Aveai și sentimentul că se va întâmpla ceva și în România sau a fost pur și simplu o potrivire de evenimente?
E adevărat că celelalte țări trecuseră deja prin schimbări. Cu privire la România însă nimeni nu-și putea imagina că dictatura va dispărea, pentru că nu exista vreo opoziție vizibilă care să conducă o asemenea mișcare. N-a fost scopul meu să merg acolo pentru a asista la o revoluție, nu m-am dus cu asemenea așteptări. Dar am avut norocul să intru pe 17 decembrie, cu patru ore înainte ca granița să fie închisă. Fără experiența acelei săptămâni cruciale din 1989 aș fi fost o altă persoană, un altfel de artist.
Care au fost primele semne că ceva se întâmplă și acolo?
Pe 17 decembrie. Era duminică dimineață, vorbeam cu familia, nu părea să se întâmple nimic. Dar luni a fost zi de muncă, nu era foarte frig și voiam să merg la ceilalți bunici. Ei stăteau în cealaltă parte a satului și am ieșit la strada principală. Când am ajuns în centru am văzut acolo oameni. De obicei nu vedeai atâția oameni într-un singur loc, stând de vorbă. Era și destul de tare, s-a auzit și „Jos Ceaușescu!”, „Jos comunismul!”. Pe-atunci nu era niciun semn că armata și miliția vor schimba taberele, era foarte curajos din partea oamenilor să facă așa ceva. Am rămas cu ei. Una dintre motivațiile mele pentru a face filmul a fost că, mergând după oamenii din poze, ei m-ar putea ajuta să reconstruiesc povestea. Eram într-un singur loc și fotografiam dintr-o singură perspectivă, dar erau destine diferite, oameni pe care nu-i cunoșteam. Nici ei nu mă cunoșteau pe mine, pentru că aveam 8-9 ani când am plecat. La Revoluție aveam deja 23 de ani. Poate la început se întrebau dacă sunt securist sau ceva, dar apoi s-au purtat natural cu mine. A fost emoționant să fiu acolo, să stau cu ei.
Care a fost atmosfera acolo? Simțeai printre ei frică, sau - dimpotrivă - curaj?
Actele acelea de distrugere ale portretelor din primărie sau din școală au avut un efect de domino. Peste tot se spărgea ceva, se scria ceva pe un zid. Se întâmpla spontan: fiecare își lua o responsabilitate, își punea energia în ceva. Era ca un film: o luam pe-o stradă sau alta și ceva se întâmpla, fără vreun scenariu.
Tindem să desconsiderăm sau cel puțin nu ne amintim faptul că au existat mici revoluții, legate de cele de la Timișoara sau București.
Știu că se întâmpla în multe sate din Timiș, cel puțin. Mai multă lume mi-a zis că „și la noi a fost așa, dar nu sunt fotografii”. Pe 17 decembrie deja cei din Sânpetru Mare știau - de la oamenii care făceau naveta și care ajunseseră în weekend acasă - de crimele petrecute la Timișoara. Ieșiseră pentru a-i susține pe cei din Timișoara. Nu ploua, nu ningea, nu era frig, venea Crăciunul și oamenii erau mai liberi, erau zile ideale pentru o revoluție.
Când ai plecat la Timișoara?
Cred că pe 20 decembrie. Devenise deja repetitiv ce se întâmpla în Sânpetru și eram curios ce e la Timișoara. Piața Operei era plină de oameni, nu mai văzusem atâția oameni la un loc. Nu fusesem niciodată la un concert, pe un stadion. A fost foarte emoționant. Zburau gloanțe și din cauza clădirilor înalte dintre Catedrală și Operă se crea ecou, oamenii fugeau sau strigau, era haos. Am ajuns apoi în balconul Operei cu ajutorul pașaportului german, erau deja acolo conducători care comunicau informațiile venite de la București sau din alte părți. Uitându-mă peste pozele de-atunci, nu-mi amintesc cum și de ce le-am făcut.
Să vorbim puțin despre film. Cum i-ai găsit pe cei din pozele făcute în Sânpetru?
Mai întâi am cerut ajutorul familiei și i-am întrebat pe cine recunosc din fotografii. Desigur, nu toți mai sunt în viață sau nu mai locuiesc în România. Apoi m-am dus la primărie și am întrebat. Unele informații erau greșite. A fost o experiență interesantă să descopăr că pentru oamenii simpli, care n-au avut de-a face cu media, fotografiile înseamnă ceva cu totul diferit decât mă așteptam. Nu priveau albumul ca pe-o poveste, nu erau nici măcar interesați de asta, ci îl studiau din perspectiva lucrurilor pe care le știau: „A, ăsta-i Ghiță!”. A fost o surpriză mare și m-a iritat puțin la început. Ideea era să nu le arăt albumul până nu filmez. Trebuia să conving niște oameni pe care nu-i cunoșteam să mă primească în casă, să discutăm despre un subiect care multora nu le place, fără să știe pentru cine filmez.
Ce așteptări aveai în legătură cu satul după 30 de ani?
Am continuat să merg acolo în mod regulat și am început să documentez vizual, în film și fotografie, transformarea țării după Revoluție. Cu ultimul film am încheiat o serie de trei filme despre România ultimilor 30 de ani. Curând voi termina și o trilogie de albume foto despre această perioadă. Știam exact ce se întâmplă în România, așa că nu pot să spun că așteptările mele după 30 de ani erau altele. Pot să spun că n-aveam mari așteptări. Aveam însă așteptări legate de oamenii pe care aveam să-i întâlnesc pentru cel mai recent documentar: și anume că acești oameni mă vor ajuta, prin propriile povești, să înțeleg ce-i făcea pe ei să iasă în stradă, să înțeleg complexitatea împrejurărilor, la începutul acelei săptămâni din decembrie 1989. Trei oameni au zis că-și amintesc de un străin care făcea fotografii. Una dintre protagoniste, care locuiește în Spania și de care am dat foarte greu, mi-a spus: „Nu-ți poți imagina cât de bucuroasă sunt că m-ai găsit!”. Așteptase multă vreme pe cineva care poate dovedi că ea era acolo și că lupta. Avea pe-atunci 19 ani, avea un copil de doi ani, lucra într-o fabrică în Timișoara și făcea naveta.
Ce-ai învățat din experiența asta?
Sunt două răspunsuri aici. Am învățat ceva în mod direct, în 1989, ceva ce mi-a schimbat perspectiva pe plan personal. Ce-am învățat între timp a fost că peste 30 de ani, pentru mulți români așteptările cu privire la o viață mai bună rămân încă vise îndepărtate. Distanța dintre bogați și săraci e imensă. Din perspectiva satului meu, acești 30 de ani au fost un dezastru. Nu-mi mai recunosc satul, pentru că lupta pentru a satisface nevoile de bază de la o lună la alta s-a ascuțit, iar oamenii nu mai au unde să-și vândă produsele. Săracii cumpără mâncare în plastic adusă din Occident în supermarketul din sat, pentru că nu-și permit altceva, iar ambalajele ajung pe stradă. E atât de trist pentru mine să asist la asta. Pe vremea copilăriei mele oamenii puteau supraviețui din propria muncă și puteau mânca legume din grădină, acum nu mai pot. Iar ăsta e încă un motiv pentru mulți să părăsească România.
E o transformare globală pe care am putut-o urmări de-a lungul multor ani. În '91 deja se simțea că întâmplă lucruri în Iugoslavia, așa că am fost acolo. În '94 Nelson Mandela a fost eliberat și am făcut un documentar despre comisia care încerca să facă tranziția către o societate integrată. M-am întors în Iugoslavia odată cu bombardamentele din 1999. În anii 2000 m-am ocupat de un subiect din Germania, despre membri ai Rezistenței din vremea celui de-al treilea reich care au fost spânzurați pe strada pe care stau în Köln. Am văzut cum viețile individuale sunt pătrunse și manipulate de către deciziile politice. Am învățat în 1989 că sunt anumite mutări pe tabla de șah care ajung, în mod necontrolat, să aibă urmări asupra indivizilor, 30 de ani mai târziu. Am căutat mereu povestea măruntă, destine care reflectă schimbări mai largi din societate.
Fotografii de Dobrivoie Kerpenisan
