În penultima zi la FILIT, am stat de vorbă cu Kamila Shamsie, scriitoare britanică de orgine pakistaneză, al cărei roman, Kartografie, a apărut la Polirom în 2014. Anul trecut, Shamsie a ajuns pe lista de nominalizări la Man Booker Prize cu Home Fire, un roman inspirat de o tragedie antică, Antigona lui Sofocle, și căruia i-a fost decernat, în 2018, Women's Prize for Fiction, distincție acordată de-a lungul vremii și lui Zadie Smith, Marilynne Robinson și Chimamanda Ngozi Adichie. Povestea unei familii de musulmani din Londra, Home Fire are un fir narativ complex, cu referințe la Orientul Mijlociu, jihadism și ISIS.
M-am întâlnit cu Kamila Shamsie la Casa FILIT din Iași chiar în sâmbăta referendumului și întâmplarea face că am vorbit și despre familie (temă importantă în cărțile ei), despre copilăria petrecută în Pakistan și experiența ei în America, la Hamilton College, unde a studiat și a predat o vreme. În 2007, s-a mutat la Londra, iar în 2013 a primit cetățenia britanică. Shamsie a scris până acum șapte romane și un volum de nonficțiune, iar în 2013, revista Granta a inclus-o pe autoare pe lista celor mai buni tineri romancieri britanici.
A crescut într-o familie de intelectuali, ajunsă la a treia generație de femei scriitoare, cunoscute pentru implicarea lor în politică și activism încă de la începutul secolului 20. Referitor la asta, Shamsie spunea:
„Chiar dacă am crescut în lumea dură și misogină a dictaturii militare din anii '80 din Pakistan - când drepturile femeilor erau grav îngrădite - moștenirea și istoria familiei mele m-au ajutat să-mi imaginez o viață dedicată scrisului.”
În In The City by the Sea, primul roman pe care l-ați scris, există un personaj, Hasan, un copil de 11 ani, care are o legătură specială cu literatura și cu lumea imaginației. Care a fost relația dvs. cu cărțile în perioada dictaturii militare din Pakistan?
E adevărat că am introdus multe elemente autobiografice atunci când am scris despre Hasan. Cititul a fost întotdeauna marea pasiune a vieții mele. Am avut o perioadă în copilărie și în adolescență când citeam chiar și câte un roman pe zi. Fiind o dictatură militară, viața culturală nu era prea bogată, și exista un singur post de televiziune, unde nu puteai să vezi mare lucru. Cei mai mulți dintre noi ne trăiam viețile în case, în interior. Și așa se face că citeam mult. Da, era o perioadă foarte grea în Pakistan, dar pot să zic că am avut o copilărie fericită, pentru că aveam timp să citesc și să visez foarte mult.
Ce fel de autori citeați?
Cam pe la 14 ani am făcut saltul spre literatură ceva mai matură și citeam cam ce citeau cei mai mulți oameni în fostele colonii britanice. Asta se întâmpla în anii '80, o perioadă foarte interesantă, când scriitori proveniți din colțuri diferite ale lumii, ca Salman Rushdie, Peter Carey, Kazuo Ishiguro, Anita Desai, își făceau intrarea în spațiul literar anglofon. Citindu-i, mi-am dat seama că nu era obligatoriu să te fi născut și să fi crescut în Anglia ca să faci parte din literatura engleză. Apoi am plecat la universitate, în America, și acolo l-am avut ca profesor și mentor pe scriitorul Agha Shahid Ali, cel care m-a ajutat să descopăr marea poezie și scriitori europeni precum Italo Calvino sau Kafka, ca să dau doar niște exemple.
Ați scris mereu în engleză. Ce înseamnă urdu pentru dvs?
Urdu e o ca o a doua limbă pentru mine. Am crescut cu limba engleză, atât acasă, cât și la școală. Am descoperit mai târziu, când eram la universitate, poezia feministă urdu. Și tot atunci am început să scriu poezie - tot în engleză - o experiență care m-a ajutat mult în proză. Mai ales în ceea ce privește sonoritatea limbii și sunetul fiecărui cuvânt. Îmi place în continuare să citesc cu voce tare tot ceea ce scriu pentru că întotdeauna sunt lucruri pe care ochiul nu le va prinde, dar le va capta urechea.
Bineînţeles că grădina se află acolo unde sînt începuturile noastre, al lui Karim şi al meu: în Karachi. Oraşul acela ca o plantă‑păianjen, în care, dacă ştii ce să cauţi şi dacă vreo putere supranaturală se dovedeşte indulgentă cu tine, ai putea descoperi o urmă fosilizată a tălpii lui Alexandru. Cel Mare. Şi‑a condus armata prin Karachi cu mult, foarte mult timp înainte să se instaureze efectul de plantă‑păian jen, pe vremea cînd Karachi era un port pe nume Krokola. Poate că armata lui Alexandru a fost prima care a răscolit nisipul de‑a lungul coastei răsăritene a Mării Arabiei.
(Kartografie, Editura Polirom, 2014, traducere de Ona Frantz)
Ați fost influențată de literatura americană?
În mod bizar, pot să zic că nu. Evident că am citit scriitori americani, dar nu m-au influențat în mod decisiv. Dar dacă tot se vorbește despre scriitori americani importanți - și în general se vorbește despre bărbați - uităm de Toni Morrison, care e poate cel mai important nume! Cel puțin pentru mine. Chiar dacă am plecat din America, am rămas legată de locuri și de prietenii mei de acolo. Am continuat să predau la Hamilton și după ce m-am mutat în Londra. Acum merg doar în vizită și de fiecare dată observ că mulți dintre cunoscuții mei sunt foarte deprimați. E interesant de văzut ce se va întâmpla în următorii ani și cum va răspunde literatura la toate aceste schimbări.
Ideea de familie ocupă un loc important în ceea ce scrieți. Cât de mult diferă viziunile asupra familiei, în Anglia și în Pakistan?
În Pakistan viziunea asupra familiei e mult mai largă. Spre exemplu, bunica mea știa veri foarte foarte îndepărtați și-i considera ca fiind apropiați. Iar eu la rândul meu eram foarte apropiată de copiii prietenilor părinților mei, cu care am crescut. Îi consideram ca fiind verii mei, chiar dacă nu eram înrudiți. Cred că familia nu înseamnă doar sânge, ci presupune un fel de intimitate pe care o ai cu celălalt. Și asta poate lua orice formă. Acum trăiesc în Londra, nu am rude de sânge aici, dar am o familie care e făcută din prieteni și se simte ca orice altă familie. Și apropo de referendumul care are loc în România, ideea că o anumită versiune a familiei trebuie apărată și definită de stat e ridicolă. Nu poți să legiferezi lucruri care țin de inimile și sufletele noastre.
Ce v-a atras la Antigona atunci când ați început să scrieți Home Fire?
Antigona încă se joacă peste tot în lume, e un text la care ne tot întoarcem. Până la urmă, aici e vorba despre relația dintre stat și cetățean. Ce datorează statul cetățeanului și invers? Întotdeauna folosim termenul „trădător” doar în legătură cu un individ care trădează statul. Dar de ce nu vorbim și despre perspectiva inversă, despre statul care își trădează cetățeanul, de ce nu avem un termen și pentru așa ceva?!
Cum ați descrie relația dintre stat și cetățean în contextul Brexit?
Sunt scriitoare și treaba mea e să-mi imaginez lucruri. Dar nu-mi pot imagina Brexit, pur și simplu nu pot să concep așa ceva. Pare o chestie atât de absurdă, încât cineva va trebuie să zică „nu, nu se poate așa ceva!”. Dar e prea târziu să mai zică cineva „nu”.
Și ce se întâmplă cu imaginația literară atunci când realitatea devine copleșitoare și de neimaginat?
Am crescut în Pakistan, așa că am multă experiență (râde). E ceva absolut „normal” pentru multe țări din lume să aibă guverne incompetente sau corupte. E ca o normă. Scriitorii au răspuns întotdeauna la asta în feluri diferite. Unii o fac prin satiră, alții în mod direct, punând degetul pe rană. Poate că de aia vedem atâtea reinterpretări ale tragediilor antice. Pentru că grecii erau foarte buni la așa ceva, știau cum să se uite la oroare în mod direct. Și zicând: „uitați, asta e ceva îngrozitor”. Fără să pretindă că e altceva. Aud din ce în ce mai des chestia asta: că astăzi avem mare nevoie de speranță. De fapt, eu cred că azi avem nevoie de adevăr mai mult decât de orice altceva. Și poate că la celalalt capăt al adevărului găsim niște motive pentru speranță. Dar nu avem nevoie de cineva care să vină să ne zică că totul va fi bine. Nu e treaba scriitorului să fie optimist.
Vă revendicați în vreun fel de la tradiția povestirii orale din Pakistan?
Tradiția de la care mă revendic nu e una formală, bine delimitată. Ci ține de contextul social mai larg. Pentru că, în Pakistan, oricine e un storyteller, un povestitor. Când se întâlnesc pe stradă sau se adună în grupuri, oamenii își povestesc totul, despre cum au fost ei la doctor sau la piață, și se întrerup unii pe alții, pentru că toți vor să zică o poveste. Și știu cum să zică povestea și să-ți capteze atenția. Așa am crescut și credeam că peste tot e la fel, că așa povestesc oamenii. Dar atunci când am ajuns în America, toți prietenii mei mă felicitau și îmi ziceau că sunt o bună povestitoare. În Pakistan nu mi-ar fi zis nimeni așa ceva. Pentru că eram la fel ca ceilalți.
Foto main: Zain Mustafa
