Ce implică gestul de a „face” imagine? Iată o dilemă etică de la care ar trebui să pornească orice cineast(ă). Dar când, pe deasupra, aparții unui popor ale cărui urme audiovizuale au fost sistematic jefuite, dezmembrate, șterse – cel palestinian, de exemplu –, întrebarea capătă o încărcătură existențială. Cineastul Kamal Aljafari îndrăznește, în A Fidai Film – disponibil acum online în cadrul Media City Film Festival, după ce a rulat în septembrie și la Festivalul BIEFF – un răspuns dintre cele mai răscolitoare.
A Fidai Film e unul dintre filmele-eveniment ale lui 2024. El ne arată cum o imagine documentară se naște, adesea, la intersecția unui câmp de forțe contrare. Cam așa au stat lucrurile mai mereu în istorie; cam așa, din păcate, mai stau și azi. Materia din care e alcătuit filmul lui Aljafari e imaginea unui popor împiedicat să existe: materie contestată, smulsă cu forța, inflamabilă peste putință. Cineastul nu ascunde acest istoric al audiovizualului trecut din mână în mână, furat, reapropriat și revendicat de ambele părți – dimpotrivă, îl exhibă cu voluptate, jucând un joc feroce, folosind aceleași arme ca ale ocupantului. De dragul dreptății istorice, Aljafari se face hoț, se face cenzor, luptă în sfârșit de la egal la egal: filmul poartă această sfâșiere ca pe o rană înscrisă cu roșu direct pe imagine. Misiunea e clară: între propagandă explicită și adevăr latent, între colonizator și oprimat, între cel puternic și cel marginalizat există niște imagini care trebuie aduse la lumină și înapoiate poporului lor.
Raportul visceral pe care Aljafari, cineast palestinian, trebuie că îl întreține cu footage-ul disputat al țării de unde se trage abia poate fi intuit. Asta și pentru că filmul său nu cedează nimic pe frontul unui militantism de scurtătură. Oricât de actual i-ar fi conținutul – mai ales de când cu amploarea genocidară pe care au căpătat-o operațiunile israeliene din Palestina –, A Fidai Film aspiră să lucreze pe un front mai larg, care să nu presupună doar lozinci imediat inteligibile, ci o reflecție transnațională despre culpa istorică, despre dreptul legitim al popoarelor oprimate la autoreprezentare și, eventual, despre frumusețea tranzitorie a lumii. Aljafari lasă să vorbească ruinele, gardurile de sârmă ghimpată, chipurile care izbucnesc în lacrimi. Ce ar mai fi de adăugat? Trebuie să fii cu adevărat lipsit de sensibilitate pentru a nu rezona cu durerea discretă, dar foarte intimă a acestor cadre care sunt și nu sunt ale palestinienilor. Redate unei tăceri izbitoare, imaginile au ceva prețios, de secret ascuns în palmă; Aljafari ne lasă privirea liberă, mizând pe capacitatea unui detaliu aparent insignifiant – o siluetă de copil, bunăoară – de a ne țintui locului, de a „face” sens. Comentariile, cifrele, cărțile – de pildă, The Ethnic Cleansing of Palestine a lui Ilan Pappé – pot pune lucrurile în perspectivă și ulterior.
În nici 80 de minute, Aljafari trasează aici un parcurs emoțional, punctat de câteva date. Nakba din 1948, de pildă, care împarte filmul într-un înainte succint, cu aer de normalitate și chiar fericire, și un după spectral, bântuit de formele violenței. Sau masacrul de la Sabra și Shatila, în Libanul lui 1982, soldat cu mii de morți și – la fel de important pentru filmul de față – cu prăduirea Palestinian Research Centre, organizație care adăpostea o mare colecție de documente (cărți, filme, înregistrări) din zona aflată sub ocupație. Cu alte cuvinte, memoria Palestinei ajunge atunci în mâinile israelienilor – și așa rămâne, cu mici excepții, până azi. Moartea fizică împânzește cadrele din A Fidai Film din toate direcțiile; dar moartea spirituală e chiar subiectul filmului, această radere de pe harta audiovizuală, acest refuz al dreptului la existență prin imagine care ne lasă perplecși, ca un simbolic indiciu suplimentar al cruzimii.
Aljafari nu se încrede în gargară. Filmul său rulează într-o liniște întreruptă doar când și când de o precizare factuală, un refren muzical din partea locului, un text al scriitorului Ghassan Kanafani. E suficient pentru a permite mărturiilor vizuale să se aglutineze într-un cânt pe care trebuie să-l numim poetic. Curajul cineastului de a-și respecta spectatorii, chiar cu riscul dezorientării unora dintre ei, e sinonim cu ceea ce teoreticiana Sylvie Lindeperg numea „a urmări calea imaginilor”: altfel spus, „a le reda inițiativa, a pleca urechea la murmurul și la semnele labile pe care le depozitează, a postula nu atât faptul că ele reflectă evenimentul istoric, cât că sunt martorii săi și îi poartă coordonatele.” Așa se face că forța imaginilor unor dărâmături coexistă cu valurile mării pe care Aljafari înscrie o dâră sângerie sau cu obscenitatea acestor secvențe în care civilii sunt întorși cu spatele la zid și mâinile deasupra capului. Obscenitate cauzată nu doar de niște postúri abstracte, ci și pentru că ele evocă alte și alte scene similare și – dincolo de poate prea vulgara pildă a victimei devenite agresor – trimit la o normalizare a violenței și la un trecut din care nu se învață nimic.
A Fidai Film este o meditație despre ce înseamnă ca imaginile tale, ale oamenilor tăi, să nu-ți mai aparțină – despre propria dispariție audiovizuală. În filmul său precedent, An Unusual Summer (2020), Aljafari își întorcea fața către puterea cinemaului – ficțiune, corp burlesc, escapism – din care făcea un ajutor dislocant pentru a îndura absurditatea unui trai în Palestina, pentru a o traduce într-un fel de cinema sărac, dar plin de potențialități. S-ar fi crezut că, dat fiind contextul geopolitic actual, „a face cinema” ar fi un sacrilegiu – însă Aljafari se lasă iarăși în voia unui montaj revelatoriu, care asociază mostra vizuală înstrăinată cu o formă de identitate confiscată. Animat de „camera de filmat a deposedaților” (expresia îi aparține chiar cineastului), filmul pulsează de pricepere cinematică. Nu de dragul unei replieri pe teren sigur în fața dezastrului, ci în numele unei responsabilizări a privirii și a unei deturnări a conținutului mediatic dezumanizant înspre o posibilitate de emancipare printr-un limbaj alternativ al mediului.
Comentând pe larg filmul lui Godard și Miéville Ici et ailleurs (1976), în care cuplul despica firul în patru cu privire la aporiile și temeiurile cinemaului militant în contextul ocupației Palestinei, marele practician al imaginii Harun Farocki scria: „Cum, deci, să vorbești fără a ordona, să arăți fără a-l face pe spectator să orbească? În niciun alt film lui Godard nu i-a fost atât de rușine încât să trebuiască întâi de toate să pună aceste întrebări.” Aljafari nu are niciun motiv să îi fie rușine. Prin acest gest combativ și grațios care e A Fidai Film, le-a redat chipurile, corpurile, peisajele palestinienilor. Și a făcut-o ca unul de-al lor.
