Azi, 15 iunie, se împlinesc 129 de ani de când a murit Mihai Eminescu. În timp ce recitalurile de poezie se pregătesc să ridice în slăvi poetul, am vrut să înțelegem mai bine ce-l mâna în luptă pe jurnalistul Eminescu.

Dacă aș fi scris acest articol pentru VICE, titlul ar fi sunat probabil în felul următor: „L-am citit pentru voi pe Eminescu ca să nu mai pierdeți timpul”. Dar, de fapt, ideea e tocmai pe dos: articolele lui Eminescu trebuie citite, pentru că ele și-au păstrat nu doar strălucirea stilului, ci și actualitatea. Desigur, această actualitate nu trebuie înțeleasă greșit. Se pot extrage din Eminescu o sumedenie de citate care par a se potrivi de minune României actuale. Ofer eu însumi unul despre punctul cel mai fierbinte al zilelor noastre – Teleorman. Eminescu scria în 1881 în „Timpul”:

„Din Teleorman aflăm lucruri foarte curioase despre modul cum știu liberalii să practice regimul liberal și de disprețul cu care se tractează opiniunea publică și voturile prin cari se esprimă.

Vestitul Chirițescu, mână dreaptă a dl-lui Simeon Mihălescu și a tovarășului său Varșavski, de la a doua venire a d-lui Mihălescu nu mai cunoaște nici o măsură; ca un adevărat cazac lovește în dreapta și în stânga pe toți câți nu sunt supuși devotați la ordinele sale, fără rușine de oameni și fără frică de D-zeu.”

Cu toată reacția de amuzament în fața acestor rânduri, a compara literal trecutul cu prezentul e de cele mai multe ori greșit. Actualitatea lui Eminescu trebuie înțeleasă în sensul în care:

1. ideile lui politice au influențat întreaga noastră istorie ulterioară, începând cu naționaliști ca Iorga, continuând cu Tânăra Generație a lui Mircea Eliade & co. și apoi cu comunismul naționalist al anilor 70-80 ș.a.m.d.;

2. problemele cărora trebuia să le răspundă Eminescu prin articolele lui de ziar (inegalitatea acută a claselor, caracterul de periferie al României ș.a.) au rămas probleme de actualitate.

În continuare propun o serie de citate introduse prin câteva comentarii. Din ele nu iese un Eminescu prea friendly în raport cu ceea ce înțelegem azi ca progresism. Dimpotrivă: de sub masca unui stil seducător răzbate un Eminescu reacționar, xenofob, antidemocrat (ceea ce n-a fost niciodată un secret – doar uitat convenabil).

Jurnale

Înainte de toate, iată câteva reflecții, rămase în manuscris, cu privire la presă și la calitățile ei:

„Fiecare lucru poartă în sine însuși măsura sa. De aceea e o caracteristică a omului inteligent și de bună-credință că, formulând lucruri sau raporturi în scris sau vorbire, va cerca s-o facă în măsura dictată de firea lucrurilor, în scurt; espresia celor cugetate va fi adecuată cu materialul cugetat. Asta e specific uman. Pe când omul neinteligent face din sine însuși măsura lucrurilor și mestecă subiectul său în cele ce sunt și se-ntâmplă, cel inteligent și de bună-credință va cerca să se dezbere de tot ce-ar putea să-i întunece judecata. Inteligența e putința, buna-credință e voința de-a vedea și reproduce obiectiv cele ce esistă și se-ntâmplă.

Acum sunt la noi 4 specii de jurnale.

Neinteligente, dar de bună credință; aceste nu posed posibilitatea de a vedea obiectiv: Telegraful.

Inteligente, dar de rea-credință; aceste nu posed voința de-a vedea obiectiv.

Neinteligente și de rea-credință; aceste sunt gunoiul presei noastre: Trompeta, Poporul.

Inteligente și de bună-credință în fine. (…) Asta-i caracterul mai multor jurnale din Austria: Albina, Federațiunea, Telegraful.”

Democrație

Hegelian în privința ordinii politice, Eminescu punea statul înaintea libertăților individuale și monarhia constituțională ereditară (nu electivă, în care vedea doar o formă autodistructivă) deasupra republicii.  

„Se vor vedea în toată omenirea două mari serii de idei, două tabere, aceea a individualismului, sistemul liberal, şi aceea a armoniei intereselor, a statului ca unitate absolută, a monarhiei juridice”, scrie el, adăugând imediat ce înțelege prin sistemul liberal:

„Libertatea e libertatea de a exploata, egalitatea e egalitatea de a deveni tiran ca şi vecinul meu, fraternitatea — un moft ilustrat prin ghilotină.”

Altfel spus, nimic mai mult decât „odioasa” moștenire a  Revoluției Franceze

Elitismul antidemocratic care străbate istoria României moderne (îl găsiți pretutindeni și pe Facebook) găsește la Eminescu o expresie clară:

„Conservatismul reprezentat prin organul nostru nu înseamnă așadar altceva decât menținerea Constituției actuale tale quale, adică bună-rea cum este, și împiedicarea de-a nu merge cu dezvoltarea constituțională și mai departe, de pildă la sufrajul universal, la republică, la ostracism, la despotismul mulțimii. Constituția actuală e adică destul de liberală și nu mai trebuie lărgită de cum este. (…) Respingerea a tot ce este republică mai mult sau mai puțin deghizată și conservarea Constituției cu monarhia constituțională, iată statornicele noastre principii.”

Ultimele decenii de comunism au încercat să facă din Eminescu un marxist. Desigur, el era sensibil la unele inegalități, în special la cele care îi atingeau pe țărani. Dar nimic mai limpede decât antisocialismul lui. Pe de o parte, acesta venea din opoziția lui Eminescu (gazetar la ziarul Timpul, organ al Partidului Conservator) față de partidul liberal, un partid de stânga în epocă, reformist. Conducătorii săi, Ion C. Brătianu și C.A. Rosetti, trăiau în idealuri democratice ale revoluției de la 1848, fiind monarhiști doar din rațiuni de oportunitate conjuncturală (alt lider liberal, Eugeniu Carada, co-fondator și primul director al Băncii Naționale, a evitat toată viața, din aceleași motive, să-l întâlnească pe Carol I).

Un pasaj caracteristic din Eminescu:

„O serioasă turburare socialistă amenință Europa. Cetățenii liberi, independenți și înfrățiți ai republicii universale, cari la noi sunt reprezentați prin partidul roșu, încearcă a răsturna toate formațiunile pozitive de stat, și dacă n-o vor putea face aceasta, ceea ce e de mai nainte sigur, totuși vor încerca s-o facă pe calea lor obicinuită a atentatelor, scenelor de uliță, turburărilor etc., iar acele încercări încep a-și arunca umbrele de pe acum.

Noi, cari suntem siguri că victoria principiilor liberale-socialiste însemnează moartea oricării culturi și recăderea în vechea barbarie, vom combate tendențele lor, ori în ce punct s-ar fi ivind.”

Conservatorism

Justificarea teoretică a convingerilor antidemocratice îmbracă la Eminescu mantaua conservatorismului. Jurnalistul Eminescu era uneori mai extremist în susținerea conservatorismului chiar decât conservatorii (Titu Maiorescu ș.a.):

„cercul de oameni într-adevăr culți cari conduc societatea și au fost în stare să-și aproprieze suma de cunoștințe grămădite de părinți, acest cerc e relativ foarte mic; împrejurul acestui cerc e unul mai mare, al publicului cult, care poate să priceapă și să aprecieze munca învățaților, fără însă de-a produce ceva pe acest teren. În afară de aceste cercuri e masa sau incultă, sau pe jumătate cultă, lesne crezătoare, vanitoasă și lesne de amăgit, pe care oameni cu cunoștințe jumătățite, semidocți sau inculți cu totul, caută a o amuța asupra claselor superioare, a căror superioritate consistă în naștere, avere sau știință. Cultura oricărei nații e împresurată de-o mulțime oarbă, gata a recădea în orice moment în barbarie. Această mulțime nu se recrutează mai niciodată la țară, între țărani, ci tocmai în orașe, între acei oameni produși în condiții nefavorabile și trăind în ele, cari sunt crescuți închirciți fizicește și intelectual, cari n-au minte clară și sănătoasă a omului născut și crescut în condiții normale”.

Teoria formelor fără fond a lui Titu Maiorescu, lider conservator, era îmbrățișată și de Eminescu. Statul fiind definit, tot hegelian, drept o ordine naturală („Dacă o generaţiune poate avea un merit, e acela de a fi un credincios agent al istoriei, de a purta sarcinile impuse cu necesitate de locul pe care-l ocupă în lănţuirea timpilor. Şi istoria lumii cugetă — deşi încet, însă sigur şi just: istoria omenirii e desfăşurarea cugetării lui Dumnezeu”), orice forțare „artificială” a acestei ordini „naturale” era văzută ca un viol. Prin urmare, Eminescu detesta programatic ideea de revoluție („orice revoluţie e criza unei boli sociale”) și în particular detesta revoluțiile de la 1789 și 1848: despre ultima scria că ar fi fost născocită de „fii de boieri, rău preparați în țară, cari, apucând de ici și de colo în străinătate când o așchie de cunoștințe, când alta, s-au întors cu surcele în poală să dea foc țării și nu altceva”.

Eminescu semnează adesea elegii de pe poziții conservatoare:

„Peste tot credințele vechi mor, un materialism brutal le ia locul, cultura secolului mână-n mână cu sărăcia claselor lucrătoare amenință toată clădirea măreață a civilizației creștine. Stilul elegant al arhitecturei Renașterii, cel măreț gotic cedează stilului monoton al cazarmelor de închiriat, Shakespeare și Molière cedează bufonărielor și dramelor de incest și adulteriu, cancanul și Offenbach alungă pe Beethoven și pe Mozart – e o epocă în care ideile mari asfințesc, în care zeii mor. Pe lângă aceasta se mai adaogă o generală corupțiune economică. Capitalul, care ar trebui să fie și să rămână ceea ce este prin natura lui, adică un rezultat al muncii și totodată un instrument al ei, e adesea, ca posesiune individuală, rezultatul unor uneltiri vinovate, a esploatării publicului prin întreprinderi hazardate și fără trăinicie, a jocului de bursă, a minciunei.”

Ecourile acestora pot fi auzite și azi.

Istorie

Dacă filozofia compune stâlpii de susținere ai publicisticii lui Eminescu, istoria intră în compoziția fundației ei. Istoria națională era la noi, ca disciplină, abia la începuturile ei în vremea lui Eminescu, dar poetul, cititor avid de hrisoave și manuscrise, avea cunoștințe care mergeau în avangarda timpului său. Ele îi infuzează o bună parte din articole.

Limbă

Ca lingvist amator, Eminescu avea de asemenea cunoștințe care-i permiteau să-l tragă de urechi pe B.P. Hașdeu. Criticat de adversari că ar fi folosit o limbă stricată în poezii, Eminescu era de asemenea un critic aprig al importurilor nenaturale de cuvinte. Atât I. Heliade-Rădulescu, cu nebunia lui italienizantă, cât și cărturarii latinizanți, dar și românii din Ardeal, care calchiau cuvinte nemțești, sunt ținte pentru Eminescu. Un pasaj simpatic:

„Ministeriul Agriculturei, Comerțului și Lucrărilor Publice a inventat un meșteșug sau o negustorie nouă – nu știm bine ce o fi – care se numește «pomologia». (…) Dacă ministerul voiește să zică cultura pomilor prin acel cuvânt, atunci îi recomandăm încă câteva compuneri tot atât de ingenioase. În loc de patologie să zică bologie (de la boală), în loc de cranioscopie – capologie, în loc de botanică – tufo – sau buruionologie și, în fine, în loc de zoologie – dobitocologie. Mai cu seamă această din urmă știință e foarte necesară pentru a cunoaște regnul liberalilor.”

Bine, până la urmă Eminescu propune cuvântul „pomărit” (prin analogie cu alte substantive denumind meserii – „oierit” etc.), nici el mult mai fericit, dar să trecem.

Globalizare

Cuvântul „globalizare” a început să fie folosit în prima parte a secolului al XX-lea, dar desigur, fenomenul pe care-l descrie este mult mai vechi, acesta fiind produs odată cu apariția capitalismului, deci cam din secolul al XVI-lea pentru Occident și din secolul al XIX-lea pentru România.

Ce ar fi crezut Eminescu despre actuala globalizare?

Răspunsul stă în felul în care tratează problema Austro-Ungariei, imperiul transnațional din a doua parte a secolului al XIX-lea pe care Eminescu, student la Viena, îl cunoștea bine. Austro-Ungaria juca în epocă pentru România, cu aproximație, rolul pe care îl joacă azi licuriciul cel mare, SUA. Dolarul, cu forța simbolică și militară care îl susține, este azi un principiu de universalizare, adică de unificare a unor spații naționale care altfel n-ar avea nici în clin nici în mânecă. Acest principiu de universalizare, împreună cu agentul său, „un ciudat soi de indivizi generis nullius”, Eminescu îl identifică pe rând în catolicism și apoi în funcționarul austriac, acesta din urmă demascat ca evreu:

„Austria există prin discordia popoarelor sale. Pentru a le ţine vecinic lipite şi vecinic în discordie are nevoie de un element internaţional, fără patrie proprie, fără naţionalitate, fără limbă, de un element care să fie acasă în Tirol ca şi în Boemia, în Galiţia ca şi-n Transilvania. Acest om pur cosmopolit per excelentiam a fost pentru această ambiţioasă Casă preotul catolic. Neavând familie, căci era neînsurat; neavând limbă, căci limba sa era o limbă moartă (cea latină); neavând patrie, căci patria sa este unde-l trimite ecclesia; neavând rege, căci regele său este Pontifex maximus, acest element încerca să unifice Austria prin religie. Pe lângă acest element s-a mai format încă unul, hibrid şi stângaci, cu o fizionomie fatală: beamterul [funcționarul] austriecesc. Acesta are o limbă, dar ea consistă din câteva formulare nemţeşti de concepte, numite Schimmel, adică rable. Dacă i-ai lua unui beamter aceste câteva rable învechite şi rău stilizate, el nu mai ştie nici o limbă şi iată de ce: în casa părintească a vorbit ruseşte, a studiat într-un gimnaziu unguresc, a trecut la universitatea nemţească şi, când îşi sfârşeşte învăţătura, nu ştie nici o limbă cum se cade. C-un cuvânt, Austria, pentru a domni, are nevoie de un ciudat soi de indivizi generis nullius şi în secolul al XVI-lea clerul catolic se potrivea cu acest rol, încât austriacul cel mai bun era pe atunci şi catolicul cel mai bun. Astăzi însă nu se mai potriveşte. Libertatea religioasă, răspândită peste toată Europa, a stabilit foarte mult biserica, iar aceşti beamteri, fiind cu totul netrebnici pentru o sarcină atât de grea, Austria a trebuit să-şi caute un alt aliat pentru politica sa, tot fără patrie, fără limbă, fără naţionalitate, un element cosmopolit şi egoistic, ceea ce drept vorbind este unul şi acelaşi lucru, căci cosmopolitismul este pretextul de a nu face nimic pentru dezvoltarea unei părţi a omenirii, pentru că individul respectiv s-a însărcinat de a nu lucra nimic pentru universul întreg”.

S-au schimbat lucrurile prea mult între timp? E suficient să ne gândim la toate campaniile împotriva lui George Soros, aprinse din Statele Unite până în România și Ungaria, trecând prin Australia, pentru a vedea cum vechiul clișeu al evreului ca braț al capitalismului globalizant și antinațional a supraviețuit.

Naționalism

„Proza politică a lui Eminescu este adevăratul promotor al curentului naționalist și xenofob în politica și literatura românească”, spunea Ion Trivale la începutul secolului al XX-lea, și cine l-ar putea contrazice? Către sfârșitul anilor 1980, Ioan Petru Culianu a scris un text bazat pe ideea că dacă s-ar fi născut mai târziu, Eminescu ar fi ajuns un fel de Corneliu Zelea Codreanu, liderul Mișcării Legionare. La începutul anilor ’90, criticul Ion Negoițescu l-a demascat și el pe „legionarul” Eminescu. Desigur, astfel de scenarii de tip as if n-au nici o valoare. E cert însă că Eminescu a  fost o sursă importantă pentru N. Iorga și Mișcarea legionară

Eminescu a avut totuși o gândire mai pragmatică decât dacologii actuali. El scria negru pe alb:

„Permită-ni-se a vedea clar lucrurile şi a susţinea că idealul unităţii politice a românilor, restabilirea regatului lui Decebal prefăcut în Dacie traiană, se ţine de domeniul teoriilor ieftine, ca şi republica universală şi pacea eternă”.

Pentru românii din Transilvania el nu vedea ca soluție politică lipirea Ardealului la România. De fapt, dincolo de câștigarea unor drepturi pentru românii din Austro-Ungaria în raport cu celelalte populații (în special cu maghiarii), pe Eminescu îl interesa mai mult păstrarea unei unități transstatale de limbă și de credință:

„Căci numai atunci, pe baza autonomiei comunale şi judeţene sau comitatenese, românii ar începe alăturea cu ungurii o viaţă liniştită şi proprie, cu deosebire că de acestea s-ar bucura nu numai transilvanii, ci în mod egal bănăţenii, simpaticii crişeni şi străvechiul Maramureş. Aşadar, idealul românilor din toate părţile Daciei lui Traian este menţinerea unităţii reale a limbii strămoşeşti şi a bisericii naţionale. Este o Dacie ideală aceasta, dar ea se realizează pe zi ce merge, şi cine ştie dacă nu-i de preferat celei politice”.

Un viitor al românilor din Transilvania într-o Austrie transnațională care le-ar fi acordat drepturi i se părea perfect acceptabil:

„Toate naţiunile trebuiesc aduse la valoarea lor proprie, şi când vom avea din ele factori reali, neiluzorii, atuncea se va putea continua cu înlesnire calculul cel mare şi secular ce se numeşte: Istoria Austriei!

În reconstrucţia Austriei trebuie ca sancţiunea popoarelor ca atare să premeargă sancţiunii suveranului.

Toate popoarele sunt setoase de viaţă proprie, şi numai din egala îndreptăţire a tuturor se va naşte echilibrul. Atunci numele „Austria” va fi sinonim cu «pacea»”.

Tot cu pragmatism privește Eminescu și problema alianțelor politice – binomul Rusia sau Austro-Ungaria:

„Hotărârea noastră pentru Răsărit sau Apus va atârna desigur de viitorul ce ni-l vor asigura; şi aceasta nu ca stat numai, căci statul român prin teritoriul său şes şi deschis din toate părţile nu pare menit de providenţă de a fi militar şi cuceritor, ci ca naţie. Ni se pare evident că viitorul Orientului este o confederaţie de popoare în care egalitatea naţionalităţilor şi limbilor, pe orice teritoriu se vor afla ele, va fi lucru principal, iar formaţiunile de state lucru secundar.”

Desigur, acest pragmatism este limitat de felul ideologic în care Eminescu definește termenii. De pildă, în formele de capitalism exportate dinspre Austro-Ungaria nu poate să vadă altceva decât pe agenții săi, în agenții săi nu îi vede decât pe evrei, iar în evrei nu vede decât forme distrugătoare:

„Altfel am avea a alege între domnia austriacă şi cea rusească. Sub cea dintâi evreii ar intra în sate, în număr mai mare decât astăzi, ţăranii ar deveni servii lor, moşiile ar fi cumpărate de societăţi de capitalişti, colonizate cu nemţi, iar naţia — redusă la proletariat. În cazul al doilea un ucaz ar şterge limba din biserică şi stat, ţăranul ar trăi mai bine, însă sub condiţia ca să se rusifice; care din noi cum ar scrie, acolo i-ar îngheţa mucul condeiului; iară cei mai curajoşi ar mări pohodul na Sibir, fără judecată, prin ordin administrativ — administratiwnym poriadkom”.

Război

Poate surprinzător pentru cei de azi, Eminescu n-a prea susținut războiul de independență din 1877:

„De câte ori făceam observările noastre asupra infructuozității intrării în război a românilor contra Turciei, liberalii și alții de un gând cu ei ne înșirau marile avantaje morale, pe care nația le-a câștigat trimițându-și floarea fiilor săi ca să moară de frig, de foame și de gloanțe înaintea valurilor de pământ ale Plevnei.”

Dar de fapt nu e nimic surprinzător: războiul s-a dus sub un guvern liberal, conservatorii fiind înlăturați în prealabil de către principele Carol de la putere din rațiuni tactice.  

În articolul „Dorobanții”, tipărit în decembrie 1877, Eminescu profită de starea deplorabilă a ostașilor românilor pentru a lansa un nou atac împotriva liberalilor:

„Canibali au fost acei ce i-au trimis iarna la război în asemenea stare?”

Nici primirea Dobrogei la congresul de la Berlin (e drept, în calitate de compensație pentru pierderea Basarabiei, inițial restituită României care o pierduse la 1812) nu l-a satisfăcut prea tare pe Eminescu:

„de când Dobrogea e cunoscută, adică de 2 500 de ani aproape, de la Herodot şi până azi, ea a fost o provincie mlăştinoasă, puţin populată, foarte fertilă dar şi foarte nesănătoasă, care numai sub cârma de fier a poporului roman putuse ajunge la un grad de înflorire relativă. Dar cum a căzut cauza acelei înfloriri, adică Roma, toată suprafaţa Dobrogei, lăsată la discreţiunea agenţilor naturii care o stăpânesc, redeveni repede pustiul care-a fost întotdeauna, un pustiu care atrage prin fertilitatea lui mereu colonii noi, dar pe care le şi stinge cu aceeaşi repejune cu care le atrage”.

Xenofobie

„Nu e popor care să fi intrat în contact cu românul fără ca acesta să-și bată joc de el. Sunt nenumărate anecdotele populare în cari se iau peste picior grecii, evreii, nemții, ungurii, polonii, muscalii; asupra țiganilor există o întreagă epopee populară în versuri lapidare”, scria Eminescu.

Și nici el nu face excepție, dimpotrivă.

Adesea antisemitismul lui Eminescu a fost scuzat la noi (recent chiar de Nicolae Manolescu) sub pretextul că acest antisemitism n-ar fi avut un suport rasist, ci doar unul economic. Dar adevărul e că gândirea rasială, care în secolul al XIX-lea începea deja să facă ravagii prin pretenția de „științificitate” pe care învățase să și-o aroge, e prezentă în nu puține rânduri la gazetar.

Un exemplu din atâtea altele, în care Eminescu utilizează clișeul degenerării și sterilității străinilor din România (în opoziție, desigur, cu bravul și purul popor autohton):

„Dar care-i semnul prin care se disting acești oameni neasimilați, de proveniență transdanubiană, de populațiunea de rasă?

Cerem a se constata în toate punctele. Noi zicem prin sterilitate fizică și intelectuală. Sunt intelectuali și fizic sterpi, sunt catâri în toate privințele. Sau nu produc copii defel sau produc stârpituri menite la o degenerare gradată și la stingere în generația a treia ori a patra.”

În rest…

Despre maghiari:

„Declarăm a înţelege, deşi nu concedem, ca cineva să fie aservit vrunei naţiuni viguroase ce te supune cu puterea brută, ori unei alteia, ce te orbeşte cu lustrul civilizaţiunii sale. Dar să fim servitorii... cui? Celei mai decăzute populaţii din Europa, a cărei vanitate şi lăudaroşenie nu e decât o lungă şi scârboasă donquixotiadă. Căci ce au aceşti oameni ca să ne superiorizeze? Au ei ceva ce noi nu avem? Au ei limbă? Au ştiinţe? Au arte? Au legislaţiune? Au industrie? Au comerţ? Ce au?

Limba? ar trebui să le fie ruşine de ea. Sunetele îngrozesc piatra: construcţiunea, modul de a înşira cugetările, de a abstrage noţiunile, tropii, cu un cuvânt spiritul infiltrat acestui material grunzuros, sterp, hodorogit, e o copie a spiritului limbii germane. Ei vorbesc germăneşte cu material de vorbă unguresc.

Ştiinţe? Ce au descoperit ei nou în ştiinţe? Prin ce au contribuit ei la înaintarea omenirii? Istoria civilizaţiunii a înregistrat numai o nulă.

Legislaţiune? Drepturi şi legi sunt într-o eternă contrazicere. E o compilaţiune răutăcioasă şi nerumegată a principiilor celor mai contradictorii, principii care se exclud unul pe altul. Alături cu o constituţie nedreaptă şi parţială, liberală însă pentru unguri, găseşti legi din evul mediu mai barbare decât barbaria.

Arte şi literatură? O traducţiune rea din limba germană, şi ştie toată lumea cât de rea poate să fie o traducţiune. Industria? Germană. Comerţul? În mâna evreilor”.

Despre greci:

„Şi această naţie, care prin îmbătrânire a pierdut toate calităţile, păstrând numai viciile antice, care în decursul evului mediu au corupt arhitectura, muzica, pictura, această naţie care a înveninat viaţa popoarelor învecinate, care le-au trădat la turci numai pentru ca să poată păstra ea ierarhia, care furase a cincea parte din pământul României, această naţie cu înnăscut instinct de viclenie şi tâlhărăşug, aceasta să fie conducătoarea Orientului?

Dar vom uita oare identitatea şi atavismul caracterului?

Oare neapolitanii, de mii de ani colonie grecească în Italia, şi-au pierdut caracterul? Nu sunt tot laşi, mincinoşi, înşelători, hoţi, precum au fost înainte de-o mie de ani? Nu ni se vorbească de revoluţia grecească, care doarme pe lauri străini, în care căpetenii şi ostaşi au fost albanezii macedo-români şi slavi, rase înşelate de linsa linguşire a grecilor; căci toată acea sămânţă de războinici, dacă s-ar ciurui dintre oamenii însemnaţi şi viteji, nu cred că s-ar găsi un singur grec de origine. Spada cavalerească a grecului adevărat şi originar o cunoaştem, ea iubeşte spatele şi se numeşte la noi cuţit. Pentru codru, pentru unghiuri de uliţă şi în orice caz pentru demagogie şi comunism sunt coapte capetele grecilor, dar nu pentru a aduce o dezvoltare sănătoasă între popoarele Orientului; şi pentru a caracteriza lapidar această rasă, vom spune că, dacă Orientul ar avea să aleagă (la ceea ce, mulţumită Domnului, n-am ajuns încă) între o predominare grecească şi una jidovească, cea jidovească e de preferat”.

Și așa mai departe.

Notă

Citatele au fost extrase în bună parte din excelenta antologie apărută de curând la Humanitas, Eminescu, Publicistică literară, îngrijită, cu o precauție ușor de înțeles în privința aspectelor mai buruienoase ale gazetăriei poetului, de Cătălin Cioabă și Ioan Milică. În completare, am folosit și ediția academică de opere complete. Nefiind un articol științific, n-am mai făcut trimiterile.