Al patrulea episod din jurnalul de lucru al traducătoarei Iulia Gorzo poposește asupra unui moment nesperat de aceasta la începuturile carierei: acela în care a lucrat la volumul de eseuri „Limbaje ale adevărului”, care grupează texte scrise de Salman Rushdie în perioada 2003-2020.
Dragă jurnalule, puțină psihologie pop, dacă-mi permiți; sau înțelepciune de plăcintă cu răvașe, cum vrei să-i spui: se zice că e bine să țintești mereu mai sus decât poți ca să-ți mai și iasă câte ceva și se mai zice că e bine să te proiectezi în situația de succes la care râvnești, oricât de firave ar fi șansele de reușită. Numai că nici măcar un castron întreg de asemenea plăcințele înțelepte nu m-ar fi convins, la debuturile mele de traducătoare, că într-o bună zi o să traduc din Salman Rushdie.
Să mă explic: cu Rushdie am făcut cunoștință în urmă cu aproape douăzeci de ani, ca cititoare. Cartea era Copiii din miez de noapte. Publicată la noi în traducerea splendidă a lui Radu Paraschivescu, mi s-a părut pe atunci pur și simplu cea mai bună poveste scrisă vreodată. Și cel mai frumos scrisă. Nimic nu mi se părea mai realist, nimic nu mi se părea mai magic. Nu cunoscusem frază mai barocă. Aș fi fost gata să mă iau de piept cu oricine ar fi contrazis ceea ce pentru mine devenise Adevărul suprem și anume că descoperisem cel mai mare autor din toate timpurile. Am înghițit pe nerăsuflate încă vreo câteva romane ale lui Rushdie în original, apoi în traducerile mereu excelente ale Danei Crăciun, și l-am cocoțat pe noul meu erou în vârful panteonului personal. Din Harun și Marea de Povești puteam chiar cita într-o vreme (am păstrat până azi conceptul de PPCDE, „Proces Prea Complicat de Explicat”, pe care ți-l recomand, se potrivește unui număr considerabil de situații). Dar panteonul de cititor e nestatornic și zburdalnic, eroii vin și pleacă, așa că în ultimii ani, absorbită de traducerile mele, am pierdut legătura cu scrisul lui Rushdie.
Până când intră în scenă Rushdie eseistul, cu noul său volum Limbaje ale adevărului, care grupează texte scrise în perioada 2003-2020. L-am citit, l-am admirat, am dezbătut îndelung cu mine, poate și cu tine, dragă prietene, dacă mă încumet sau nu la asemenea non-ficțiune doctă, care e departe de a fi specialitatea mea, nu că aș avea neapărat vreuna, nici măcar scrisul în jurnal.
Dar degeaba încerc să creez suspans, sigur c-am spus da. O fi fost un da mai tremurat, doar îmi dădeam seama că am de-a face cu cartea unui erudit, plină de citate și referințe culturale. Numai eseul care deschide cartea, „Povești fantastice”, un text splendid despre om ca probabil singura ființă povestitoare („Înainte să existe cărțile, au existat poveștile”; „Eu cred că suntem ceea ce suntem datorită poveștilor și cărților de care ne îndrăgostim”; „Povestea e felul nefiresc în care vorbim despre viața omului, felul nostru de a ajunge la adevăr inventând lucruri”), te poartă printr-o suită amețitoare de tradiții literare. Pe când cele despre Heraclit („E mai bine să-ți ascunzi neștiința decât să ți-o dai pe față”; „Căci mult pământ răstoarnă căutătorul de comori și puțin aur află”) sau Samuel Beckett sunt adevărate elogii ale literaturii dificile: „Soluția la problema dificultății e capitularea. Lasă-te în voia textului și se va deschide – o floare rară, deși cam urâțică.” Rareori am primit, ca traducătoare, un sfat mai bun. S-ar putea să fie cel care m-a scos la liman.
Textele mai personale despre începuturile sale ca scriitor, experiența migrației, îmbolnăvirea în primul val al pandemiei sau prieteni (preferatele mele au fost portretele calde și deloc hagiografice făcute marelui intelectual polemist care a fost Christopher Hitchens și actriței Carrie Fisher, prințesa Leia din Războiul stelelor) ni-l apropie pe acest scriitor despre care am auzit cu toții, dar pe care nu știu câți îl mai citeam în ultima vreme.
Dar jurnalul recomandă cu admirație mai ales textele scrise de Rushdie în ipostaza sa de critic de artă pentru cataloage de expoziții sau pentru a prefața volumele și albumele diverșilor artiști. Doar știi că am lucrat la cartea asta în perioada cea mai neagră a pandemiei, cea în care arta se mutase cu totul pe internet, așa că îi sunt recunoscătoare lui Rushdie și pentru că m-a plimbat literar prin muzee și galerii.
Până data viitoare, dragă jurnalule, te las să meditezi la răspunsul dat de Rushdie la întrebarea „Unde ți-ar plăcea să trăiești?” din „Chestionarul lui Proust” la care l-a provocat Vanity Fair: „Pe rafturile bibliotecilor. Veșnic.”
Despre autor
Salman Rushdie s-a născut la Bombay (Mumbai) în 1947 și a debutat ca scriitor profesionist în 1975 cu Grimus. Romanul care l-a consacrat, Copiii din miez de noapte, a fost distins cu premiile Booker și The Booker of Bookers. A fost condamnat la moarte de ayatollahul Khomeini pentru romanul Versetele satanice, publicat în 1988. E o celebritate mondială, fost președinte PEN America, un susținător fervent al libertății de expresie, multipremiat pentru volumele sale. Din anul 2000 trăiește în Statele Unite, la New York. Pe 12 august 2022, în timpul unei conferințe pe care o ținea la Chautauqua, New York, a fost victima unui atac violent căruia i-a supraviețuit, dar cu sechele grave.
Imagine principală via Wikimedia Commons
